Tag: opinii

  • Cu palinca la Al Gore

    Albert Arnold Gore Jr. este mai cunoscut drept Al Gore si este, din cate stiu eu, singura persoana din lumea asta care a urcat pe scena premiilor Oscar, Emmy si Nobel (cineva cu care am conversat pe tema m-a incredintat ca nu-i timpul trecut si pentru un Pulitzer, ceea ce este un mare adevar).

    In acelasi timp ironia cu subventiile pentru agricultura este singura fraza, sper, din acest text care face referire la scandalul ce a tinut capul de afis al saptamanii trecute (si in legatura cu care nu vreau sa mai remarc decat imaginea evident sifonata a caltabosilor, altfel un produs gastronomic care ar fi meritat aprecieri favorabile, in cu totul alte contexte).

    Asadar, Al Gore imparte cu Comisia Organizatiei Natiunilor Unite pentru Climat premiul Nobel pentru Pace. Asta dupa ce a luat un premiu Emmy pentru televiziunea sa Current si Oscarul pentru filmul documentar „An Inconvenient Truth“. Despre Nobelul pentru Pace de anul trecut, castigat de Muhammad Yunus si banca sa, Grameen, specializata in microcredite, am scris cu placere, atras de ineditul demersului initiat de economistul din Bangladesh.

    In cazul lui Gore e mai complicat.

    La cateva ceasuri dupa anunt, presa occidentala era plina de analize, iar intrebarea momentului era daca fostul vicepresedinte american va intra in cursa pentru presedentia Statelor Unite ale Americii. Multi ar crede asa, iar sirul de premii obtinute, precum si gradul inalt de simpatie de care Gore se bucura in anumite medii americane (va amintiti de ceremonia Oscarurilor si de intreaga sala in picioare, aplaudandu-l?) l-ar califica drept un concurent serios pentru Hillary Clinton sau Obama sau Giuliani. Iar o speculatie de genul „pericolul incalzirii globale“ egal cu „pericolul terorismului“, precum si aparitia tipului providential care inlatura pericolele ce ameninta natia (ei, dar asta suna al naibii de cunoscut si este valabil si pentru alte meleaguri, nu?) este la mintea cocosului.

    Gore a plecat de undeva de jos, dupa ce a pierdut cursa electorala din anul 2000: era vazut drept un politician cu limbaj lemnos si, la un moment dat, a facut obiectul unui tir intens de ironii; este vorba de un interviu acordat CNN in care a emis pretentii asupra inventarii internetului („…During my service in the United States Congress I took the initiative in creating the internet..“)

    Si, ca sa continuam speculatiile, cum ar putea sa se repozitioneze un politician care a pierdut in fata lui Bush junior, decat criticand razboiul din Irak (iar Gore a fost unul din cei mai timpurii adversari ai razboiului) si propunand o tema de campanie care sa poata urni din imobilism orice pamantean. Iar incalzirea globala este o astfel de tema. Documentarul „An Inconvenient Truth“ s-a dovedit a fi urmatoarea forma, mai evoluata, de influentare a maselor, nascuta din „Fahrenheit 9/11“, filmul care a sapat puternic la temelia popularitatii lui George W Bush.

    In timp Gore a renuntat si la limbajul de lemn si a invatat, lucru important, sa isi speculeze si slabiciunile: la o emisiune a lui David Letterman a citit o lista de zece sloganuri la care a renuntat, unde al noualea era „Remember, America, I gave you the Internet, and I can take it away!“. A devenit un vorbitor care poate face o sala sa izbuc-neasca in ras mai des decat Jerry Seinfeld, comunicad oamenilor ca in materie de schimbare a climatului avem de-a face nu cu o problema politica, ci cu una morala, spirituala a intregii omeniri.

    Scriu acest text vineri, 12 octombrie, la cald, destul de repede dupa anuntul comitetului Nobel (si tineti cont ca nu stiu nici castigatorul sau castigatorii premiului pentru economie). Cum nu stiu nici decizia lui Gore.

