BusinessMagazin

Tag: sef

  • Povestea decăderii Happy Tour, liderul detaşat al pieţei de turism până în 2012

    În 2007, când a cumpărat Happy Tour de la Nicolae Demetriade, fondul spaniol din investiţii GED a achiziţionat agenţia cu cea mai mare cifră de afaceri, cu cel mai mare profit şi cu cei mai mari clienţi corporate. Acum, după şapte ani, dacă ar vrea să vândă, ar vinde o agenţie aflată pe locul al treilea ca volum al afacerilor, în scădere în 2013 şi cu pierderi în ultimii doi ani.

    De altfel, Happy Tour este singura agenţie de turism din top 10 care pierde bani. În plus, şi celelalte companii ale grupului Happy Tour stau la fel de prost. Agenţia online Paravion, cumpărată de spanioli în 2010, este pe pierdere încă din anul achiziţiei, iar ca volum al afacerilor abia a depăşit jumătate din rulajul Vola.ro, liderul pieţei. În aceeaşi situaţie este şi turoperatorul Prestige Tour, cumpărat în 2011 de la Mircea Vladu: în 2012 şi 2013 a înregistrat pierderi, lucru care nu s-a întâmplat în precedenţii trei ani, când proprietar era Vladu.

    O altă firmă de turism, mai mică, Travel House, achiziţionată de spanioli în anii trecuţi, a avut şi ea pierderi în 2010 şi 2011, pentru ca în anul următor să fie absorbită de Happy Tour.

    Javier Garcia del Valle, CEO al Happy Tour Group, a declarat pentru Business Magazin că jobul său de zi cu zi nu este acela de a apărea într-un top, ci de a face din Happy Tour o companie de succes. Întrebarea care se pune acum este dacă agenţia Happy Tour şi grupul care îi poartă numele mai sunt o afacere de succes. Când un investitor prospectează o piaţă în vederea unei achiziţii, analizează o firmă cu rezultate financiare bune şi constant consolidate în timp, cu un portofoliu important de clienţi, care oferă servicii de calitate şi care are un bun renume în piaţă. „Când cumpărăm o companie, bineînţeles că sunt parametri diferiţi. Unul dintre aceşti parametri a fost de a cumpăra una dintre cele mai mari companii, iar Happy Tour era la vremea respectivă chiar cea mai mare. Dar n-am cumpărat-o pentru că era numărul 1. Este adevărat că, dacă Happy Tour ar fi fost pe ultimul loc, probabil că nu am fi cumpărat-o“, a explicat Garcia del Valle.

    Ce a contat pentru spanioli când au făcut achiziţia? A contat că era de vânzare, că preţul propus de fostul proprietar a fost un preţ pe GED l-a acceptat, că era lider de piaţă, că au primit recomandări de la alţi români şi că era o companie profitabilă, enumeră şeful Happy Tour. Care dintre aceste criterii mai este în picioare în caz că GED ar căuta cumpărător pentru Happy Tour? „În cazul în care ne-am decide să vindem compania, pentru respectivul cumpărător multe lucruri vor conta. Ar conta că suntem o companie auditată, că cifrele noastre sunt reale, că toţi angajaţii noştri sunt plătiţi pe carte de muncă şi deci se plătesc taxe la stat, că avem o tehnologie de ultimă oră, că avem nişte proceduri, iar compania este foarte bine structurată, de la top management până la angajaţi“, afirmă oficialul grupului de turism. Referitor la pierderi, el încearcă să nuanţeze problema. „Depinde din ce punct de vedere priveşti. Operaţional nu avem pierderi. În multe cazuri este ultima linie care se trage. Avem depreciere şi amortizarea investiţiilor. De ce? Pentru că noi am cumpărat trei companii în numele Happy Tour. Le-am cumpărat respectând regulile româneşti, nu cele internaţionale. Potrivit legilor româneşti, trebuie să ne ocupăm de depreciere şi de amortizarea investiţiei.“

    Un fost angajat al Happy Tour a declarat pentru Business Magazin că şi înainte de vânzarea către GED angajaţii erau plătiţi integral pe cartea de muncă, că firma făsuse două audituri cu companii de prestigiu şi că nu avusese niciodată restanţe la stat sau pierderi.

    Reprezentanţii câtorva mari agenţii de turism autohtone, care nu au dorit să fie citaţi, au explicat că cel puţin şase agenţii din Top 10 sunt auditate de companii de prestigiu şi că majoritatea celor din Top 20 au angajaţii plătiţi pe cartea de muncă. HT este singura companie din top 10 cu pierderi mai mult de doi ani consecutiv. Şeful HT argumentează că o parte din pierderi sunt cauzate de cursul valutar, lucru negat de alţi reprezentanţi din industrie. „Dacă lucrezi numai cu români, n-ai rată de schimb, dar la noi, 90-95% din business este în afară, pentru că Happy Tour îţi vinde un bilet pe care îl cumpără de la companii din afară“, spune el. Nu la fel cumpără biletele de avion şi Perfect Tour, Paralela 45 sau Aerotravel? „Nu ştiu cum fac ceilalţi de nu raportează pierderi, eu vorbesc în numele companiei noastre“, spune Del Valle. Reprezentantul unei agenţii din Top 10 afirmă că întotdeauna unii manageri găsesc motive pentru a justifica pierderile, dar nu le vor pune niciodată pe seama incompetenţei manageriale sau a deciziilor greşite. El adaugă că achiziţia Travel House, specializată în turism de afaceri şi turism de lux, cu un volum anual de câteva milioane de euro, a fost total inutilă, în condiţiile în care HT avea deja la acea vreme cel mai dezvoltat departament de turism de afaceri şi de turism de lux.

    Garcia del Valle explică situaţia fiecărei companii din grup: spune că Prestige Tour a fost afectat de rata de schimb şi de operaţiunile charterelor. Cu toate acestea, Christian Tour, care a împărţit în ultimii doi ani majoritatea zborurilor charter cu Prestige Tour, şi-a majorat volumul afacerilor în ultimii ani şi este una dintre cele mai profitabile agenţii de turism din România. Directorul financiar al unei companii din domeniu afirmă că explicaţia cu pierderile din cauza cursului este „praf în ochi“, pentru că „toată lumea“ este facturată de IATA în euro pentru zboruri. Pierderile pe 2013 ale celor trei firme din grup au fost de 6 milioane de lei.

