BusinessMagazin

Tag: analiza

  • Ministrul Apărării: Elicopterele de luptă care vor fi produse în România vor merge şi la export

    “Avem o analiză şi am stabilit un necesar de înzestrare pentru următorii 10 ani cu elicoptere de luptă. Majoritatea acestor elicoptere vor fi produse în România. Am discutat de producţia a câteva dintre ele în Statele Unite, dar cu muncitori români care vor merge la specializare acolo. Evident că o fabrică de elicoptere în România nu va fi construită doar pentru nevoile armatei naţionale. Ea va fi şi exportator pe alte pieţe, dar asta este o chestiune comercială care nu are legătură cu MApN”, a declarat Adrian Ţuţuianu.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Harta Europei s-ar putea schimba: Două ţări europene s-ar putea reunifica

    Comisia va publica un raport în cursul zilei de miercuri.
     
    Senatorul Mark Daly, ce a întocmit un raport legat de această propunere, a declarat că unificarea ar putea avea loc numai printr-un consimţământ activ.
     
    ”Acesta este primul raport al unei comisii privind obţinerea unificării paşnice din Irlanda. Anul trecut fostul şef al Guvernului, Enda Kenny, a afirmat că UE trebuie să se pregătească pentru o Irlandă unită. Şi din 17 propuneri ale comitetului este clar că este nevoie ca multă muncă să fie făcută în avans înaintea referendumului”, a afirmat Daly.
     
    ”Discutând cu oamenii din ambele comunităţi este clar că toţi cred în organizarea unui referndum la un moment dat. Dar trebuie să învăţăm din lecţiile procedurii Brexit şi anume că dacă nu organizezi un referendum şi le spui oamenilor cum va arăta viitorul, ceea ce faci este să proiectezi viitorul în detaliu, să vorbeşti despre probleme de mare importanţă pentru toate comunităţile”, a adăugat acesta.
     
    Raportul, intitulat Brexit şi viitorul Irlandei: Irlanda Unită şi poporul său în pace şi properitate, a fost ratificat de către comisia tuturor partidelor la 13 iulie.
     

  • Harta Europei s-ar putea schimba: Două ţări europene s-ar putea reunifica

    Comisia va publica un raport în cursul zilei de miercuri.
     
    Senatorul Mark Daly, ce a întocmit un raport legat de această propunere, a declarat că unificarea ar putea avea loc numai printr-un consimţământ activ.
     
    ”Acesta este primul raport al unei comisii privind obţinerea unificării paşnice din Irlanda. Anul trecut fostul şef al Guvernului, Enda Kenny, a afirmat că UE trebuie să se pregătească pentru o Irlandă unită. Şi din 17 propuneri ale comitetului este clar că este nevoie ca multă muncă să fie făcută în avans înaintea referendumului”, a afirmat Daly.
     
    ”Discutând cu oamenii din ambele comunităţi este clar că toţi cred în organizarea unui referndum la un moment dat. Dar trebuie să învăţăm din lecţiile procedurii Brexit şi anume că dacă nu organizezi un referendum şi le spui oamenilor cum va arăta viitorul, ceea ce faci este să proiectezi viitorul în detaliu, să vorbeşti despre probleme de mare importanţă pentru toate comunităţile”, a adăugat acesta.
     
    Raportul, intitulat Brexit şi viitorul Irlandei: Irlanda Unită şi poporul său în pace şi properitate, a fost ratificat de către comisia tuturor partidelor la 13 iulie.
     

  • Alte zeci de români abuzaţi, din nou, pe plantaţiile din sudul Italiei

    În Italia erau, la sfârşitul anului 2016, 1.151.395 de români, conform datelor oficiale ISAT. De fapt, în Italia sunt peste 3 milioane de români, dintre care peste jumătate nu sunt înregistraţi cu forme legale. Creşterea numărului de români care pleacă anual în Italia este în medie cu circa 4% mai mare faţă de anul trecut, dintre care circa 70% sunt femei. Cei peste 1,5 milioane de români care merg să muncească în Italia fără contracte de muncă, dintre care peste 700.000 sunt femei, reprezintă un grup vulnerabil fără niciun fel de sprijin.