    Dar rezonez cu Eric Pooley, un comentator al revistei Time, care a enuntat ca daca Al Gore intra in cursa prezidentiala, o sa isi manance exemplarul din „An Inconvenient Truth“ (cartea, nu DVD-ul cu filmul).

    NU te pregatesti in asemenea hal, nu inveti retorica si meteorologie si fizica si geografie si geologie si cine stie ce o mai fi facut pentru a deveni un sarman presedinte al Statelor Unite. Filmele si televiziunea si schimbarile climatice si Internetul si Nobelul si toata punerea in scena sunt pe cale si il pot transforma pe Gore in ceva peste presedintele SUA, un cumul de Che Guevara si printesa Diana, la nivel global, cu o viata si cu respectul si cu adularea populara cuvenite.

    Un fel de presedinte al Statelor Unite ale Lumii.

    Intrebarea e daca nu putem, acuma, repede, sa-i ducem niste palinca, sa ne tina minte si sa aiba grija de noi.

  • Justitie si justitiari

    Imaginile prezentate pe postul public de televiziune, la o ora de maxima audienta, au fost chiar mai puternice decat un eventual verdict in justitie care sa-l incrimineze pe recent demisionarul ministru al agriculturii. Aceasta arata ca miza principala nu este neaparat condamnarea actorilor politici implicati, cat determinarea caderii lor imagologice, cadere care va angrena la randul sau o deteriorare rapida a imaginii Guvernului in ansamblu.

    Nu poate fi trecuta cu vederea coincidenta intre momentele in care sunt activate parghiile justitiei si dinamica de pe scena politica. Comparatia cu momentul 2005, cand Dinu Patriciu a devenit o tinta a justitiei, este necesara. Atunci, ca probabil si acum, tinta nu era reprezentata de Decebal Traian Remes, ci de premierul Tariceanu, iar actiunile independente ale justitiei par a fi impulsionate de catre Traian Basescu, cel care ar trebui sa fie – constitutional – factor de echilibru intre institutiile statului. O alta evidenta a acestor confruntari este data si de conjunctura electorala in care se desfasoara acest conflict.

    Din punct de vedere conceptual, intregul scandal mediatic poate fi redus la confruntarea dintre doua interpretari ale justitiei ca putere in stat. Este vorba despre independenta si lupta anticoruptie. Daca primul dintre acestea este asumat de Guvern, cel de-al doilea face parte din apanajul presedintelui. Desi cele doua nu reprezinta decat conjunctural concepte antitetice, acestea par sa coaguleze in jurul lor electorat, asemeni temelor de campanie electorala. Prima abordare atrage atentia asupra faptului ca seful statului incearca sa isi inlature adversarii politici, motivand electoral acest gest ca fiind vointa poporului. De cealalta parte, presedintele acuza ca in spatele acestei independente, cei acuzati nu fac altceva decat sa stopeze lupta anticoruptie.

    Opinia publica romaneasca este ca de obicei incitata de caderile spectaculoase ale liderilor politici, de reducerea fortata a acestora la stadiul de simpli cetateni sau chiar mai putin (potentiali infractori). Mesajul propagat de Traian Basescu este nu doar populist, ci pastreaza si o anumita dimensiune proletara. Seful statului a dus o campanie sustinuta de apropiere, la nivelul imaginii, a liderului de mase. Iluzia deciziei pe care acesta a oferit-o electoratului prin mitingurile din Piata Universitatii si adresarea permanenta catre popor au creat in mentalul colectiv impresia ca oricine poate si merita sa fie conducator. Mai mult, Basescu a sugerat ca nici unul dintre actualii lideri politici nu are alte merite decat cele conjuncturale, care sa il califice pentru pozitia pe care o ocupa.

