Zâmbetul lui Dalai Lama contrastează puternic cu sacii de gunoi şi troienele din backdoorul reşedinţei preşedintelui american. Cu atât mai puternic este mesajul pe care fotografia îl transmite, surprins mai bine decât orice analiză geopolitică: o Chină de care trebuia să ţină cont chiar şi pe atunci cel mai puternic om al lumii, preşedintele american (şi cred că la fel este obligat să gândească şi actualul cel mai puternic om al lumii, chiar dacă orgoliile moscovite sunt mult mai exacerbate decât cele de pe malurile Potomacului).
Mi-am adus aminte de fotografie în toiul discuţiilor din societatea românească legate de vizita premierului Li Keqiang şi a delegaţiei economice chineze. De la abordări radicale de genul „sunt comunişti şi n-ar trebui să avem treabă cu ei„ la manifestări slugarnice, opiniile n-au lipsit, în buna tradiţie locală. Dar tare mi-e teamă că miliardele anunţate ne vor ocoli, şi nu din raţiuni ideologice sau politice, ci pur şi simplu din nepăsare şi nesimţire dâmboviţeană.
Voi fi scurt: cred că oportunităţile oferite de chinezi sunt cât se poate de bune şi ar trebui să încercăm să devenim un partener important pentru cei ce vor deveni în curând principala putere economică a lumii. În acelaşi timp, va trebui să facem eforturi pentru a înţelege corect şi a folosi în beneficiul nostru interesele care l-au mânat pe Li Keqiang la Bucureşti.
O imagine pe care am mai folosit-o: iadul este un loc al dezmăţului culinar – o mare masă plină cu toate bunătăţile posibile, la care oamenii stau câte doi, faţă în faţă. Fiecare are o furculiţă suficient de lungă pentru a-l hrăni pe cel din faţă, dar prea lungă pentru a se putea hrăni pe sine. Mâncatul devine o chestiune de încredere, pentru că ar trebui să-i dai hrana celui din faţă pentru a fi sătul. Iar în iad nimeni nu are încredere în cel din faţă şi fiecare suferă de foame în faţa mesei încărcate. Relaţia China – restul lumii se bazează în prezent pe un soi de încredere în care sunt implicate seturi de furculiţe cu cozi lungi de miliarde, multe miliarde din orice valută veţi fi vrând. Şi cel din faţa chinezului va trebui să-i capete încerderea şi să-l înţeleagă.
Dincolo de linia partidului, dincolo de execuţiile publice, dincolo de clădirile din Shanghai şi de fabricile mizere, dincolo de cei 150 de miliardari şi de poluarea nesăbuită. Ne aflăm acum, ne place sau nu, de partea perdantă a lumii, iar chinezii reconstruiesc lumea aşa cum cred ei de cuviinţă. Dacă ei vor să folosească estul Europei drept cap de pod pentru interesele lor pe bătrânul continent, cu atât mai bine; poate că sunt de preferat ineficienţilor birocraţi sau mult prea pasionaţilor de austeritate lideri politici europeni.
Mă întorc la Dalai Lama; există chiar un studiu care se cheamă „Preţul unei vizite; efectul Dalai Lama asupra comerţului internaţional„, realizat de doi profesori de la Göttingen, care au constatat că ţările vizitate de Dalai Lama au înregistrat scăderi de până la 20% ale exporturilor către China. Este aritmetica nedreaptă a lumii în care trăim; de regulă, după doi ani de zile, chinezii uită şi ei şi exporturile reintră în normal.
Pentru a rămâne în ton cu subiectul, nu voi ilustra cu un tablou, ci cu o imagine din Dafen, o suburbie a oraşului Buji, unde în anii ‘90 un grup de pictori sub îndrumarea unui om de afaceri au pus la punct un atelier de copii ale tablourilor marilor maeştri. În prezent, ceva floarea- soarelui pictate iniţial de Van Gogh costă cam 3 dolari. Cum ziceam, lumea aşa cum cred chinezii de cuviinţă.