    Presa din România a fost informată în aceste zile în legătură cu o nouă descoperire a Poliţiei din Italia: alte zeci de români abuzaţi, din nou, pe plantaţiile din sudul Italiei. „În fiecare săptămână, în ultimele luni, au fost violate, sechestrate şi ucise românce, o femeie de 60 de ani s-a sinucis, după ce a lucrat ca badantă timp de 15 ani, iar alta şi-a ucis concubinul italian care o abuza. Au fost perioade în care trei femei pe zi au fost ucise în Italia. În aceste zile, şi în Spania au fost găsiţi români trataţi ca sclavi, plătiţi cu sume foarte mici pentru munca la câmp şi cazaţi în corturi, fără apă curentă şi fără minime condiţii de igienă. Ultimele trei guverne nu au luat în considerare informările din partea C.A.P.I.M.E.D. România şi nici proiectul strategic – „Vreau să lucrez legal în Europa mea! – depus de C.A.P.I.M.E.D. România, pentru a sprijini în mod real românii plecaţi la muncă în Italia. Autorităţile din România nu ştiu nici câţi români sunt plecaţi la muncă în străinătate, fără forme legale, nici câţi român mor anual şi nici măcar nu pot fi repatriaţi, pentru a fi înmormântaţi”, se arată în comunicatul de presă C.A.P.I.M.E.D.

    Datele statistice arată că peste 4,5 milioane de români muncesc în ţările europene, mulţi nefiind înregistraţi, iar în fiecare zi sunt sute de români abuzaţi de angajatorii care îi forţează să lucreze in condiţii mizere, de violatori, de funcţionari, dar şi de legislaţia discriminatorie. Cu toate acestea, cifrele oficiale arată că românii au trimis acasă peste 55 de miliarde de Euro, mai mult decât investitorii străini şi mai mult decât a primit România de la Uniunea Europeană.

    „Ministerul Pentru Românii de Pretudindeni ar trebui să renunţe la finanţarea proiectelor aşa-zis culturale şi să finanţeze proiecte integrate, parte dintr-o strategie care ar putea salva atât românii abuzaţi astăzi în străinătate, cât şi România de mâine, care va trebui să se ocupe de o populaţie bolnavă, cu nevoi speciale şi fără drept la asistenţă socială şi medicală, după zeci de ani de muncă la negru. O Românie care îşi va primi actualii copii care nu au acces la educaţie şi sunt abuzaţi în străinătate, iar peste 10-20 de ani vor fi adulţi fără pregătire profesională”, se mai arată în comunicat.

  • Analiză: Care sunt criteriile de clasificare ale clădirilor de birouri şi ce tip de chiriaşi vizează

    „Pe piaţa imobiliară din România ne confruntăm cu o lipsă a reglementărilor, acest lucru determinând dezvoltatorii de clădiri de birouri să se ghideze după standardele internaţionale recomandatede BOMA (Building Owners and Managers Association) – Asociaţia Internaţională a Proprietarilor şi Administratorilor de Clădiri pentru a clasifica în mod corect clădirea. Aceste clase reprezintă un sistem subiectiv de catalogare, ce exprimă potenţialul competitiv al fiecărei clădiri de a atrage clienţi de categorii similare”, a explicat Alina Berghian, Sales Associate RE/MAX Grup de Lux. 

    Astfel, conform specialiştilor de la BOMA, clădirile de birouri se ȋmpart în trei clase: A, B şi C, dar pot fi catalogate şi drept clădiri verzi, unele dintre cele mai căutate în ultimii ani.

    „Am observat ȋn ultima perioadă că ȋn rȃndul companiilor există o tendinţă de căutare a spaţiilor pentru birouri ȋn clădiri dedicate, tot mai mulţi antreprenori alegȃnd să ȋşi mute activitatea din apartamente de bloc, vile etc. Deşi costurile sunt mai mari, schimbarea se datorează, ȋn mare parte, facilităţilor oferite de aceste clădiri, indiferent de clasa din care fac parte”, a declarat Maarten Deboo, CEO Wizmo.ro.