    Confruntarea dintre cele doua interpretari face in prezent deliciul electoratului, hranindu-se din aviditatea acestuia pentru subiecte de senzatie. Publicul a acumulat de-a lungul timpului o serie de frustrari, cauzate de discrepanta dintre bogatia clasei politice si saracia in care traieste omul de rand. Orice dezvaluire publica a defectelor clasei politice reprezinta o forma de defulare pentru electoratul inchistat in nedreptatile cotidiene.

    Noul scandal mai poate fi vazut si din alta perspectiva: dosarele DNA reprezinta o noua formula de atac la adresa Guvernului, in conditiile in care acesta din urma a ramas in picioare in urma motiunii de cenzura. Directiile trasate de Traian Basescu cu o zi inaintea votului din Parlament au fost ignorate de catre clasa politica (scenariu de altfel previzibil), un motiv in plus pentru seful statului de a utiliza alte parghii prin care sa saboteze cabinetul Tariceanu. Chiar daca executivul condus de Calin Popescu Tariceanu pastreaza inca expresia rezistentei, el este in fapt supus unui asediu care ameninta sa afecteze grav PNL in perspectiva alegerilor parlamentare de anul viitor.

  • Generatia Q

    Sunt impresionat pentru ca ei se arata cu mult mai optimisti si mai idealisti decat s-ar cuveni sa fie. Si sunt surprins pentru ca ei sunt mult mai putin radicali si angajati politic decat ar avea nevoie sa fie.

    Unul dintre lucrurile de care m-am temut cel mai mult dupa 11 septembrie 2001 – acela ca fiicele mele nu vor putea calatori prin lume cu aceeasi atitudine fara grija cu care sotia mea si cu mine calatoream la varsta lor – nu s-a intamplat.

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer. Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 31 octombrie al BUSINESS Magazin

    CITITI CONTINUAREA ARTICOLULUI IN EDITIA TIPARITA A REVISTEI

     


    Traducerea si adaptarea de Crenguta NICOLAE

  • Adobe intra in joc

    Cand – in urma cu cateva luni – am virat spre Linux, unul dintre primele lucruri pe care le-am constatat a fost ca marea majoritate a siturilor web pe care le vizitam imi cereau sa instalez o anumita componenta numita Macromedia Flash Player. Nu era pre-instalata deoarece politica obisnuita a distributiilor Linux este sa impacheteze doar software liber (free software sau open source), iar Flash – desi gratuit – este un produs proprietar, apartinand companiei Adobe, care in decembrie 2005 a cumparat cu 3,4 miliarde de dolari firma Macromedia. N-a fost nicio problema sa instalez componenta, iar intamplarea mi-a adus aminte ca succesul unei tehnologii este major atunci cand atinge ubicuitatea. E peste tot. De aici mai exista un singur pas catre succesul deplin: tehnologia devine invizibila. Uitam de ea, intra in sfera implicitului. Flash Player este un soft care a devenit invizibil: e instalat pe aproape toate computerele de pe planeta, iar majoritatea utilizatorilor nici nu stiu ca exista.

    Adobe este o companie renumita mai cu seama pentru autoritatea cu care domina lumea graficii computerizate si a tipografiei digitale. Photoshop si Illustrator par sa nu aiba inca rivali, Dreamweaver este unealta cea mai folosita de web-designeri, iar in zona desktop publishing InDesign a ramas cu un singur concurent, QuarkXPress. Ceea ce este insa special la Adobe este ca, pe langa omniprezentul Flash, mai detine o tehnologie care a atins ubicuitatea: PDF (Portable Document Format) – standardul de facto pentru forma imprimabila a documentelor si o varianta pentru orice forma de prezentare (de pilda interfata grafica a sistemului MacOS X se bazeaza pe PDF). Ceea ce leaga Flash si PDF este faptul ca ambele sunt independente de platforma hard si de sistemul de operare. Detinand un arsenal atat de puternic, atat pe desktop cat si pe web, Adobe avea mai multe optiuni de dezvoltare, iar analistii pietei IT asteptau de mai multa vreme urmatoarea miscare. Ipoteza cea mai vehiculata era ca Adobe va ataca piata CAD (Computer Aided Design), dominata de Autodesk.