  • Povestea decăderii Happy Tour, liderul detaşat al pieţei de turism până în 2012

    În 2007, când a cumpărat Happy Tour de la Nicolae Demetriade, fondul spaniol din investiţii GED a achiziţionat agenţia cu cea mai mare cifră de afaceri, cu cel mai mare profit şi cu cei mai mari clienţi corporate. Acum, după şapte ani, dacă ar vrea să vândă, ar vinde o agenţie aflată pe locul al treilea ca volum al afacerilor, în scădere în 2013 şi cu pierderi în ultimii doi ani.

    De altfel, Happy Tour este singura agenţie de turism din top 10 care pierde bani. În plus, şi celelalte companii ale grupului Happy Tour stau la fel de prost. Agenţia online Paravion, cumpărată de spanioli în 2010, este pe pierdere încă din anul achiziţiei, iar ca volum al afacerilor abia a depăşit jumătate din rulajul Vola.ro, liderul pieţei. În aceeaşi situaţie este şi turoperatorul Prestige Tour, cumpărat în 2011 de la Mircea Vladu: în 2012 şi 2013 a înregistrat pierderi, lucru care nu s-a întâmplat în precedenţii trei ani, când proprietar era Vladu.

    O altă firmă de turism, mai mică, Travel House, achiziţionată de spanioli în anii trecuţi, a avut şi ea pierderi în 2010 şi 2011, pentru ca în anul următor să fie absorbită de Happy Tour.

    Javier Garcia del Valle, CEO al Happy Tour Group, a declarat pentru Business Magazin că jobul său de zi cu zi nu este acela de a apărea într-un top, ci de a face din Happy Tour o companie de succes. Întrebarea care se pune acum este dacă agenţia Happy Tour şi grupul care îi poartă numele mai sunt o afacere de succes. Când un investitor prospectează o piaţă în vederea unei achiziţii, analizează o firmă cu rezultate financiare bune şi constant consolidate în timp, cu un portofoliu important de clienţi, care oferă servicii de calitate şi care are un bun renume în piaţă. „Când cumpărăm o companie, bineînţeles că sunt parametri diferiţi. Unul dintre aceşti parametri a fost de a cumpăra una dintre cele mai mari companii, iar Happy Tour era la vremea respectivă chiar cea mai mare. Dar n-am cumpărat-o pentru că era numărul 1. Este adevărat că, dacă Happy Tour ar fi fost pe ultimul loc, probabil că nu am fi cumpărat-o“, a explicat Garcia del Valle.

    Ce a contat pentru spanioli când au făcut achiziţia? A contat că era de vânzare, că preţul propus de fostul proprietar a fost un preţ pe GED l-a acceptat, că era lider de piaţă, că au primit recomandări de la alţi români şi că era o companie profitabilă, enumeră şeful Happy Tour. Care dintre aceste criterii mai este în picioare în caz că GED ar căuta cumpărător pentru Happy Tour? „În cazul în care ne-am decide să vindem compania, pentru respectivul cumpărător multe lucruri vor conta. Ar conta că suntem o companie auditată, că cifrele noastre sunt reale, că toţi angajaţii noştri sunt plătiţi pe carte de muncă şi deci se plătesc taxe la stat, că avem o tehnologie de ultimă oră, că avem nişte proceduri, iar compania este foarte bine structurată, de la top management până la angajaţi“, afirmă oficialul grupului de turism. Referitor la pierderi, el încearcă să nuanţeze problema. „Depinde din ce punct de vedere priveşti. Operaţional nu avem pierderi. În multe cazuri este ultima linie care se trage. Avem depreciere şi amortizarea investiţiilor. De ce? Pentru că noi am cumpărat trei companii în numele Happy Tour. Le-am cumpărat respectând regulile româneşti, nu cele internaţionale. Potrivit legilor româneşti, trebuie să ne ocupăm de depreciere şi de amortizarea investiţiei.“

    Un fost angajat al Happy Tour a declarat pentru Business Magazin că şi înainte de vânzarea către GED angajaţii erau plătiţi integral pe cartea de muncă, că firma făsuse două audituri cu companii de prestigiu şi că nu avusese niciodată restanţe la stat sau pierderi.

    Reprezentanţii câtorva mari agenţii de turism autohtone, care nu au dorit să fie citaţi, au explicat că cel puţin şase agenţii din Top 10 sunt auditate de companii de prestigiu şi că majoritatea celor din Top 20 au angajaţii plătiţi pe cartea de muncă. HT este singura companie din top 10 cu pierderi mai mult de doi ani consecutiv. Şeful HT argumentează că o parte din pierderi sunt cauzate de cursul valutar, lucru negat de alţi reprezentanţi din industrie. „Dacă lucrezi numai cu români, n-ai rată de schimb, dar la noi, 90-95% din business este în afară, pentru că Happy Tour îţi vinde un bilet pe care îl cumpără de la companii din afară“, spune el. Nu la fel cumpără biletele de avion şi Perfect Tour, Paralela 45 sau Aerotravel? „Nu ştiu cum fac ceilalţi de nu raportează pierderi, eu vorbesc în numele companiei noastre“, spune Del Valle. Reprezentantul unei agenţii din Top 10 afirmă că întotdeauna unii manageri găsesc motive pentru a justifica pierderile, dar nu le vor pune niciodată pe seama incompetenţei manageriale sau a deciziilor greşite. El adaugă că achiziţia Travel House, specializată în turism de afaceri şi turism de lux, cu un volum anual de câteva milioane de euro, a fost total inutilă, în condiţiile în care HT avea deja la acea vreme cel mai dezvoltat departament de turism de afaceri şi de turism de lux.

    Garcia del Valle explică situaţia fiecărei companii din grup: spune că Prestige Tour a fost afectat de rata de schimb şi de operaţiunile charterelor. Cu toate acestea, Christian Tour, care a împărţit în ultimii doi ani majoritatea zborurilor charter cu Prestige Tour, şi-a majorat volumul afacerilor în ultimii ani şi este una dintre cele mai profitabile agenţii de turism din România. Directorul financiar al unei companii din domeniu afirmă că explicaţia cu pierderile din cauza cursului este „praf în ochi“, pentru că „toată lumea“ este facturată de IATA în euro pentru zboruri. Pierderile pe 2013 ale celor trei firme din grup au fost de 6 milioane de lei.