    Cui se adresează o clădire de clasă A şi cum se diferenţiază

    „O clădire de clasă A se diferenţiază în principal prin locaţie, care trebuie să fie una de excepţie, într-o zonă centrală sau ultracentrală, cu vizibilitate şi acces facil. Două dintre condiţiile principale ce fac o clădire să fie de clasă A sunt cele legate de suprafaţă – astfel, cea totală ar trebui să depăşească 10.000 mp, iar cea pe nivel să fie de cel puţin 1.000 mp”, a mai spus Alina Berghian. Aceasta a subliniat, de asemenea, că suprafaţa utilă trebuie să reprezinte cel mult 80 – 85% din cea construită. Arhitectura, plafoanele suspendate, lifturile sau sistemul de climatizare şi ventilaţie, sunt alte aspecte care contribuie la încadrarea unei clădiri în clasa A.

    Imobilele de birouri încadrate în această clasă se adresează în special companiilor care doresc să îşi creeze un renume pe piaţă şi pentru care imaginea dobandită sau dorită îi obligă să se alinieze la standardele internaţionale.

    Clasa B – adresabilitate vastă

    „Clădirile de birouri de clasă B au o locaţie semicentrală sau periferică, o suprafaţă construită de 1.000-3.000 mp cu 400-500 mp pe nivel, sisteme de telecomunicaţii bune, finisaje de o calitate medie, sistem de climatizare şi locuri de parcare incluse”, a mai afirmat Alina Berghian. Imobilele clasă B se adresează unei game variate de companii. Unele sunt cele internaţionale care utilizează spaţiile pentru activităţi conexe, care nu necesită relaţie face-to-face cu clienţii, companii pentru care locaţia este mai puţin importantă. La acestea se adaugă companii mari, care închiriază clădirea pentru sediu propriu şi companii mici şi mijlocii, care închiriază de obicei suprafeţe începând de la 200 mp, pe un termen de minim 2 ani.

    Clasa C – cel mai mare grad de ocupare

    „Comparativ cu clădirile de clasă A şi B, clădirile din clasa C sunt de două tipuri: clădiri noi situate în zone semicentrale şi foste clădiri ale unor întreprinderi de stat, situate în cartiere sau la periferii. Pentru a putea fi aduse la standarde corespunzătoare, acestea din urmă necesită reamenajări şi crearea unei infrastructuri de comunicaţii, investiţii mai mici în finisaje, însă obligatoriu parcări generoase”, a explicat Alina Berghian.

    Clădirile de clasă C, având avantajul chiriilor mai scăzute, precum şi multitudinea locurilor de parcare, reprezintă o alegere a companiilor mici şi mijlocii, care au nevoie de spaţii în care să îşi desfăşoare activităţile administrative. Aceste clădiri au un grad destul de mare de ocupare, indiferent că sunt noi sau mai vechi de 15 ani.

    Clădirile verzi, ideale pentru companiile mari

    O altă categorie de birouri, tot mai căutată în ultimii ani, este cea a clădirilor verzi. De cele mai multe ori, acestea se încadrează în clasa A, fiind sustenabile din punct de vedere ecologic şi respectând anumite standarde ȋn timpul proiectării, al construirii şi al exploatării ulterioare.

    “Certificările pentru clădirile verzi sunt date de instituţii independente, locale sau internaţionale. Certificările internaţionale de acest gen sunt: BREEAM (BRE Environmental Assessment Method), LEED (Leadership in Energy and Environmental Design), DGNB (Deutsche Gesellschaftfür Nachhaltiges Bauen) şi HQE (Haute Qualité Environnementale), însă cele mai des întâlnite pe piaţa din România sunt primele două”, a încheiat Alina Berghian. 

  • Încă un lanţ GIGANT de fast-food la nivel mondial se pregăteşte să intre în România

    „Segmentul de fast-food a atras atenţia con­sumatorilor români datorită activităţii bran­durilor internaţionale precum McDonald’s şi KFC care au reuşit să aducă mai aproape stilul de viaţă occidental“, spun analiştii Euromo­ni­tor. Creşterea puterii de cumpărare i-a deter­mi­nat pe români să iasă mai des în oraş, iar restau­rantele de tip fast-food au avut de câştigat de pe urma acestei situaţii. Shaormeriile şi restau­rantele au devenit locuri de întâlnire pentru consumatorii de toate vârstele şi profesiile.

