BusinessMagazin

Tag: revista

  • BRANDURILE în care românii au cea mai mare încredere

     Trusted Brands 2013, cel mai important studiu de piaţă asupra consumatorului în Europa, a fost realizat de Reader’s Digest în 12 ţări, printre care şi România. Obiectivul studiului, ajuns în acest an la a treisprezecea ediţie în Europa şi a opta ediţie în România, este identificarea şi premierea mărcilor care au reuşit să câştige încrederea europenilor în acest an.

    În România, rezultatele Trusted Brands 2013 au evidenţiat că, mai mult decât ceilalţi europeni, românii rămân fideli mărcilor care au reuşit să le câştige încrederea. La majoritatea categoriilor, liderii rămân aceiaşi – ceea ce demonstrează o incredibilă soliditate, forţă şi stabilitate a brandurilor consacrate. Rezultatele arată, an de an, consecvenţă. Mai mult, o bună parte dintre ocupanţii locului întâi îşi consolidează poziţia de la un an la altul, înregistrând creşteri constante ale procentului de încredere din partea consumatorilor. În top se situează categoriile “Vitamine” şi “Furnizori servicii internet” (Eurovita şi RCS&RDS), ambele cu o creştere de 9% faţă de 2012.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • De ce ar trebui să încurajăm băieţii deştepţi

    Si ştiţi ceva?! Băieţii deştepti nici nu trebuie să piară, ba ar trebui încurajaţi!
    Dar, înainte de a discuta despre propoziţia aceasta, v-aş oferi două istorioare. Prima: prin 2005 un grup de absolvenţi ai MIT au format un grup care şi-a propus să învingă loteria. Timp de şapte ani, grupul a câştigat în total circa 48 de milioane de dolari. Un amănunt – suma investită a fost de 40 de milioane de dolari.

    A doua este o ştire relativ ignorată la noi: săptămâna trecută australienii au constatat că un ins pariase un miliard de dolari pe o reducere a dobânzii de către Reserve Bank, iar insul respectiv – unii spun că se numeşte George Soros – a câştigat 19 milioane de dolari în doar 36 de ore. Nu-i rău, dacă este aşa, pentru un ins căruia presa internaţională îi cânta, zilele trecute, prohodul.

    De fapt cele două câştiguri nu sunt rele, nici pentru şapte ani de jucat la loterie, nici pentru amploarea unui pariu de un miliard. Câştigătorii ar putea fi, în logica mioritică, nişte speculatori. Adică nişte inşi nesuferiţi din cauza cărora trăim noi greu, inşi care caută şi găsesc slăbiciunile unui sistem, se luptă, gândesc cu mintea lor, analizează, riscă şi câştigă de pe urma sistemului îngenuncheat. Aşa o fi?

    Între băieţii deştepţi care au provocat criza subprime şi cei care fac tranzacţii cu mărfuri nu există, fundamental, nicio deosebire, aşa cum, la acelaşi nivel fundamental, la fel de speculatori sunt cei ce folosesc în propriul interes o informaţie, cei care fură, din grabă, galbenul la semafor, cei care îşi folosesc conturile de Facebook sau Linkedin pentru a se promova sau cei ce îşi linguşesc şefii. Se cheamă chiar natura umană şi ţine de un un anume ABC, de piaţă, de ofertele din care poţi alege, de multitudinea ofertelor care ar trebui să determine scăderea preţurilor şi aşa mai departe… Par truisme toate acestea, dar poate că din când în când e bine să ne regăsim în explicaţiile simple, primordiale, de manual sau de articol simplu de o pagină.

    Ideea cu speculatorii este că aceştia trebuie să ajungă la o masă critică: pe piaţa de energie nu trebuie să fie doar 10-20, ci 200, adică să avem o concurenţă reală, nu teritorii marcate în stil maidanez. Teritorii caracteristice multor domenii de activitate; aş da exemplul regilor asfaltului, o altă categorie din folclorul capitalismului românesc. Toată lumea se revoltă împotriva unuia sau altuia şi a câştigurilor lor, dar nimeni nu investeşte în maşini şi utilaje, în oameni şi în conexiuni, fie ele şi politice, pentru a concura cu regii asfaltului.

