O apariţie mai recentă o reprezintă însă brăţările rigide confecţionate din nici mai mult, nici mai puţin decât ceşcuţe de ceai reciclate. Ideea de a da o asemenea întrebuinţare vechilor ceşcuţe i-a venit unei britanice, Abigail Maryrose Clark, iar creaţiile ei sunt în prezent disponibile în diverse magazine şi galerii din lume, precum şi online.
Doritoarele au şi posibilitatea de a lua legătura cu creatoarea, pentru a-i trimite ceşcuţa preferată de ceai ca să le fie transformată în brăţară.
Conacul a fost clădit în 1702 de arhitectul Nicholas Hawksmoor şi ceea ce este complet neobişnuit pentru clădirile de acest fel este că nu a fost niciodată deschis publicului larg. “Prinţul” despre care discutăm este Leon Max, un rus putred de bogat, ce a plătit pentru domeniu (ce poartă şi un nume – Easton Neston) 15 milioane de lire sterline în 2005, când l-a cumpărat de la lordul Hesketh, care în anii ’70 avea propria echipă de Formula 1. Se spune că Max a cheltuit 25 de milioane de lire sterline pentru reamenajarea conacului. O pictură a lui Rubens stă aşezată deasupra căminului, pânza având dimensiunea unui pat dublu.
Max, pe numele său întreg Leonid Maxovici Rodovinski, este unul dintre ruşii bogaţi care cumpără bucăţi întregi din Marea Britanie. Dar în loc să-şi cheltuiască averea pe cluburi de fotbal, aşa cum facce Roman Abramovici, Max a făcut ceea ce niciun alt conaţional de-al său nu mai făcuse: a cumpărat o casă impunătoare, spectaculoasă, în stil englezesc.
În timpul partidelor de vânătoare de la Easton Neston, casa este înţesată cu oaspeţi de vază, ca ducele şi contesa de Albemarle sau actriţa Georgina Rylance. Nu sunt insa prea mulţi angajaţi. Valetul, de pildă, petrece cea mai mare parte a timpului în reşedinţa rusului din Los Angeles (şi care anterior i-a aparţinut Madonnei). Nu există nici o doamnă Max, rusul fiind divorţat de două ori. Are o singură fiică, de 24 de ani, care trăieste în Portland, Oregon.
Blonda de aproape doi metri înălţime este model, fiind noua imagine a liniei de modă a lui Leon Max. Rusul a descoperit-o când ea avea doar 14 ani, într-un oraş la sud de Moscova. Născut în Leningrad, Max a fugit din Rusia pe vremea când era doar adolescent, cu o viză de evreu. Dar în loc să schimbe avionul la Viena, a cerut azil politic. “Străzile erau încântătoare la Viena, dar toate semnele erau în germană, o limbă pe care n-o înţelegeam. Atunci am înţeles că trebuie să înot sau mă voi scufunda”. Din fericire, Max avea în bagaje trei rame Faberge, în care ţineau fotografii de familie; le-a vândut şi a început cu acei bani noua sa viaţă.
Mama lui, care are 90 de ani, trăieşte tot în Sankt Petersburg şi Max merge de câteva ori pe an s-o vadă. “Când mă întorc acum, sunt privit ca un străin bogat, ceea ce e foarte bine”.
În tinereţe a lucrat mai întâi ca antrenor personal în New York, dar în scurt timp s-a angajat la o companie de modă din Los Angeles. “M-am gândit că pot să fac şi eu asta. Mi-am făcut o companie şi până la 25 de ani eram milionar”. Afacerea pe care a clădit-o este în domeniul vestimentaţiei mass market şi în fiecare lună se vând un milion de piese.
Apariţia unor astfel de jeanşi, pe care creatorii îi consideră foarte potriviţi pentru a fi purtaţi la ocazii în acest sezon de sărbători, se datorează dorinţei de a atrage şi acele femei care îndeobşte nu se simt bine în pantaloni eleganţi, arată San Francisco Chronicle.
Ca atare, pornind de la ideea de jeanşi, designerii au realizat pantaloni care, chiar dacă nu sunt confecţionaţi neapărat din denim, sunt arătoşi, confortabili şi pot fi purtaţi şi la birou, cât şi la câte o petrecere după orele de lucru.
Un site recent lansat, Zanoby.com, îşi propune să fie o punte de legătură între cei care apreciază calitatea articolelor de lux de serie mică şi meşteşugarii italieni care le produc, iar pe viitor gama de producători s-ar putea lărgi.
Prin intermediul site-ului, meşteşugarii propun un produs şi anunţă un număr minim de comenzi necesar confecţionării acestuia, iar utilizatorii care comandă le asigură fondurile necesare şi totodată primesc un articol lucrat manual pe care, dacă l-ar cumpăra de la magazin, ar plăti un preţ substanţial mai mare.
Elizabeth Cline afirmă că în urmă cu cincizeci sau şaizeci de ani, hainele de-a gata care se puteau cumpăra de la un magazin aveau preţuri medii, dar între timp, odată cu declinul clasei mijlocii, preţurile s-au polarizat înspre foarte mici şi foarte mari. Preţul foarte mic al hainelor are însă ca efect doar dulapuri burduşite, nu şi consumatori mai bine îmbrăcaţi, iar în plus are un impact prost asupra mediului înconjurător, prin creşterea cantităţii de fibre textile folosite, majoritatea sintetice, deci obţinute prin procedee poluante într-o măsură mai mică sau mai mare, argumentează Cline.