    „Piaţa restaurantelor fast-food creşte, vedem o dezvoltare în ultimii ani“, afirmă Daniel Boaje, directorul general şi acţionarul minoritar al McDonald’s România. Compania este controlată de maltezii de la Premier Capital în proporţie de 90% şi de Daniel Boaje cu 10%. Americanii de la McDonald’s au vândut franciza lanţului de restaurante în decembrie 2015, până atunci grupul fiind prezent local în mod direct. Acum, la fel ca Subway sau KFC, şi McDonald’s este prezent în sistem de franciză.

    „Premier Restaurants România este liderul incontestabil al acestei pieţe, prin intermediul McDonald’s România controlând 29% din piaţă în valoare şi 31% în volum (număr de tranzacţii)“, potrivit Euromonitor. Pe locul secund se află lanţul american KFC. Fiecare dintre cele două lanţuri are circa 65-70 de localuri în România, iar afacerile lor cumulate sunt de circa 1 mld. lei, adică jumătate din piaţă. Ambele branduri au intrat pe piaţa locală acum mai bine de două decenii, când România abia învăţa ce înseamnă capitalismul.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Încă un lanţ GIGANT de fast-food la nivel mondial se pregăteşte să intre în România

    „Segmentul de fast-food a atras atenţia con­sumatorilor români datorită activităţii bran­durilor internaţionale precum McDonald’s şi KFC care au reuşit să aducă mai aproape stilul de viaţă occidental“, spun analiştii Euromo­ni­tor. Creşterea puterii de cumpărare i-a deter­mi­nat pe români să iasă mai des în oraş, iar restau­rantele de tip fast-food au avut de câştigat de pe urma acestei situaţii. Shaormeriile şi restau­rantele au devenit locuri de întâlnire pentru consumatorii de toate vârstele şi profesiile.

    „Piaţa restaurantelor fast-food creşte, vedem o dezvoltare în ultimii ani“, afirmă Daniel Boaje, directorul general şi acţionarul minoritar al McDonald’s România. Compania este controlată de maltezii de la Premier Capital în proporţie de 90% şi de Daniel Boaje cu 10%. Americanii de la McDonald’s au vândut franciza lanţului de restaurante în decembrie 2015, până atunci grupul fiind prezent local în mod direct. Acum, la fel ca Subway sau KFC, şi McDonald’s este prezent în sistem de franciză.

    „Premier Restaurants România este liderul incontestabil al acestei pieţe, prin intermediul McDonald’s România controlând 29% din piaţă în valoare şi 31% în volum (număr de tranzacţii)“, potrivit Euromonitor. Pe locul secund se află lanţul american KFC. Fiecare dintre cele două lanţuri are circa 65-70 de localuri în România, iar afacerile lor cumulate sunt de circa 1 mld. lei, adică jumătate din piaţă. Ambele branduri au intrat pe piaţa locală acum mai bine de două decenii, când România abia învăţa ce înseamnă capitalismul.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • COM | Modelul Trump în România: un Putin care să poată fi admirat pe faţă

    De fapt, povestea ceva mai serioasă pe care n-o zice nimeni aici nu e nici despre Dragnea, nici despre Soros.

    Pe la orizontul anilor 2010-2012, pe aripile ştirilor despre criza financiară americană şi apoi europeană şi-au facut intrarea în discursurile politice româneşti ideile Tea Party, copiate la noi îndeosebi de către liderii şi adepţii PDL, din două raţiuni simple. Una era nevoia de a împacheta măsurile brutale de austeritate de atunci în chip de măsuri justiţiare luate împotriva „asistaţilor leneşi” si pentru promovarea statului minimal ca panaceu economic (celebrul discurs al lui Traian Băsescu din 2010 despre omul gras, statul, cocoţat în spatele omului slab, economia, ori declaraţiile ulterioare ale lui Băsescu în favoarea reducerii sau a desfiinţării venitului minim garantat, pe motiv că încurajează nemunca). A doua raţiune era încercarea unora din liderii PDL de a distrage atenţia de la impasul economic prin importarea unor idei ale dreptei conservatoare americane (iniţiativa din 2012 a unui grup de parlamentari PDL în frunte cu Marius Dugulescu, azi la MP, şi Sulfina Barbu, azi la PNL, de a impune femeilor care vor să facă avort să vadă imagini video cu o astfel de operaţie).