    Adobe a ales insa o strategie mai interesanta. In vara acestui an, a lansat AIR (Adobe Integrated Runtime) – un mediu independent de sistemul de operare pentru dezvoltare de aplicatii web complexe, folosind atat Flash cat si Ajax. Ceea ce este special la AIR este faptul ca aplicatiile pot functiona atat in web, cat si pe desktop, fiind din aceasta perspectiva asemanatoare cu JavaFX de la Sun. Tot in aceasta zona joaca si Mozilla (cu XUL – XML User interface Language) si Microsoft Silverlight (care se vrea mai degraba o alternativa la Flash). Desi Google este mai interesat de serviciile web si mizeaza pe Ajax, anul acesta a lansat versiunea beta a unui program numit Google Gears, care permite rularea offline (deci pe calculatorul local) a serviciilor pe care le ofera pe web, vizand astfel acelasi obiectiv al integrarii intre desktop si web. Una dintre primele aplicatii AIR semnificative a fost dezvoltata de eBay si este spectaculoasa prin faptul ca nu mai apeleaza la browser, instaland practic o interfata integrata cu web-ul.

    Insa AIR pare sa fie doar inceputul, pentru ca zilele trecute Adobe a facut o miscare surprinzatoare, achizitionand compania Virtual Ubiquity, care a dezvoltat un procesor de text online extrem de puternic numit Buzzword. Spre deosebire de serviciile similare furnizate de Google si Zoho, ambele bazate pe tehnologia Ajax, Buzzword este dezvoltat folosind Flash si mediul de dezvoltare Adobe Flex, depasindu-si rivalii in privinta abilitatilor grafice si a mixarii de continut multimedia. Tot zilele trecute, Adobe a lansat Share, un soft care permite partajarea si editarea colaborativa a documentelor intr-un mod similar cu posibilitatile oferite de Google si Zoho. De exemplu, un document poate fi deschis pentru un grup de utilizatori fie pentru revizie si adnotare, fie pentru editare, mecanismele de control al versiunilor furnizand informatii privind contributiile colaboratorilor. Este cat se poate de posibil ca Adobe sa-si extinda gama de produse AIR si cu alte aplicatii de birou, ceea ce nu poate decat sa ingrijoreze atat pe Google si Zoho, cat si pe Microsoft – mai ales ca Buzzword (si probabil alte aplicatii) va putea functiona in mod similar in browser si pe desktop.

    Ceea ce pana nu demult era doar o tendinta devine realitate curenta: diferentele dintre aplicatiile locale si cele din web se estompeaza si banuiesc ca nu mai e mult pana cand browserul web va disparea. Desktop-ul va fi, de fapt, un browser.

  • Cine este Google

    Este Google doar un motor de cautare? Este un broker de publicitate online? Este o companie din zona divertismentului? Este un producator de software? Nimeni nu poata sa spuna cu precizie, iar Google se misca – aparent haotic – pe toate fronturile. Exista oare un „mare plan“?

    Despre cele mai multe companii avem o imagine de ansamblu foarte clara. Ford fabrica autovehicule, Allianz se ocupa de asigurari, BCR este o banca etc. Daca ne limitam la industria IT – desi frontiera nu prea e clara – lucrurile ar trebui sa fie la fel de simple, pentru ca firmele se ocupa de hardware, software, servicii, content sau diverse combinatii dintre acestea. De fapt, treaba e mult mai complicata. Chiar daca Microsoft este specializata pe software, mai face si hardware (Xbox, Zune etc.) si diverse alte lucruri. Ce sa mai vorbim despre Apple sau IBM? Si totusi, exista o companie care le depaseste pe toate prin dificultatea de a fi definita: Google.