Cantitatea de haine aruncate de fiecare american este şi ea enormă, de circa 34 de kilograme pe an, pe lângă hainele donate unor magazine administrate de societăţi de binefacere, care nu reuşesc nici ele să vândă tot ce primesc şi, ca atare, apare o nouă sursă de poluare. În plus, hainele ieftine sunt în general produse în ţări în care costul cu forţa de muncă este foarte scăzut, afectând industria textilă a SUA.
O soluţie pentru cei care vor să se simtă bine atunci când îşi cumpără haine o reprezintă site-ul Fashioningchange.com, unde utilizatorii specifică mărcile şi magazinele de unde cumpără haine şi în schimb li se sugerează alternative locale, etice şi mai puţin poluante.
Accesul la acesta se face pe bază de invitaţie, iar articolele vestimentare şi accesoriile provin din garderoba editorilor şi a creatorilor de modă sau din ale newyorkezelor bogate.
Preţurile practicate vor fi mai mari decât cele dintr-un magazin tradiţional specializat în vânzarea de asemenea articole second-hand, datorită ideii de exclusivitate date de asocierea hainelor sau a accesoriilor cu o personalitate şi a faptului că astfel clientele ştiu clar de unde provine articolul cumpărat.
Ilaria Fendi, care a părăsit renumita casă de modă pentru a-şi urma propriul drum, a creat o gamă de produse ce se adresează cumpărătorilor de articole de lux care vor să fie percepuţi ca atenţi faţă de mediul înconjurător. Accesoriile, fie ele genţi sau bijuterii, sunt confecţionate din materiale refolosibile, cum ar fi bucăţi de lemn, PVC, bucăţi de materiale textile şi piele sau chiar mânere vechi de la sertare ori capace de sticle sau cauciuc de la jucării vechi.
Gama Ilariei Fendi, denumită Carmina Campus, cuprinde genţi şi bijuterii cu preţuri de la câteva sute la câteva mii de dolari şi se înscrie într-un curent din care fac parte game de lux de la firme ca Monique Péan sau Alabama Chanin, menite a-i face pe clienţi să se simtă bine când cumpără un produs scump, ştiind că a fost realizat din materiale reciclate, în fabrici care nu exploatează muncitorii şi confecţionat prin metode nepoluante.
Articolele de acest tip se adresează celor care deja au genţi, bijuterii ori alte articole clasice produse de companiile din industria luxului şi care caută ceva diferit. Gama Carmina Campus s-a dovedit atât de apreciată, încât acum diverse firme îi pun la dispoziţie Ilariei Fendi materia primă necesară.
Spre exemplu, producătorul auto Mini i-a furnizat creatoarei, pentru genţi şi poşete, resturi de la materiale folosite pentru îmbrăcarea scaunelor din maşini, precum şi parasolare, din care au fost confecţionate oglinzi de machiaj. Producătorul de băuturi Campari i-a oferit Ilariei Fendi folii mari de PVC utilizate iniţial pentru afişe publicitare şi care acum şi-au găsit un nou uz ca materie primă de genţi şi poşete.
Această dorinţă a sa nu a trecut neobservată de companiile din domeniul luxului, care le permit clienţilor să personalizeze produse deja existente sau să solicite produse lucrate manual la comandă.
Spre exemplu, Bottega Veneta le oferă clienţilor posibilitatea să-şi pună iniţialele pe genţile de piele cu litere în divese culori, iar Louis Vuitton le oferă clienţilor mai multe opţiuni prin serviciul său Haute Maroquinerie, astfel încât aceştia pot contribui la realizarea designului unei genţi alegând unul dintre cele cinci stiluri oferite, culorile şi căptuşeala sau elementele metalice, după care comanda este trimisă la atelierele firmei.
Casa Prada are şi ea un serviciu similar prin care clienţii pot cumpăra genţi şi alte articole de marochinărie lucrate la comandă şi au posibilitatea să aleagă culori şi finisaje. La fel şi Goyard, care realizează geamantane şi genţi de voiaj la comandă din 1853, iar mai nou creează şi genţi pentru biciclete pliabile ori garderoburi pentru hăinuţele căţeilor. Alte companii oferă servicii de personalizare cu iniţialele utilizatorului a produselor de papetărie folosite ori a mapelor pentru documente.
Creşterea cererii de produse lucrate la comandă se datorează, spun specialiştii, dorinţei firmelor de a oferi clienţilor garanţii că produsul este deosebit, chiar greu de reprodus dacă are o lucrătură mai complicată, dar şi dorinţei clienţilor de a avea ceva mai trainic, în condiţiile în care multe din produsele din ziua de azi nu mai sunt realizate să ţină prea mult.
După ce şi-a încercat norocul în literatură şi cinematografie, Cornelia Guest a ajuns să creeze o gamă de poşete din categoria “cruelty-free” (produse realizate fără a cauza suferinţa sau moartea vreunui om sau animal), realizate din PVC, dar care arată ca şi cum ar fi din piele.
Poşetele şi genţile realizate de americancă, cu aspect luxos şi adecvat fiecărui anotimp, costă câteva sute de dolari, fiecare model primind numele unui prieten sau animal de companie al creatoarei. Cornelia Guest are nouă câini, un măgăruş şi o broască ţestoasă.