    Victoria lui Donald Trump în SUA a dat aripi impulsului politicienilor noştri de a copia alte idei, tot de la republicani, mai ales că de data aceasta ideile acestora nu mai reprezintă opoziţia, ci puterea. Dacă în vremea crizei însă PDL era partidul prin excelenţă care îşi revendica ideile importate (iar în 2012 şi aliaţii săi din ARD – Forţa Civică a lui MRU, PNŢCD şi Noua Republică a lui Mihail Neamţu, astăzi la PNL), acum importatorii s-au înmulţit, întrucât un model nou de succes electoral are întotdeauna emuli mai numeroşi, mai ales când e vorba de SUA, trendsetterul mondial în materie de stiluri şi idei politice. Cât de numeroşi sunt aceşti emuli se poate vedea din poziţionările tot mai asemănătoare faţă de chestiuni care în mod normal ar fi servit drept criterii clasice de diferenţiere între partidele declarate de dreapta sau de stânga, cum ar fi opţiunea pro sau contra naţionalismului economic în raport cu politicile UE (aproape din toate partidele s-a remarcat măcar câte un fruntaş cu declaraţii contra multinaţionalelor sau a faptului că România nu produce intern anumite mărfuri în loc să le cumpere din afară) ori atitudinea faţă de minorităţi şi imigraţie (din nou, toate partidele au ieşit cu cel puţin un reprezentant care să indice corectitudinea politică drept cel mai mare inamic al democraţiei inventat vreodată). S-a făcut haz pe tema incriminării de către Sebastian Ghiţă, Liviu Dragnea sau Gabriela Firea a lui George Soros drept inamicul PSD şi al României, dar s-a uitat că Sergiu Moroianu, soţul Clotildei Armand de la USR, acuza doar în urmă cu câteva luni tot ONG-urile lui Soros că ar fi încercat să pună stăpânire pe partid şi să-i definească ideologia.

    Caracterul comic al acestui gen de discurs, prin comparaţie cu cel al altor importatori de idei din vecinătate (liderii partidelor de dreapta la putere din Ungaria, Polonia sau preşedintele stângist al Cehiei au acelaşi gen de acuzaţii la adresa lui Soros, a politicilor UE în materie de economie sau imigraţie) constă în primul rând în faptul că el se referă la nişte realităţi cu care România n-a făcut încă sau n-o să facă deloc cunoştinţă în viitorul previzibil. Evitată de imigranţi din cauza sărăciei, România n-a avut parte nu doar de ghetoizarea oraşelor franceze care a dat apă la moară familiei Le Pen, dar nici măcar de trenurile cu refugiaţi în tranzit care au ajuns cal de bătaie politică pentru Viktor Orban al Ungariei. Cu una dintre cele mai religioase populaţii din Europa, România nici nu s-a apropiat măcar de vreuna din dilemele culturale din UE sau SUA legate de secularizarea societăţii şi de activismul civic şi identitar. Şi totuşi, avem politicieni, comentatori din social media şi la tv care se plâng de ravagiile făcute în România de progresism, multiculturalism, globalism, neomarxism, ideologia gender, feminism, islamism. Aceasta face ca orice şansă de dezbatere reală despre respectivele fenomene să ajungă treptat imposibilă, fix ca în povestea cu Petrică şi lupul.

    În al doilea rând, caracterul comic este datorat caracterului puternic stereotip al felului cum se pune problema şi care produce un efect inevitabil de caricatură. La un capăt al spectrului se află comentatorii, în special din social media (mulţi din rândul românilor emigraţi), care îşi emit certitudinile în termeni şi cu expresii învăţate de pe Fox News, Breitbart, Infowars sau Zero Hedge (SJW, snowflakes, MAGA, virtue signalling, libtards etc). La celălalt capăt se află comentatorii (iarăşi şi din rândul românilor emigraţi) care folosesc jargonul şi teoriile de pe unele site-uri ortodoxe de inspiraţie grecească sau rusească, unde pericolul se exprimă tot prin câteva noţiuni de bază (cipurile cu semnul fiarei, HAARP, sodomiţii, ecumeniştii, masonii). Cum ambele categorii de gânditori de mai sus îşi declară un scop comun, salvarea civilizaţiei iudeo-creştine sau doar creştine, era logic ca acei cetăţeni (americani, polonezi, români, francezi etc) îngroziţi de perspectiva pieirii acestei civilizaţii să-şi pună speranţele într-un Apărător al ei. Care să fie acela?