  • Opinie Cătălin Olteanu: Cu şi fără interpretare

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Traversam o perioadă destul de agitată de start-up în producţie, cu probleme şi elemente-surpriză pe care echipa nu le ghidona în cel mai deştept mod. Încercam să monitorizăm cât mai atent ce se întâmpla acolo, iar managerul de producţie trimitea pe SMS realizările fiecărui schimb. Am mai povestit de scoţienii cu care eram la cină şi, când au picat cifrele cele nasoale, le-am şi putut discuta in direct. Unul m-a rugat să îl ajut cu o traducere, să îi spun cum se zice în româneşte „the shit has hit the fan“. Ei bine, am tradus ad litteram (s-a lovit rahatul de ventilator). Nu mi-a dat nicio secundă prin cap că puteam să interpretez şi să pun varianta românească, „s-a făcut rahatul praf/bici“.

    Vesel a fost a doua zi la şedinţă, când, după ce s-a dat raportul de producţie, britanicul s-a ridicat şi a spus:
    „I have only one comment: s-a loviit rahateul de vaentilatur“. Comentariul respectiv s-a transformat în folclor şi a devenit pentru mine o lecţie de interpretare.

    Şi apropo de interpretare, iată şi istoria PTH. PTH, adică „pin through hole“, era o maşină care punea componente electronice cu picioruşe prin găurile din placa de bază… cam asta îmi iese mie acum la traducere şi interpretare. Cert este că respectivele componente sunt de două feluri: cu plantare axială sau cu plantare radială, aşa că şi maşinile PTH sunt de două feluri, adică radiale sau axiale (sau cel puţin aşa erau la vremea respectivă).

    Cert este că aveam vreo opt maşini axiale deşi ne foloseam doar de vreo cinci, şi doar trei radiale deşi ne-ar fi trebuit tot vreo cinci. Aşa că toată lumea se muncea să-i convingă pe cei de la corporaţie să accepte investiţia în astfel de maşini. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, într-una din zile un maestru în control a trecut pe lângă o maşină ce nu funcţiona. L-a întrebat pe operatorul de la maşina alăturată de ce stă respectivul echipament. Operatorul a răspuns simplu: „Nu e plan de producţie pe acea maşină“.
    – Aha, dar ce maşină e?
    – PTH, domnu’.
    Fantastic! A fost descoperită o conspiraţie a celor din operaţiuni: deşi au PTH care stă degeaba, ei cer investiţii pentru alte PTH-uri. Mailul către corporaţie a plecat din scurt: „S-a rezolvat problema PTH de către echipa de de control (…) am decoperit resurse pe plan local“.

    Şi în secunda următoare general managerul pe unitatea de producţie a convocat o şedinţă-fulger. Pe bună dreptate, omul se uita la cei pe care i-a învestit cu încredere şi nu putea să conceapă că i-au tras aşa o clapă: stăm pe o grămadă de capacitate de PTH nefolosită şi noi cerem investiţii, i-am distrus credibilitatea etc… Moment în care inginerul-şef întreabă candid şi naiv pe cel ce găsise soluţia unde anume se află maşina despre care nu ştia. Pe linia x, între y şi w…
    – Păi aia e o axială, ce treabă avem noi cu ea?
    – E PTH!
    – Dar nu înţelegi că e o maşina axială? Şi nouă ne trebuie o maşina radială?
    – Şi de ce nu se pot schimba?
    – Una pune componente paralele cu placa, iar cealaltă perpendiculare pe placă!
    – Şi care e problema? Întoarce-o la 90°!

    Acela a fost momentul în care inginerul-şef s-a întors către ceilalţi şi a spus: „Pot să îmi depun demisia dacă vreţi, sunt depăşit de situaţie; dacă băiatul ăsta poate să convingă o maşină axială să planteze componente radiale, îmi iau inginerii şi plecăm acasă“. Am reuşit să îl conving să rămână, nu de alta, dar aveam nevoie de ingineri să stea nonstop lângă maşini. Pe lângă faptul că nu puteam primi capacitatea necesară, să se mai strice şi cea instalată deja era prea mult.

    Şi apropo de interpretare, nu pot să nu îmi amintesc o întâmplare mai recentă. O eroare de ERP a generat mai multă aprovizionare cu marfă pentru un depozit decât capacitatea instalată a depozitului. Astfel că în momentul în care depozitul a ajuns să fie 100% plin, descărcarea de camioane s-a oprit până la momentul în care depozitul reuşea să scoată marfa pe comenzi ca să facă loc mărfii ce urma să intre. În toată povestea asta apăreau penalizările pe care clientul le plătea transportatorilor nedescărcaţi la timp. Ei bine, într-una din seri am avut „acea“ discuţie cu clientul, şi i-am promis o listă cu camioanele ce pot cere penalităţi, astfel încât să îmi poată da o prioritizare la descărcare, fapt ce ar fi limitat penalizările. Pentru acest lucru am mers la o colegă să o rog să îmi facă lista cu camioanele din parcare. Apoi am plecat. Toată seara am stat conectat la mail şi deja mi se înscrisese Inbox pe retină de câte ori l-am verificat. Nimic!

    A doua zi dimineaţa, setat pe modul turbo, mă duc la şeful respectivei şi reclam că nu mi-a rezolvat problema, nu mi-a trimis lista. Omul siderat, răspunde: „Măi, e una din cele mai conştiincioase, o să verific ce s-a întâmplat. Fata intră în schimbul doi, verific atunci ce şi cum“. La ora 14:30, vine şeful fetei, abia abţinându-se din râs: „M-am dus să verific de ce nu ai primit lista şi fata mi-a zis: «Uite, e pe masă de aseară! De obicei Olteanu stă mai mult, dar aseară nu ştiu de ce a plecat mai repede. Eu m-am dus şi am făcut lista, dar n-a mai venit nimeni după ea. Chiar mă miram de ce a cerut-o!»“. Ghinion… nu s-a gândit nicio secundă la ce îi foloseşte e-mailul. Şi nici eu n-am spus că aştept lista pe mail. Nu m-am putut abţine să nu compar întâmplarea cu cea păţită de un amic pădurar. Se furau lemne din pădure din greu, aşa că amicul a cerut unui subaltern să facă de serviciu în weekend şi să ia numerele camioanelor celor care fură lemne. Luni l-a găsit cu un ochi tumefiat şi un vraf de plăci de înmatriculare pe birou. Adică piesele de metal pe care e inscripţionat numărul! „Şefu‘! Le-am luat aproape pe toate, doar unul m-a prins şi m-a bătut.“

  • Opinie Cătălin Olteanu: Cu şi fără interpretare

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Traversam o perioadă destul de agitată de start-up în producţie, cu probleme şi elemente-surpriză pe care echipa nu le ghidona în cel mai deştept mod. Încercam să monitorizăm cât mai atent ce se întâmpla acolo, iar managerul de producţie trimitea pe SMS realizările fiecărui schimb. Am mai povestit de scoţienii cu care eram la cină şi, când au picat cifrele cele nasoale, le-am şi putut discuta in direct. Unul m-a rugat să îl ajut cu o traducere, să îi spun cum se zice în româneşte „the shit has hit the fan“. Ei bine, am tradus ad litteram (s-a lovit rahatul de ventilator). Nu mi-a dat nicio secundă prin cap că puteam să interpretez şi să pun varianta românească, „s-a făcut rahatul praf/bici“.