    Pentru cei mai multi, Google este un motor de cautare. Pentru cei initiati, Google este un imens sistem de publicitate online si probabil ca sunt mai aproape de adevar. Si totusi, Google se misca pe atatea fronturi simultan incat pana si cei mai atenti observatori raman mereu surprinsi de urmatoarea mutare pe care o face. Nu e de mirare ca exista numeroase comunitati pe web care se dedica speculatiilor privind gigantul internetului. Secretul mareste suspansul, zvonurile domina piata stirilor si fiecare anunt oficial starneste un nou val de zvonuri. S-a vorbit enorm despre un prezumtiv Google Office care sa concureze direct cu suita de birotica de la Microsoft, dar lucrurile au evoluat altfel. In vara aceasta, Google a cumparat firma Tonic Systems si, previzibil, gama documentelor pe care utilizatorii le pot gestiona online s-a imbogatit cu un nou tip: prezentari similare cu cele realizate cu PowerPoint. Iata deci ca „biroul“ exista deja pe web, cu toate uneltele necesare (procesor de text, calcul tabelar, prezentari, calendare, e-mail etc.) dar nu pare sa concureze – deocamdata – cu MS Office. Desi, daca punem la socoteala un soft numit Google Gear, care permite lucrul offline cu serviciile web furnizate de Google (inclusiv cu biroul virtual), s-ar putea ca amenintarea sa devina serioasa. Ce altceva mai face Google? Este unul dintre cei mai mari fabricanti de servere din lume si controleaza mai multa fibra optica decat oricare alta organizatie. Inghesuie un datacenter intr-un container rutier pe care il poate amplasa in cateva ore oriunde are acces la fibra. A experimentat un serviciu public wireless gratuit si s-a oferit sa-l furnizeze si in San Francisco. Vrea oare sa devina cel mai mare ISP din lume? Nu se stie, dar este cert ca cele circa 500.000 de servere pe care le opereaza formeaza cel mai mare supercomputer (in sens larg) construit vreodata. Se vorbeste enorm despre iminenta lansare a unui Google Phone (fara nicio confirmare oficiala), ceea ce pare sa contrazica tot ce ni se parea ca stim despre Google. Nici interesul companiei pentru banda wireless de 700 MHz pentru voce si date in SUA (pentru care e dispusa sa liciteze 4,6 miliarde de dolari) nu pare sa se incadreze intr-un tipar.

    In fine, subiectul suprem de speculatii legate de compania din Mountain View este Google Operating System. S-a pornit de la simpla posibilitate ca Google sa lanseze o distributie proprie de Linux (i s-a gasit si un nume: Goobuntu), insa miza pare prea mica pentru proportiilor gigantice ale afacerilor companiei. Unii au lansat ipoteza ca Google pregateste un sistem de operare complet nou – termenul de finalizare fiind 2010 -, trecand insa cu vederea faptul ca un asemenea efort de lunga durata nu este in stilul Google, care pare mai degraba orientat spre pasi mici si pe servicii lansate devreme (multe sunt si acum in faza beta). Si totusi, trebuie sa existe un „mare plan“ care sa ghideze acesti pasi marunti si aparent haotici… Si ce poate fi mai mult decat un sistem de operare care sa integreze web-ul?

    Poate ca nu suntem departe. De curand, Google l-a angajat pe Brad Fitzpatrick, arhitectul-sef al serviciului LiveJournal si totul parea sa indice intentia de a revitaliza reteaua sociala Orkut. Insa Google a anuntat ca pe 5 noiembrie va publica un set de API-uri (pe baza unui prototip schitat de Fitzpatrick) cu care programatorii vor putea exploata „graful social“ al ecosistemului Google, cu sansa de a-l extinde la alte retele. Daca sistemul va prinde (impreuna cu un serviciu descentralizat de identitati), intregul web va deveni o imensa retea de socializare, deoarece sistemul de prieteni nu va mai fi limitat la o singura retea. Daca ne gandim ca aproape toate serviciile Google au interfete de programare deschise, de ce n-ar deveni chiar web-ul sistemul de operare promis?