    Cine a urmărit în special forumurile religioase străine a văzut foarte clar în ultimii ani ce popularitate stranie a căpătat Vladimir Putin inclusiv în rândul americanilor – o figură de bărbat alb autoritar, şef de superputere, naţionalist, creştin convins, luptător cu islamismul, ostil corectitudinii politice, capabil să dea afară din ţară ONG-urile lui Soros etc. După victoria lui Donald Trump în alegeri, absolut toţi aceşti americani şi-au reorientat brusc simpatiile spre acesta, uitând de Putin, pentru că au căpătat în sfârşit ceea ce şi-au dorit, un Apărător american al civilizaţiei, cu promisiuni specifice pentru americani (zidul cu Mexicul, o Curte Supremă cu judecători conservatori), astfel încât Putin a ajuns inutil. La o altă scară, acelaşi lucru s-a întâmplat în Europa şi bineînţeles în România, unde Trump a devenit pentru fanii săi exact ceea ce nu putea să fie Putin, adică un lider admirat pe faţă. Acesta este de fapt sensul adevărat al victoriei lui Trump: el a preluat automat tot capitalul de speranţă a unui mare număr de cetăţeni speriaţi din multe ţări, care în ipoteza victoriei lui Hillary Clinton ar fi rămas tot cu ochii la Putin.

    Politicienii noştri n-au îndrăznit să introducă jargoanele de mai sus în discursul lor, dar nu atât de teama de a fi ridiculizaţi fiindcă nu sunt originali, cât pentru că, pragmatici înnăscuţi, ceea ce îi atrage la Trump (sau Putin) nu e vreo fineţe din războaiele lor culturale, ci capacitatea lor de a-şi mobiliza şi fideliza electoratul, puterea şi siguranţa de sine pe care o degajă. Cea mai directă expresie a acestui gen de putere a oferit-o Donald Trump însuşi cu ocazia uneia dintre glumele lui groase din campania pentru nominalizare, când a spus că alegătorii lui l-ar vota şi dacă ar împuşca pe cineva. Trump nu s-a înşelat deloc: acelaşi gen de fidelitate până în pânzele albe îl însoţeşte şi acum, în plin scandal al implicării Rusiei în campania sa electorală, tocmai pentru că electoratul lui şi al lui Putin identifică un inamic comun, progresismul încarnat de Soros. La noi, efortul de emulaţie e abia la început, cu încercarea vagă a lui Liviu Dragnea de a-l prezenta pe Soros drept inamicul suprem, cu definirea vagă de către Ludovic Orban a PNL drept partid „liberal conservator” ori cu promisiunile vagi de înfiinţare a unui nou partid naţionalist. Dar, bineînţeles, intenţia contează.

     

  • Feriţi-vă de sărăcirea clasei de mijloc!

    “Prin comparaţie cu anul 2008, în momentul de faţă firmele româneşti sunt mai îndatorate, înregistrează un capital de lucru negativ, expuneri comerciale de două ori mai mari şi au o capacitate de autofinanţare mult mai fragilă”, spune un raport al Coface România, firmă de risc şi consultanţă.

    Mai mult decât atât, dacă ar exista şocuri similare precum cele resimţite pe durata anului 2009, atât pe canalul financiar, cât şi comercial, firmele româneşti au acum o imunitate mult mai slabă: practic, una din trei companii ar intra în incapacitate de plată, comparativ cu media de 20% înregistrată în 2009, spune Iancu Guda, services director în cadrul Coface România.
    În acest moment, riscul este pe tot lanţul unui business, unui client şi se transferă către toţi ceilalţi.

    „Pentru o politică eficientă a managementului riscului de credit nu mai este suficient să îţi cunoşti doar clientul. Trebuie să ajungi să cunoşti situaţia celor mai importanţi clienţi ai clienţilor tăi”, menţionează Iancu Guda.