    Vesel a fost a doua zi la şedinţă, când, după ce s-a dat raportul de producţie, britanicul s-a ridicat şi a spus:
    „I have only one comment: s-a loviit rahateul de vaentilatur“. Comentariul respectiv s-a transformat în folclor şi a devenit pentru mine o lecţie de interpretare.

    Şi apropo de interpretare, iată şi istoria PTH. PTH, adică „pin through hole“, era o maşină care punea componente electronice cu picioruşe prin găurile din placa de bază… cam asta îmi iese mie acum la traducere şi interpretare. Cert este că respectivele componente sunt de două feluri: cu plantare axială sau cu plantare radială, aşa că şi maşinile PTH sunt de două feluri, adică radiale sau axiale (sau cel puţin aşa erau la vremea respectivă).

    Cert este că aveam vreo opt maşini axiale deşi ne foloseam doar de vreo cinci, şi doar trei radiale deşi ne-ar fi trebuit tot vreo cinci. Aşa că toată lumea se muncea să-i convingă pe cei de la corporaţie să accepte investiţia în astfel de maşini. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, într-una din zile un maestru în control a trecut pe lângă o maşină ce nu funcţiona. L-a întrebat pe operatorul de la maşina alăturată de ce stă respectivul echipament. Operatorul a răspuns simplu: „Nu e plan de producţie pe acea maşină“.
    – Aha, dar ce maşină e?
    – PTH, domnu’.
    Fantastic! A fost descoperită o conspiraţie a celor din operaţiuni: deşi au PTH care stă degeaba, ei cer investiţii pentru alte PTH-uri. Mailul către corporaţie a plecat din scurt: „S-a rezolvat problema PTH de către echipa de de control (…) am decoperit resurse pe plan local“.

    Şi în secunda următoare general managerul pe unitatea de producţie a convocat o şedinţă-fulger. Pe bună dreptate, omul se uita la cei pe care i-a învestit cu încredere şi nu putea să conceapă că i-au tras aşa o clapă: stăm pe o grămadă de capacitate de PTH nefolosită şi noi cerem investiţii, i-am distrus credibilitatea etc… Moment în care inginerul-şef întreabă candid şi naiv pe cel ce găsise soluţia unde anume se află maşina despre care nu ştia. Pe linia x, între y şi w…
    – Păi aia e o axială, ce treabă avem noi cu ea?
    – E PTH!
    – Dar nu înţelegi că e o maşina axială? Şi nouă ne trebuie o maşina radială?
    – Şi de ce nu se pot schimba?
    – Una pune componente paralele cu placa, iar cealaltă perpendiculare pe placă!
    – Şi care e problema? Întoarce-o la 90°!

    Acela a fost momentul în care inginerul-şef s-a întors către ceilalţi şi a spus: „Pot să îmi depun demisia dacă vreţi, sunt depăşit de situaţie; dacă băiatul ăsta poate să convingă o maşină axială să planteze componente radiale, îmi iau inginerii şi plecăm acasă“. Am reuşit să îl conving să rămână, nu de alta, dar aveam nevoie de ingineri să stea nonstop lângă maşini. Pe lângă faptul că nu puteam primi capacitatea necesară, să se mai strice şi cea instalată deja era prea mult.

    Şi apropo de interpretare, nu pot să nu îmi amintesc o întâmplare mai recentă. O eroare de ERP a generat mai multă aprovizionare cu marfă pentru un depozit decât capacitatea instalată a depozitului. Astfel că în momentul în care depozitul a ajuns să fie 100% plin, descărcarea de camioane s-a oprit până la momentul în care depozitul reuşea să scoată marfa pe comenzi ca să facă loc mărfii ce urma să intre. În toată povestea asta apăreau penalizările pe care clientul le plătea transportatorilor nedescărcaţi la timp. Ei bine, într-una din seri am avut „acea“ discuţie cu clientul, şi i-am promis o listă cu camioanele ce pot cere penalităţi, astfel încât să îmi poată da o prioritizare la descărcare, fapt ce ar fi limitat penalizările. Pentru acest lucru am mers la o colegă să o rog să îmi facă lista cu camioanele din parcare. Apoi am plecat. Toată seara am stat conectat la mail şi deja mi se înscrisese Inbox pe retină de câte ori l-am verificat. Nimic!

    A doua zi dimineaţa, setat pe modul turbo, mă duc la şeful respectivei şi reclam că nu mi-a rezolvat problema, nu mi-a trimis lista. Omul siderat, răspunde: „Măi, e una din cele mai conştiincioase, o să verific ce s-a întâmplat. Fata intră în schimbul doi, verific atunci ce şi cum“. La ora 14:30, vine şeful fetei, abia abţinându-se din râs: „M-am dus să verific de ce nu ai primit lista şi fata mi-a zis: «Uite, e pe masă de aseară! De obicei Olteanu stă mai mult, dar aseară nu ştiu de ce a plecat mai repede. Eu m-am dus şi am făcut lista, dar n-a mai venit nimeni după ea. Chiar mă miram de ce a cerut-o!»“. Ghinion… nu s-a gândit nicio secundă la ce îi foloseşte e-mailul. Şi nici eu n-am spus că aştept lista pe mail. Nu m-am putut abţine să nu compar întâmplarea cu cea păţită de un amic pădurar. Se furau lemne din pădure din greu, aşa că amicul a cerut unui subaltern să facă de serviciu în weekend şi să ia numerele camioanelor celor care fură lemne. Luni l-a găsit cu un ochi tumefiat şi un vraf de plăci de înmatriculare pe birou. Adică piesele de metal pe care e inscripţionat numărul! „Şefu‘! Le-am luat aproape pe toate, doar unul m-a prins şi m-a bătut.“

  • Semne că urmează să fii concediat. Specialiştii în resurse umane îţi spun ce trebuie să faci

    Există anumite semne că urmează să îţi pierzi locul de muncă, iar starea de incertitudine nu va face decât să scadă randamentul angajatului. Mai mulţi directori de resurse umane au explicat care sunt aceste semne şi cum trebuie tratată această problemă.

