Dacă fiecare dintre voi aţi fi întrebat care sunt ideile voastre pentru ca România să crească mai repede decât alţii din punct de vedere economic, politic, social sau cultural, răspunsurile ar fi identice: educaţie, infrastructură, autostrăzi, spitale, schimbarea mentalităţii (nu ştiu de ce nu vă place cum suntem, pentru că nici noi, nici copiii noştri nu vom fi altfel, nu putem fi toţi nemţi în România), reducerea birocraţiei statului, să nu mai plece tinerii din ţară, să nu mai fim atât de dezbinaţi (dacă te uiţi în fiecare seară la televizor, sigur ajungi să constaţi că toţi ne urâm între noi).
Toate sunt idei atât de generoase încât nu ai cum să le conteşti. Au fost valabile acum 100 de ani, vor fi valabile şi peste alţi 100 de ani.
Problema intervine atunci când ceri interlocutorilor idei mai concrete: cum ne schimbăm mentalitatea? Cine este acel „cineva” care să schimbe lucrurile pentru că aşa nu se mai poate? Cum îmbunătăţim calitatea educaţiei în România? Facem mai multe şcoli? Avem nevoie de profesori mai pregătiţi, dar unde îi găsim? Introducem cursuri de antreprenoriat şi educaţie financiară încă din şcoala primară, dar cine să fie profesorii ? Bancherii, Isărescu, patronii şi oamenii de afaceri actuali? Cum adaptezi programa la cerinţele actuale ale pieţei muncii? (Toate companiile au pretenţii ca toţi absolvenţii să ştie când vin la ei ce să facă şi cum să facă, sau cum să facă la fel ca altcineva care are 10-20 de ani de experienţă.)
Ca să avem un reper în privinţa ideilor mai concrete pentru viitor, ar trebui să ne întoarcem puţin în trecut, să avem câteva exemple de idei, de politici care au susţinut economia României în ultimii 20 de ani:
1. Deschiderea economiei printr-o politică de stat pentru investiţii străine. După 1997, acest lucru a dus la creşterea economică de după 2000, a permis intrarea de bani, peste 70 de miliarde de euro, de know-how, de deschidere a pieţelor externe şi de intrare a economiei româneşti în fluxurile globale. Cu ajutorul acestor investiţii străine s-a format generaţia de astăzi, dintre care mulţi au devenit directori, şi o parte dintre voi chiar antreprenori. Inflaţia a scăzut, creşterea cursului valutar s-a temperat, salariile au crescut, iar mulţi dintre voi v-aţi permis să vă luaţi maşini, apartamente şi să umblaţi liberi prin Europa.
2. Facilităţile fiscale pentru industria IT acordate la începutul anilor 2000 de către guvernul Năstase, care au permis crearea unei industrii cu o pondere de 5% în PIB acum şi cu un potenţial de a ajunge la 10% din PIB. Cei 110.000 de oameni din industria IT au salarii de 1.200 de euro net pe lună, în România ajungând cel mai bine plătiţi salariaţi.
3. Deschiderea sistemului bancar românesc, inclusiv prin privatizarea băncilor de stat după anul 2000. Acest lucru a permis intrarea de finanţare externă, acordarea de credite nu numai companiilor, ci şi persoanelor fizice, acordarea de credite pentru apartamente şi, nu în ultimul rând, celebrele credite de consum.
4. Cota unică de 16%, care, pe fondul schimbării puterii politice din România, a atras atenţia investitorilor către piaţa românească. Această cotă unică de 16% a fost înaintea vremurilor, având în vedere că după aceea din ce în ce mai multe state au trecut la acest sistem, în încercarea de a atrage atenţia investitorilor.
5. Construcţia de malluri şi supermarketuri, care a schimbat faţa comerţului din România şi, nu în ultimul rând, a schimbat peisajul social. Noile generaţii şi-au găsit un punct de sprijin pentru ei, aşa cum exista în Occident.
Poate nu toate ideile au adus creştere economică sau au avut un impact pozitiv în societate (spre exemplu, acordarea de credite în franci elveţieni), dar rezultatele arată că în ultimele două decenii România a avut una dintre cele mai mari creşteri ale puterii de cumpărare din ţările foste comuniste, care imediat după 1990 – când noi oscilam politic între Est şi Vest – se deschideau companiilor străine.
Ce am putea face efectiv, ce idei, ce soluţii ar fi pentru următorii 100 de ani şi care s-ar putea aplica? Cosmin Vladimirescu, CEO al Mastercard România şi Republica Moldova, spune că ar mări numărul de ore de sport din şcoală, de joc în echipă, pentru a-i face pe copii, pe elevi şi, de ce nu, pe studenţi să fie şi să ajungă să joace ca o echipă (team work). Acest lucru ar putea să permită apropierea mai mare a noilor generaţii, în încercarea de a mai reduce individualismul caracteristic. Jocul în echipă, team work-ul, înseamnă fair-play, înseamnă că toţi trebuie să joace pentru un bine comun, spune Cosmin Vladimirescu.
O altă idee pentru următorii 100 de ani ar fi ca educatorii, profesorii din ciclul primar, gimnazial şi liceal să fie mai bine plătiţi decât profesorii universitari pentru a fi încurajaţi să „producă” mai mulţi elevi buni, nu numai câţiva.
Arhitectul Dorin Ştefan a venit cu ideea refacerii infrastructurii din Bucureşti în jurul Gării de Nord. În cinci ani, cu câteva miliarde de euro, Gara de Nord ar putea fi transformată într-un imens mall, care ar schimba toată faţa Bucureştiului.
Lista este deschisă pentru ca fiecare dintre voi să vină cu o idee.