    Parcă sunt două lumi: cea macro, unde creşterea economică depăşeşte 5%, unde dobânzile sunt la cel mai scăzut nivel din istorie – ROBOR la trei luni este de 0,8% -, şi cea micro, unde 7 din 10 companii îşi plătesc mai târziu furnizorii, durata medie de colectare a creanţelor a crescut de la 60 de zile la aproape 114 zile, iar furnizorii au devenit cei mai mari creditori ai companiilor, luând locul băncilor.

    Toată lumea vrea antreprenori români, dar mediul în care acţionează ei este din ce în ce mai dificil şi mulţi îşi pun întrebarea dacă mai are sens să facă acest lucru. România stă cel mai prost din Europa la numărul de companii pe cap de locuitor: 23 la mie; spre comparaţie, în Cehia raportul este de 140 la mie.

    Pentru că nimeni nu s-a îngrijit în criză de companiile româneşti, care în marea lor majoritate sunt mici şi mijlocii (nu toată lumea poate să fie Dedeman, cu 1 miliard de euro cifră de afaceri), situaţia din businessul românesc nu este tocmai roz, contrastând cu această creştere economică, şi la un moment dat s-ar putea să explodeze.

    Politologul american George Friedman, în cartea sa „Puncte de presiune: Despre viitoarea criză din Europa”, spune că cel mai periculos lucru într-o societate, într-o economie, într-o ţară este atunci când clasa de mijloc începe să sărăcească.

    „Săracii sunt săraci şi este, de obicei, greu să îi faci să sărăcească şi mai mult, iar dacă lucrurile acestea se întâmplă, nu este o schimbare radicală şi este, deseori, ceea ce ei aşteaptă de la viaţă. Dar un profesonist de 40 sau 50 de ani se confruntă cu o criză la care nu s-a aşteptat, pe care nu a provocat-o şi care i-a schimbat profund percepţia de sine. El şi-a pierdut nu doar averea, câştigată prin muncă, ci şi imaginea pe care o are despre sine. Cine este el, dacă nu un avocat, sau un medic, sau un proprietar de magazin? Când clasa de mijloc cade în mijlocul şomerilor săraci şi când această cădere este ceva inexplicabil şi, mai rău, ceva din care nu pare să existe o şansă de revenire, atunci începe instabilitatea politică”, spune Friedman.

    Ironic, şansa României a fost că nu a reuşit să dezvolte atât de mult o clasă de mijloc care să fi pierdut atât de mult în criză, cu toate că avem foarte multe cazuri. Dar cei care au avut businessuri care au căzut în criză îşi îndreaptă furia către bănci, pentru că nu le-au susţinut când afacerile au căzut.

    De asemenea, pe scena politică, cei care au avut o afacere mică sau mijlocie au întors spatele PDL şi PNL, partide pe care le considerau de-ale lor, care sprijineau capitalul românesc, mai ales după introducerea cotei unice de 16%.

    Ca reacţie, mulţi s-au îndreptat către PSD, care a avut în campania electorală o retorică naţională şi le-a dat impresia că ar putea să-i sprijine mai mult.

    Toată lumea se uită stupefiată la scena politică, încercând să înţeleagă ce se întâmplă, de ce un partid şi-a dat jos prin moţiune de cenzură propriul premier. 

    Companiile româneşti mici şi mijlocii vor îndura cât vor îndura, dar la un moment dat frustrarea şi revolta lor, pentru că nu au niciun sprijin politic, se vor vedea în piaţă, mai ales că nu vor avea ce să mai piardă.

    Băncile nu mai susţin atât de mult antreprenorii români, atât timp cât ei nu-şi capitalizează companiile şi nu vin în business cu banii lor.

    De partea cealaltă, antreprenorii fie nu mai au bani, fie nu mai vor să-i pună la bătaie, pentru că nu ştiu încotro se va duce afacerea.

    Conform unei prezentări a viceguvernatorului BNR Liviu Voinea, doar una din cinci companii care ar putea să facă investiţii chiar face acest lucru.

    Dar toată lumea se îndreaptă în final către stat, fie că sunt companii, fie că sunt bănci, de la care aşteaptă fie bani – programul Start-Up Nation -, fie garanţii, fie comenzi, fie lucrări în infrastructură şi educaţie.