    Robin Brodrick, coordonator al departamentului de resurse umane de la EMC, enumeră lucrurile care ar trebui să ridice semne de înrebare referitor la siguranţa jobului. “Îţi găseşti jobul publicat pe un site recrutare; şeful tău vrea să descrii detaliat activitatea ta zilnică; sarcinile tale zilnice încep să fie redistribuite către alţi colegi, sau eşti rugat să îi instruieşti şi pe alţii, pentru orice eventualitate; nu mai eşti invitat să participi la şedinţe care înainte erau obligatorii – toate acestea sunt semne că jobul tău poate fi în pericol”, explică Brodrick. “Nu trebuie să intri în panică. Soluţia este să stabileşti o întâlnire cu şeful tău, fără a-i spune însă ce vrei să discutaţi. Astfel ai şanse mai mari să primeşti nişte răspunsuri cinstite.”

    Brodrick notează că atunci când îi vei spune superiorului că activitatea recentă te-a făcut să te gândeşti la siguranţa postului tău, există trei variante de răspuns pe care l-ai putea primi. “Prima posibilitate este şi cea mai rea, şi anume ca şeful tău să îţi confirme că vei fi dat afară. A doua variantă este una mult mai bună, şi anume să fii informat că toate aceste mutări au ca scop promovarea ta”, scrie specialistul.

    “Cea de-a treia variantă este aceea în care superiorii tăi consideră că volumul de muncă a crescut şi tu nu îi mai poţi face faţă, drept pentru care s-a decis aducerea altor angajaţi care să te ajute. Indiferent de ce explicaţie vei primi, nu te grăbi să răspunzi. Analizează bine ce vrei să faci în continuare.”

  • Dragoş Dinu, noul şef al afacerilor lui Ţiriac: Copiii aceştia, născuţi cu tableta în mână, vor fi cu totul altfel

    “Este interesant să schimbi industriile şi să foloseşti modelele specifice uneia în cea în care tocmai ai intrat; diferenţele sunt doar aparente, substanţa este aceeaşi. Când ai businessuri care sunt la interfaţa cu clientul, totul se aseamănă“, spune Dragoş Dinu, numit de aproximativ o lună CEO al Ţiriac Holdings, cu afaceri anuale cumulate de circa 500 de milioane de euro. Anterior, poziţia a fost ocupată vreme de circa un an de Leonard Leca.

    „Clienţii sunt aceiaşi, doar ocaziile de cumpărare sunt diferite. Uneori sunt doar ocazii de prospectare, nu de cumpărare şi «jocul» este să-ţi aduci clientul din zona de prospectare la cumpărare.“ Dinu spune că vede în piaţă o uşoară creştere a apetitului de consum iar în presă apare tot mai rar cuvântul „criză“. Este de părere că în nicio piaţă nu poate exista creştere exponenţială la nesfârşit, dar nici scădere continuă, cum nu există nici perpetuum mobile. Pe de altă parte, completează el, încrederea consumatorilor nu se restabileşte peste noapte, probabil că e nevoie de ani buni. Însă mediul economic nu-l poate ignora pe cel politic, completează CEO-ul Ţiriac Holdings. „Deopotrivă la nivel local şi global vedem influenţe. Când se bucură industria de armament celelalte stau şi se uită.“

    Dincolo de asemănările dintre experienţele lui Dragoş Dinu (cele mai importante fiind 14 ani la conducerea A&D Pharma şi circa un an la Domo) şi grupul de firme pe care îl conduce acum, există şi diferenţe. Anterior a lucrat ani de zile să crească o marcă, „iar aici am venit pe un teren unde brandul există deja şi este foarte puternic“. Sentimentul este diferit, povesteşte el: „A te ridica la nivelul reputaţiei este o provocare şi acesta a fost primul sentiment, de la prima întâlnire“, referindu-se la prima întrevedere cu Ion Ţiriac, despre care spune că nu-l cunoscuse anterior. Iar despre recrutare nu are nicio poveste, „pentru că nici eu şi nici domnul Ţiriac nu suntem oameni care să întârzie în luarea deciziilor, suntem destul de direcţi. Ca întotdeauna, totul începe cu un telefon. N-a fost un proces lung, ci unul normal, cu o serie de discuţii“.

    Dinu spune că îşi doreşte ca grupul să crească mai repede decât piaţa. Îşi doreşte ca afacerile să fie proiectate pe termen lung, iar despre planuri şi „new business“ poate povesti mai multe după procesul de bugetare din această toamnă, care va începe în curând. „Pentru mine, un manager, când se trezeşte dimineaţa, trebuie să uite ziua de azi, să se gândească la cea de mâine şi la ce urmează. Ăsta e rolul şi ăsta e mersul lucrurilor. Trebuie să proiectezi mereu businessul peste un an, doi, şapte.“ Acelaşi manager trebuie să se gândească şi la ce vrea consumatorul, iar Dinu face referire la revoluţia Apple, companie care a ştiut înaintea altora ce aşteaptă consumatorul. „De la asta trebuie să plecăm şi aici: ce vrea consumatorul de la orice companie sau serviciu din Ţiriac Holdings, în 2016, 2017, 2020. Şi totul pleacă de la profilul consumatorilor, iar copiii aceştia născuţi cu tableta în mână vor fi cu totul altfel.“ Pentru că viitorii consumatori sunt mult mai informaţi, iar accesul la informaţie schimbă totul; a schimbat lumea arabă, tot nordul Africii, exemplifică Dinu, într-o jumătate de an.