    De aceea zic, poate că principala grijă a premierului Ponta ar trebui să fie o anume masă critică de speculatori, atât de critică încât să putem avea repede o reţea adevărată de autostrăzi şi nu câteva crâmpeie care, puse pe hartă, par trei capete de spaghete căzute din furculiţa unui neatent. O masă critică de băieţi deştepţi, temperaţi de autorităţi şi de legislaţie, care să tranzacţioneze energie şi să retehnologizeze centralele, care să vândă cereale şi să scoată fermierii din sărăcie sau care să investească în fabrici, malluri şi cartiere rezidenţiale. Iar “influenţa şi puterea” băieţilor deştepţi, de care se plânge premierul, tot domnia sa ar trebui să le tempereze, de aceea are dânsul în subordine ministere, miniştri şi majoritate parlamentară.

    Pictura de astăzi se numeşte “Le désespoir de Pierrot” şi aparţine unui belgian pe nume James Ensor (1860 – 1949), un ins care a influenţat puternic şi expresionismul şi suprarealismul, obsedat de măşti, carnaval, marionete şi schelete. O alegorie interesantă a unui pictor sarcastic şi lucid, care putea să vadă măştile din spatele figurilor şi care a speculat frumos asta.

  • Citeşte în noul număr Business Magazin de luni, 13 mai

    COVER STORY: Când priza e miza: băieţii deştepţi sunt în continuare pe fir

    Cu aproape un an în urmă, în 20 iunie, Hidroelectrica, una dintre cele mai importante companii producătoare de electricitate din România şi izvorul nesecat – chiar pe timp de secetă – de energie ieftină şi multă pentru un grup restrâns de aleşi, intra în insolvenţă. “Şoc” şi “istorică” au fost cuvintele folosite atunci pentru a defini această decizie, prezentată presei ca fiind luată după RIGUROASE analize ale Consiliului de administraţie, care a motivat cererea adresată tribunalului prin scăderea cifrei de afaceri şi creşterea datoriilor pe fondul unui “dezastru de management” şi al secetei din 2011. Între timp, pare tot mai limpede că scopul intrării în insolvenţă a fost desfiinţarea contractelor directe de vânzare a energiei către mai multe companii, denumite de preşedintele Traian Băsescu “băieţi deştepţi”. La un an de la acel moment, “băieţii deştepţi” nu numai că nu au dispărut, ci o duc chiar bine. O spun chiar ei.

    SOCIETATE: Reţeta secretă prin care se reinventează muzeele

    SPECIAL: Cursa pentru un cosmos privat

    ANTREPRENORIAT: Povestea milionarului din satul lui Ilie Moromete

    INDUSTRIE: Antreprenorii care au mutat un deal şi fac business din asta

     

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se va distribui în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay.

  • Altfel de lumină

    Primăvara ploioasă, în metrou, cu miros nesuferit de câine ud şi cu lume multă, mai încruntată decât de obicei. Pe scaunul din faţa mea stă un tip mare, puţin îngândurat, cu pantofi butucănoşi, din aceia ieftini, luaţi din piaţă, cu talpa groasă şi cu nişte ornamente creţe, cam urâte.

    Pantaloni cu genunchi, dar curăţei, mâini zdravene şi muncite. Lângă el o femeie subţire, cu un aer liniştit, mai degrabă tânără, tinereţea aceea fără vârstă, valabilă şi la 50 de ani. Fustă gri şi haină mai degrabă de muşama.La o zguduitură a vagonului s-au privit şi atunci am realizat că sunt împreună; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fără să zâmbească, dar curat, limpede. Pentru o secundă şi el a părut mai puţin încruntat şi i-au sclipit şi lui ochii. Au comunicat şi, timp de o secundă, şi-au spus cât într-un roman gros. Mi-a făcut bine privirea aceea a lor, o regăsesc din ce în ce mai rar, pe stradă
    sau aiurea; o fărâmă am păstrat-o, iar pe cei doi i-am trecut în lista mea de învingători mărunţi – se aveau unul pe celălalt, adică stăpâneau toată lumea.

    Doi. Hotel scorţos, de superlux, unde se ţine o adunare despre viitorul satului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Normal, lipsesc ţăranii şi nu a fost invitat nici măcar unul sau doi primari de sat; sunt prezenţi însă oficiali de la Comisia Europeană, cercetători, sociologi, ceva ziarişti.