    Iar partidele politice, guvernul, indiferent care va fi el, nu vor avea de unde să ofere acest lucru, pentru că nu au pus nimic, nu au însămânţat când trebuia.

    Gândiţi-vă că toate aceste companii mici şi mijlocii duc în spate cel puţin 2,5 milioane de angajaţi care, la rândul lor, vor să aibă un salariu din care să-şi cumpere o maşină, să ia un credit pentru apartament sau să se ducă în vacanţă.
     

  • „În mizeria din sănătatea românească, există oameni cu totul si cu totul extraordinari care, cumva, rezistă şi nu se cară din ţară”

    Medicii români care fac sacrificii pentru a lucra într-un sistem bolnav ar trebui scoşi în evidenţă şi mai mult, sprijiniţi. Un asemenea exemplu este şi cel prezentat de Ana Otilia Nutu pe Facebook:

    „In mizeria din sanatatea romaneasca, exista oameni cu totul si cu totul extraordinari, tineri, competenti, nespagari, atenti, empatici si care, cumva, rezista si nu se cara din tara. Sa nu uitam de asta atunci cand injuram la gramada sistemul sanitar din Romania.

    Am fost zilele trecute sa vorbesc cu un astfel de medic. Chestiune relativ minora, nu ma cunostea dinainte, nu aveam plic in mana, am convingerea ca doamna in cauza se comporta la fel cu orice om care ii trece pragul. A stat de vorba cu mine 2 ore, pe indelete, cu creion si hartie, sa-mi explice tot ca pentru prosti.

    La un moment dat, a sunat telefonul, am inteles din discutie ca doamna urma sa plece sa tina un curs undeva in afara Bucurestiului si incerca sa afle cum poate sa-si deconteze biletul de tren, daca singurul tren la ore potrivite e privat si nu CFR; daca nu se poate, pana la urma plateste ea cei 30 de lei. In lumea “medicilor spagari”, asta inseamna ca doamna nu are masina si ca pentru un medic tanar 30 de lei e o suma, socati-va, exista si astfel de medici.

    Mi-a completat de mana toata fisa, cu nume, prenume, data nasterii, apoi adresa de pe plicul de trimis analizele, in spitalele romanesti asta o face medicul, ca nu se gandeste nimeni sa angajeze pe cineva cu 8 clase sa completeze nenorocitele alea de foi si sa economiseasca timpul pretios al medicului ca sa se dedice mai bine relatiei cu pacientul. Si nici medicul de calitate nu-si exploateaza asistenta sau rezidentii ca sa faca munca de jos.

    Mi-a spus ca nu e nicio problema, face asta pentru fiecare pacient. Mi-a gasit locul cel mai bun de facut o analiza, mi-a gasit pretul cel mai mic pentru analiza in cauza, ca sa nu arunc banii aiurea si sa aflu exact ce ma intereseaza cu precizie maxima. Mi-a mai spus, cu mandrie, ca a reusit sa negocieze cu un laborator din afara sa proceseze analize pentru pacienti din Romania la pret redus si fara TVA.

    Sa nu va inchipuiti ca avea vreme de pierdut: inaintea mea avusese pacient dupa pacient de dimineata, fara pauza, fara pipi, fara timp de cafele, barfe sau sandvisuri. Mi-a povestit cum a aparut la un moment dat o prostie la TV si trei zile au sunat-o tot soiul de oameni sa-si faca o analiza inutila, adica e si genul de om care isi da pacientilor numarul de telefon, sa o sune toti nebunii si sa le explice tuturor de ce ce aud la TV e o tampenie.

    Din cum a decurs discutia, sunt convinsa ca atunci cand ajunge acasa doamna se pune pe citit sa se tina la curent cu tot ce a mai aparut in specialitatea ei. Nici nu vreau sa ma gandesc cu ce eforturi si-o cumpara revistele. Iar asistenta, un om pe masura.

    Cand mai injurati la gramada medicii spagari din Romania, ganditi-va ca exista si astfel de oameni si ca ei, chiar inainte de pacient, sunt cei pe care ii sufoca sistemul.”