    „Este un business foarte divers şi cele mai mari divizii sunt cele de auto şi de imobiliare. Scopul este să performăm mai bine decât piaţa. Nu mă aştept ca vreo linie de business să nu crească în 2015, fără să spun vorbe mari, dacă nu se întâmplă ceva în zona politică.“ Pentru anul în curs se aşteaptă la o creştere marginală, cel mai probabil single digit, faţă de rezultatele anului trecut, când volumul total al afacerilor s-a plasat la 500 de milioane de euro, conform informaţiilor anterioare. „Diversitatea de firme din grup înseamnă foarte mult timp alocat. I-am cunoscut pe cei din managementul companiilor şi sper să ajungem să ne înţelegem foarte repede, dacă se poate din priviri.“ În prima sa zi în birourile din Şoseaua Nordului, lângă parcul Herăstrău, a făcut un tur complet; „evident că nu i-am reţinut pe toţi şi i-am rugat apoi să-mi amintească cine sunt“.
    Dinu lucrează în mod direct cu circa 30 de oameni din cele peste 15 firme active din grup şi spune că mai are încă multe de asimilat despre organizaţie şi oameni. Anterior, Dinu a fost până spre sfârşitul anului trecut CEO al retailerului electro-IT Domo, cu afaceri de 132 de milioane de euro în 2013. În perioada 1994 – 2008 a lucrat în cadrul A&D Pharma, ultimii şase ani în poziţia de CEO.  Aproape întreaga sa carieră a fost construită în companii antreprenoriale. „Culmea este că eu mă simt cel mai bine într-un mediu antreprenorial şi de-a lungul vieţii cele mai multe propuneri au venit dinspre multinaţionale.“ Soţia sa este antreprenoare, iar despre încercările de afaceri ale familiei Dinu spune că unele au reuşit, altele nu. Nu s-a gândit niciodată să renunţe la carieră, „în primul rând pentru că soţia mea este cea care se ocupă şi am convenit că nu are sens să ne călcăm pe picioare; este bine să venim acasă cu subiecte de discuţie diferite“.

  • Şeful HP România, Radu Enache, se retrage din funcţie după 14 ani în companie

    “M-am pensionat, a fost o retragere din motive fireşti, legate de vârstă”, a declarat Radu Enache pentru ZF. În luna decembrie, fostul şef al HP România va împlini 66 de ani.

    Întrebat ce planuri are, Radu Enache a spus că “nu va sta degeaba”.

    “Mi-am propus să fiu activ în calitate de consultant sau ca membru în boardul unor companii în calitate de membru ne-executiv. Voi lucra însă un număr limitat de ore pentru că am muncit intens aproape 50 de ani şi mi se pare firesc să lucrez un număr mai redus de ore, să mă ocup de copii şi de nepoţi”.

    El a spus despre că perioada petrecută la HP i-a “schimbat viaţa”.

    Radu Enache a fost numit la conducerea companiei în luna mai 2000. El a rămas directorul filialei locale a HP şi după fuziunea la nivel global cu compania americană Compaq, care avea de asemenea operaţiuni puternice pe plan local. Filiala locală a Compaq era condusă de Mihai Pascadi.

    Odată cu fuziunea cu Compaq, HP România a preluat şi unul dintre cele mai mari şi controversate contracte de informatizare din istoria României, de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu o valoare de peste 100 de milioane de euro.

    În mandatul lui Enache operaţiunile firmei americane au crescut spectaculos, numărul de angajaţi apropriindu-se de 4.000.

    Noul şef al HP România a fost angajat de firma americană în luna aprilie 2008.

    HP România este parte a grupului american HP, unul dintre cei mai mari producători mondiali de echipamente IT.

    În 2013, cifra de afaceri a HP România a scăzut cu 31%, la 53,6 mil. euro, iar profitul net a scăzut cu 25% la 4,4 mil. euro.
     

  • Un român trebuie să muncească în medie opt ani pentru a câştiga salariul lunar al directorului companiei

    Un angajat al unei companii din România trebuie să muncească în medie opt ani pentru a câştiga salariul directorului general dintr-o lună, diferenţa dintre salariul angajatului şi al şefului companiei fiind cea mai mare din Europa.

    Odată cu numirea sa în fruntea Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF), Mişu Negriţoiu, fostul preşedinte al ING Bank România, şi-a publicat în declaraţia de avere venitul câştigat în fruntea celei de-a şaptea bănci după valoarea activelor de pe piaţa locală. Negriţoiu a încasat anul trecut 2,3 milioane de lei (514.000 euro), echivalentul unui venit lunar de 43.000 de euro, de la ING Bank, unde ocupa funcţia de preşedinte, potrivit datelor din propria declaraţie de avere. Prin comparaţie, salariul mediu al unui angajat din bancă este de circa 900 de euro, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică. Aşadar, un salariat de nivel mediu din ING Bank ar trebui să lucreze aproximativ patru ani pentru a câştiga echivalentul unui salariu al preşedintelui companiei, în timp ce un absolvent care se angajează ajunge la salariul şefului în 12 ani.

    Datele consultate de Business Magazin arată că cele mai mari discrepanţe din Europa între salariile executivilor şi cele ale angajaţilor obişnuiţi cu nivel salarial mediu şi mic sunt în România. Potrivit unei analize a Federaţiei Angajatorilor din Europa (FEE) şi a Eurostat, un angajat cu salariu mediu din România trebuie să muncească 12 zile pentru a lua salariul şefului companiei dintr-o oră lucrătoare, în timp ce angajatul cu cel mai mic salariu din firmă are nevoie de 29 de zile. Aşadar, între angajat şi şef există în medie un raport de 1 la 100, adică angajatul munceşte opt ani pentru a câştiga salariul directorului general dintr-o lună calendaristică. După România, raporturile cele mai dezechilibrate între veniturile şefilor şi angajaţilor apar în Ucraina, Rusia şi Spania. În Bulgaria, de exemplu, un angajat cu salariu mediu câştigă în şapte zile salariul şefului dintr-o oră, iar cel cu salariul cel mai mic are nevoie de 11 zile. Cel mai bine în clasament stă Norvegia, unde şeful câştigă într-o oră cât angajatul în două zile lucrătoare, adică un raport de 1 la 16.

    Problema diferenţelor uriaşe de salarii între CEO şi angajaţi nu este nouă. În Statele Unite ale Americii se discută încă din anii 1970 despre aceste aspecte. Dacă în 1976 un director general câştiga de 36 de ori peste angajatul mediu, în 1993 salariul ajunsese de 131 de ori mai mare. Asta a determinat regulatorii federali să forţeze companiile să dezvăluie, în premieră, detalii despre pachetele executivilor, în speranţa că boardurile vor deveni mai reticente să aprobe pachete gigantice, ca urmare a creşterii transparenţei. „Imediat ce pachetele au devenit publice, în presă au aparut clasamente de salarii, aspect care în loc să ducă la o scădere a condus la o creştere fantastică, pentru că i-a încurajat pe cei din nivelurile de top management să îşi compare salariile între ei“, spune Radu Manolescu, managing partner al companiei de executive search K.M. Trust & Partners. În prezent, în SUA un CEO câştigă de 369 de ori mai mult decât lucrătorul mediu. Bloomberg arată că în top 500 companii întocmit de Standard & Poor’s raportul este 1:204, iar în top 100 companii la nivel mondial este 1:495.