    Pe rândul al doilea de scaune stau două Costume Negre cu Cămăşi Albe şi Cravate Grena şi cu Pantofi cu Botul Ascuţit Foarte, Foarte Lucioşi, despre care îmi dau seama mai târziu că au funcţii la un minister şi la Preşedinţie. Costumul de la minister a stat liniştit, a ascultat părerile vorbitorilor despre satul românesc, s-a cerut la tribună şi a vorbit şi el ceva, pe urmă a plecat. Costumul de la Preşedinţie a ascultat şi el atent şi a vorbit, dar de pe scaun. A atras atenţia asupra faptului esenţial că, în legătură cu satul românesc şi cu integrarea în Unuinea Europeană, ne aflăm într-o stare de “asimetrie de atenţie”.

    Pe urmă a plecat.Cum stăteam mai în spate, nu-i văzusem până atunci ochii; nu i-am văzut nici după ce s-a ridicat şi a plecat, pentru că avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fracţiune de secundă în lentilele negre.
    Trei. Margine prăfuită de capitală europeană şi un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras în cap şi cu cămaşă în pătrăţele. Mă ceartă că am urcat în faţă, dar il ignor; mă ceartă în continuare pentru că i s-a părut că vreau să trântesc uşa, de care, de altfel, nici nu mă atinsesem încă. A închis el uşa. Obosit de ceartă, taximetristul meu a tăcut preţ de câţiva kilometri.

    Dar nu mulţi. “Ce ne facem, dom’le, cu Băsescu ăsta?”, mă întreabă la un moment dat, asta după ce şi-a dat seama că lucrez prin presă. Nu m-a lăsat să-mi declin competenţa în legătură cu modul de întrebuinţare al preşedintelui şi a continuat, fără punct şi virgulă, dar cu intonaţii pline de năduf să mă informeze în legătură cu starea drumurilor, cu vilele construite nu ştiu pe unde, cu modul în care se descurca el odată şi cu modul în care unii au pus stăpânire pe unele spaţii comerciale şi cum respectivele spaţii comerciale îşi schimbă oferta – prea des pentru puterea de înţelegere a omului meu. Întrebarea retorică “…păi ştii dumneata?…” se repeta destul de des; la întrebarea mai puţin retorică “…păi ştii dumneata cât costă kilu de slănină?…” am ajuns la gară şi a trebuit să-l determin să oprească pentru a coborî, în sfârşit.

    Taximetristul a coborât ca să deschidă portbagajul; am profitat de momentul de tăcere pentru a-i comunica că ştiu cât costă kilu de slănină şi că, fără nicio legătură cu toate cele pomenite, cred că lui o să-i fie tot mai greu, în continuare. Am prins în ochii lui o lumină derutată, nu ştiu dacă era în legătură cu slănina sau cu bacşişul lăsat.

     

  • Citeşte în noul număr Business Magazin de marţi, 7 mai

    COVER STORY: Vreţi să fiţi americani? Povestea celui mai logeviv CEO la singura companie americană de asigurări din România

    Theodor Alexandrescu este cel mai logeviv CEO la singura companie americană de asigurări din România. El pune într-o perspectivă nouă rostul şi rolul asigurărilor în periada post-criză.

    FINANCIAR: Criza a rescris strategiile de resurse umane din bănci

    COMPANII: Sârbul care a pus moda de lux pe harta Bucureştiului

    SPECIAL: Privatizarea războiului – cele mai puternice companii de mercenari din lume

    SOCIETATE: Bolnavi sau nu, românii aruncă zeci de milioane de euro pe medicamente inutile

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se va distribui în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay.

  • Cele mai bune 10 restaurante din lume – GALERIE FOTO

  • Douăzeci de ani cu Wired

    Cred că era prin 1988 când am văzut prima oară o revistă de tehnologie IT. Întâmplarea a fost că revista care mi-a căzut în mâini să fie tocmai BYTE, etalonul suprem în domeniu (cum aveam să aflu câţiva ani mai târziu). Am fost totodată uimit şi speriat: nu înţelegeam nimic. Eu lucram pe un calculator care împreună cu perifericele cântărea cel puţin o tonă, în vreme ce în revistă nu se vorbea decât de computere care stăteau lejer pe un birou. Eram complet deconectaţi de restul lumii.