    Dragoş Damian, CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy, observă că nu neapărat salariile directorilor generali care activează în România sunt mari, ci că salariile angajaţilor sunt mici. „Ţările unde se înregistrează diferenţele cele mai mari mari au un nivel extrem de coborât al salariului mediu pe economie şi sunt în general ţări în curs de dezvoltare. Aceleaşi ţări sunt ştiute ca fiind ţări cu nivel sporit al fiscalităţii muncii, al rotaţiei angajaţilor şi al muncii la negru, cu cote ieşite din comun ale evaziunii fiscale şi, în contrast, cu niveluri reduse ale productivităţii“, spune Damian. Şeful Terapia crede că absolvenţii de liceu, şcoli postliceale şi facultăţi intră în piaţa muncii fără pregătire adecvată şi sunt remuneraţi la nivel de începători, întrucât companiile bugetează şi cheltuieli legate de instructajul personalului – unde „costurile sunt enorme“.

  • Un corporatist din Bucureşti îşi povesteşte viaţa de coşmar: Când ajung acasă nu pot mânca din cauza stresului

    Mitul românului care stă mult peste program încă circulă în multe corporaţii, iar motivaţiile obiceiului sunt numeroase –  lipsa de productivitate sau de colaborare între departamente, teama de şef, supraaglomerarea cu sarcini de serviciu, dar şi frica de a da piept cu cea de-a doua realitate a  vieţii lor care îi aşteaptă odată ce ies pe uşa biroului şi ajung acasa.

    “La serviciu, până la finalul zilei, intri într-un ritm, eşti nervos, agitat şi ajungi să ţipi mai mult decât vorbeşti. Aveam o perioadă când ajungeam acasă şi priveam cam 30 de minute prin televizor şi nici nu puteam să mănânc mai devreme de 22.00 pentru că mi se făcea rău. Pe lângă asta, am şi un copil, care necesită foarte multă atenţie şi nu puteam să i-o acord aşa cum mi-aş fi dorit sau să nu mă enervez pentru lucruri mărunte când eu mă gândeam la cum pot să fac un milion de euro în luna respectivă. Ajungi la un moment dat să vezi lucrurile distorsionat din cauza stresului“, spune Florin, un manager din industria auto în vârstă de 34 de ani.

    Astfel de cazuri sunt la ordinea zilei în multe companii din România, iar stresul îşi spune cuvântul mai mult decât oricând atunci când ajungi pe o poziţie de management. De altfel, un studiu realizat de compania emitentă de tichete Edenred şi firma de cercetare de piaţă Ipsos arată că 70% din salariaţii europeni lucrează adesea în afara orelor de program, iar top şi middle managerii tind să găsească cel mai greu echilibrul dintre sarcinile de serviciu şi viaţa privată, 90%, respectiv 84% dintre ei spunând că rezolvă şi în timpul liber probleme care ţin de locul de muncă.
    Amalia Sterescu, senior business con-sultant şi fondatoare a Public Speaking School, este de părere că una dintre cele mai mari provocări ale angajaţilor este găsirea unui mod în care pot să jongleze cu familia, cariera, relaţia de cuplu şi nevoile personale, într-un ritm alert pe care îl impune societatea, dar şi angajaţii însişi.

    ”Imaginile cu acei oameni care le îmbină perfect pe toate fără nici cel mai mic efort şi cu zâmbetul pe buze sunt nişte stereotipuri departe de adevăr. Acel echilibru pe care ni-l dorim cu toţii şi pe care fiecare caută să-l atingă nu se obţine fără efort, fără sacrificii, fără momente în care ţi-ai dori să fii acasă în loc să stai la birou sau momente în care preferi să inventezi task-uri urgente pentru a evita agitaţia de-acasă„, explică ea.

    Deşi avem deseori senzaţia că odată ieşiţi pe uşa biroului toate problemele se vor termina, iar stresul va fi înlocuit cu oaza de linişte de acasă, mulţi angajaţi, specialişti în resurse umane şi psihologi susţin că această reţetă pentru fericire este valabilă mai mult în rândul salariaţilor tineri, care încă nu au grija ratelor, a facturilor sau a unei familii pe care trebuie să o întreţină. Cei din urmă nici acasă nu reuşesc să se relaxeze şi ajung să îşi găsească un al treilea loc în care pot să îşi acorde puţin timp liber. Unii îl confundă tot cu serviciul (unde pot sta peste program o oră sau două, fără ca alţi colegi sau şeful să îi deranjeze, ascultând muzică sau navigând pe internet), iar alţii se refugiază în sport, citit sau mers pe jos până acasă.

    ”Am întâlnit destule persoane care duc lipsă de timp individual, de linişte, de un timp pe care să-l petreacă reflectând la diferite teme importante, scufundându-se în lectura unei cărţi sau pur şi simplu relaxându-se. Nu găsesc acest timp la serviciu şi, din păcate, mulţi nu îl găsesc nici acasă. La serviciu au un tip de probleme, acasă îi aşteaptă alt tip de probleme. La serviciu au colegii treabă cu ei sau au ei de strunit colegi, iar acasă au de pus copiii la culcare sau la teme – ceea ce este uneori mai provocator decât să-şi influenţeze colegii, clienţii sau furnizorii„, susţine Octavian Pantiş, managing director al firmei de training TMI România.

    Deşi sunt angajaţi care folosesc serviciul drept scuză pentru a se detaşa de problemele zilnice, statul peste program este cât se poate de practic pentru alţii. Spre exemplu, Maria, manager în cadrul unei multinaţionale cu profil IT, stătea până anul trecut chiar şi până la orele 22.00 la birou pentru a nu se duce prea repede acasă, unde nu avea aer condiţionat şi era nevoită să suporte temperaturi de peste 30 °C.