    Sigur că după revoluţie a apărut o imensă “foame” de informaţie din domeniul noilor tehnologii informatice. Şi folosesc la modul propriu cuvântul “tehnologie”: oamenii voiau să ştie cum funcţionează procesoarele şi sistemele de operare, să afle despre tendinţele din lumea limbajelor de programare, despre programele cele mai performante din diverse domenii şi, foarte curând, despre internet. Eram cu ani buni în urmă şi sunt mândru că am contribuit după puterile mele la reducerea decalajului prin revistele la care am lucrat începând din 1992. Ceea ce era de neimaginat în 1988 s-a întâmplat în 1995: a apărut ediţia românească a revistei BYTE. Iar eu eram redactorul-şef.

    Am avut în aceşti ani şansa să simt pe viu evoluţia interesului publicului: pe măsură ce PC-urile deveneau mai accesibile, interesul s-a mutat de la tehnologie la bricolaj: de la overclocking până la asamblarea unui întreg computer din componente. Apoi, când PC-urile au devenit un produs de larg consum, interesul s-a mutat spre partea de achiziţie, cu teste de performanţe, comparaţii etc. În cele din urmă, interesul a dispărut cu totul: computerul a devenit egalul frigiderului sau al maşinii de spălat. Nici măcar BYTE n-a făcut faţă acestei evoluţii şi în 1998 a dispărut, urmată de cea mai mare parte a revistelor de specialitate. Nu e trist, pentru că e firesc: exact la fel s-a întâmplat cu electronica în urmă cu câteva decenii.

    Chiar şi interesul meu a evoluat. Sunt, desigur, interesat de tehnologiile tangente cu meseria mea, însă mă interesează mai mult implicaţiile noilor tehnologii în societate, cultură şi, în cele din urmă, în viaţa de zi cu zi. Mă lovisem de referinţe la revista Wired, dar n-am avut ocazia să pun mâna pe ea. Am găsit-o întâmplător la un stand de presă în Amsterdam şi a fost dragoste la prima vedere. Vorbesc aici de obiectul fizic, pentru că este poate cea mai extravagantă tipăritură pe care am văzut-o – exact cum şi-o imaginau fondatorii: “O revistă care pare că ţi-a fost trimisă din viitor”. În interior nu apare nicio poză înfăţişând computere, telefoane sau alte produse. Pagini luxuriant ilustrate alternează cu zeci de pagini conţinând doar text.

    De fapt, nu este o revistă de sau despre tehnologie. Ideea de la care s-a pornit a fost în aparenţă simplă: cum ar fi văzut oare Marshall McLuhan evoluţia unui nou mediu de comunicare. Şi iată că, într-o vreme când presa scrisă piere, Wired împlineşte 20 de ani şi o duce tot mai bine.
    Totul a început la Amsterdam, unde un american pe nume Louis Rossetto şi prietena sa Jane Metcalfe lucrau la o firmă de traduceri şi colaborau la o revistă de specialitate. Rossetto a intuit că urmează o revoluţie tehnologică de amploare, aşa că a plănuit împreună cu Jane o revistă care să documenteze “cultura digitală” pe care o va genera.

    Au plecat înapoi în SUA să o pună în practică şi au creat împreună cu graficianul John Plunkett şi alţi prieteni un prototip. Dar n-au reuşit să convingă niciun investitor până când, în cele din urmă, s-au întâlnit cu Nicholas Negroponte, care a studiat proiectul şi le-a pus o întrebare scurtă: câţi bani vă trebuie? De aici lucrurile au început să se precipite şi în jurul proiectului au început să se adune nume grele, printre care John Perry Barlow, Kevin Kelly, Stewart Brand, Bruce Sterling, William Gibson.

    Primul număr a apărut în ianuarie 1993 şi a fost distribuit clandestin la MacWorld. A devenit celebră aproape instantaneu în rândul aşa-zişilor “digerati” din Vale şi apoi în lumea întreagă. Am adunat aproape un raft de Wired şi de fiecare dată când scot la întâmplare un număr găsesc un subiect care mai apoi s-a dovedit important. Este istoria vie a vremurilor noastre.

  • Citeşte în noul număr Business Magazin de luni, 29 aprilie

    COVER STORY: Cum supravieţuieşte industria auto în criză: Dacă nu iei una, ia mai multe

    Maşinile pentru companii sunt în 2013 ultimul bastion de creştere al dealerilor şi importatorilor auto. Nouă din zece autoturisme sunt achiziţionate de către firme, în timp ce persoanele fizice aşteaptă programul Rabla sau aleg o maşină second-hand.

    MANAGEMENT: Sahara marilor speranţe. Povestea unui manager român în Algeria

     

    COMPANII: Cel mai vechi om din farma acuză: 90% dintre insolvenţe sunt escrocherii

     

    INDUSTRIE: Când alţii pun lacătul pe fabrici, Marcel Bărbuţ deschide patru

    SPECIAL: Greşeala din Excel pe care se bazează programele de austeritate ale guvernelor

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se va distribui în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay.

  • America Latină, ameninţată de cancer

     Raportul, lansat în cadrul conferinţei Grupului latino-american de Cooperare în Oncologie (LACOG), la Sao Paulo, anunţă că în regiune se înregistrează 13 decese la 22 de cazuri de cancer, în comparaţie cu 13 decese la 37 de cazuri în Statele Unite şi 13 decese la 30 de cazuri în Europa.

    Motivul principal este un diagnostic prea tardiv, potrivit autorilor studiului.

    “Cercetătorii apreciază că, până în 2030, 1,7 milioane de cazuri de cancer vor fi diagnosticate în America Latină şi Caraibi şi că se vor înregistra peste un milion de decese cauzate de cancer anual”, subliniază raportul.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • CAPITALISTUL SĂPTĂMÂNII: Levi Strauss

    Löb Strauß – înainte să îşi schimbe numele – s-a născut în landul german Bavaria, într-o familie de evrei. La 18 ani a plecat împreună cu mama lui şi cele două surori în America, unde s-a alăturat fraţilor Jona şi Louis, care începuseră o afacere cu textile în New York City. Numită J. Strauss Brother & Co., afacerea a fost extinsă de familie în San Francisco, oraş de trecere pentru căutătorii de aur din acea perioadă. Levi a fost ales ca reprezentant al familiei în acea zonă prin „Levi Strauss & Co.„.

    Conceperea blugilor nu ar fi fost posibilă fără letonianul Jacob Youphes care şi-a schimbat şi el numele în Davis după ce a imigrat în SUA. La începutul anului 1870, Davis era croitor în Reno, Nevada. Un client l-a inspirat pe Davis să aplice nituri în buzunare şi în zonele sensibile pentru a preveni ruperea rapidă a pantalonilor.

    Strauss era comerciant în San Franscisco şi Davis obţinea materialul pentru hainele croite de la el. La început folosea pânză, denimul era utilizat doar la salopete, dar până în 1911 a luat locul tuturor pantalonilor. Cum s-a implicat Strauss în afacere? Ideea lui Davis avea nevoie de finanţare, iar Strauss avea bani. Era şi o persoană de încredere pentru Davis. După ce a fost contactat de croitor, i-a oferit resursele pentru patentarea invenţiei.

    Cei doi au patentat o idee simplă şi populară: nituirea pantalonilor de lucru în anumite zone pentru cei care lucrau în minele de aur şi aveau nevoie de pantaloni rezistenţi. Această inovaţie a condus la inventarea blugilor, care au devenit cele mai populare obiecte de îmbrăcăminte din istorie. Cei doi au intrat în afacere împreună şi nu le-a luat prea mult timp până ca afacerea să depăşească magazinul de textile al lui Strauss, o emblemă în San Franscico în anul 1850.

    Levi Strauss nu s-a căsătorit şi a lăsat afacerea celor patru nepoţi, Jacob, Sigmund, Louis şi Abraham Stern, fiii surorii lui. Averea lui a fost estimată la circa şase milioane de dolari, potrivit Los Angeles Times. A durat mai puţin de un secol pentru ca salopetele şi pantalonii blugi să devină un simbol al confortului şi libertăţii din toată lumea.