     

    ”Eu aveam de lucru, nu pot spune că stăteam degeaba pentru că, lucrând cu oameni din SUA şi Australia care sunt pe alt fus orar, îmi dădeau de muncă. Dar când nu aveam de lucru, pentru că erau şi astfel de zile, stăteam pe Facebook sau pe YouTube„, spune ea. Doar o mică parte a angajaţilor preferă să stea însă peste program şi, de obicei, sunt acei salariaţi care lucrează în domenii pentru care nu a existat criză sau industrii unde creativitatea lor turează motorul businessului, astfel că angajatorii trebuie să îi facă fericiţi la locul de muncă. Firmele de IT sunt cel mai bun exemplu. Acestea le oferă angajaţilor mic dejun gratuit, spaţii de joacă, posibilitatea de a participa la maratoane de programare unde câştigă premii sau de a-şi aduce prietenii la serviciu după program pentru a se juca ping-pong, fussball etc. Google chiar şi-a transformat sediul din Silicon Valley într-o casă departe de casă, unde angajaţii au tot ce le trebuie şi nu se grăbesc să plece imediat ce programul de lucru se termină.

  • Ce riscaţi dacă nu ne votaţi pe noi

    Din 2011 până acum au avut loc sau se pregătesc alegeri anticipate în Bulgaria (a doua oară în doi ani), Slovenia (a doua oară în trei ani), Cehia, Letonia, Slovacia, Ucraina, Serbia, Macedonia; mai peste tot guvernele au căzut din cauza incapacităţii de a redresa economia după criză ori a unor scandaluri de corupţie.

    Din fericire, la noi nu s-au întâmplat până acum anticipate, deşi au apărut diverşi comentatori care speră ba că un preşedinte Ponta va putea fi dat jos mai uşor cu 30% prezenţă la un referendum de demitere, ba că un preşedinte Iohannis ar putea fi silit să plece în cazul unui verdict prost în procesul cu ANI. Decuplarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare prin Constituţia din 2003 a dus însă la înmulţirea perioadelor electorale normale, astfel că în loc de alegeri la fiecare patru ani am ajuns la alegeri o dată la un an, doi ani sau trei ani (2008, 2009, 2012, 2014 şi urmează 2016, 2019, 2020) şi la mişcări de stradă sau referendumuri menite să rezolve cu forţa neconcordanţele dintre mandatul preşedintelui şi cel al parlamentului.

    Aplicat într-o ţară încă săracă şi cu mijloace încă fragile de amortizare instituţională, acest experiment constituţional a produs şi produce costuri economice disproporţionate. Ultimele luni înainte de alegeri înseamnă blocaj al deciziilor, pentru că toată lumea aşteaptă să vadă cine câştigă scrutinul şi ce măsuri vor fi luate de noul guvern propulsat de noul preşedinte sau de noua majoritate parlamentară.

    Primele luni după alegeri înseamnă blocaj al instituţiilor, până ce noua putere îşi negociază alianţele şi îşi instalează oamenii în funcţii. În acelaşi timp, îndesirea alegerilor generează costuri pe termen lung: fiecare guvern nou-venit a acuzat, în general corect, regimurile precedente că au folosit lunile dinainte de alegeri ca să devalizeze bugetul într-o formă sau alta, după principiul „după noi potopul“, ceea ce mereu a împiedicat ori a întârziat continuarea ori aplicarea unor politici din care societatea să aibă de câştigat şi a făcut ridicolă orice idee de strategie fiscală multianuală, nemaivorbind de fantoma „proiectului de ţară“.

    Aşa s-a ajuns la un fel de dependenţă suplimentară, aproape instinctivă faţă de CE sau FMI, care au devenit singurele surse percepute de continuitate a politicilor: bune sau proaste pentru România, recomandările CE şi FMI sunt măcar aceleaşi, iar cele două instituţii au forţa de a le impune, spre deosebire de guvernanţii români, mereu mânaţi de umorile de moment să reducă orice măsură economică sau socială la o măciucă electorală.

    Aşa s-a ajuns şi la tendinţa la fel de instinctivă de căutare a legitimităţii interne a puterii pe seama CE şi FMI, fie prin exces de zel (preşedintele Băsescu cerea în 2011 includerea în Constituţie a celui mai mic prag de deficit structural propus de CE, 0,5% din PIB, chiar înainte ca Tratatul fiscal să accepte 1% pentru ţările cu datorie publică redusă), fie printr-o falsă frondă (guvernarea USL şi post-USL a promis impozit progresiv cu rate până la 16%, ştiind dinainte că FMI va respinge ideea nu pentru că ar ţine la principiul cotei unice, ci din cauza cotelor prea mici). De aceea spune guvernatorul BNR că reflecţia pe care o aude acum cel mai des din exterior e că România nu are proprietatea („ownership“) politicilor pe care le aplică.

    Efectele la nivelul societăţii sunt ştiute: dispreţul faţă de politicieni, dublat fie de ura faţă de finanţatorii externi, consideraţi uzurpatorii suveranităţii ţării, fie dimpotrivă, de speranţa că aceiaşi finanţatori îşi vor impune propriii favoriţi la putere, astfel încât conducerea ţării să depindă cât mai puţin de variabilele electorale interne. Iar de aici discuţia degenerează mecanic spre sperierea şi blamarea electoratului pe motiv că mereu votează prost, cu concluzia disperată că nu ne mai pot salva de pe marginea prăpastiei decât diverse soluţii brutale – votul cenzitar sau obligatoriu, desemnarea guvernelor direct de nişte comisii de experţi, ieşirea sau excluderea ţării din UE, un război civil sau militar etc.

    Calitatea politicilor nu se poate îmbunătăţi însă prin soluţii extreme, primitive, restrângerea democraţiei sau ruperea relaţiilor cu exteriorul. Schimbarea Constituţiei pentru reducerea frecvenţei anilor electorali şi stabilirea unor raporturi mai clare între preşedinte şi parlament e în puterea oricărei guvernări raţionale, relaţia cu instituţiile externe oferă şi ea suficient câmp de acţiune pentru orice guvernare raţională, iar alegerile sunt un eveniment normal pe care orice politicieni raţionali îl pot folosi în avantajul societăţii, aşa cum sugera cu cinismul specific de bancher Erik Berglof, economistul-şef al BERD, în raportul din noiembrie trecut despre ţările din est: „Şocurile externe, alegerile sau perioadele de nemulţumiri sociale pot oferi ferestre de oportunitate în care reformele instituţionale şi economice să devină fezabile politic şi cu impact pe termen lung. Şansele ca aceste reforme să reuşească sunt mai mari în societăţile mai puţin polarizate şi unde grupurile de interese corupte sunt mai puţin puternice, dar depind şi de calitatea guvernanţilor şi de sprijinul extern“.