Nu de naţionalism economic era vorba, ci de faptul că băncile erau private; cum pe atunci aflase şi ultimul depunător că tendinţa pe termen lung este de dezintermediere financiară, concluzia era simplă: numai o bancă de stat e stabilă, fiindcă ea nu vinde, nu pleacă nicăieri şi nu dă faliment. Că aceasta era esenţa problemei o dovedesc şi reflecţiile, înmulţite pe atunci în rândul unor comentatori economici, despre privatizarea unor mari societăţi de stat din România, care nu au fost vândute către companii majoritar private, ci către firme străine controlate cel puţin parţial de stat: OTE, OMV, Enel, CEZ sau E.ON.
Exprimarea deschisă a nemulţumirilor pe astfel de teme a rămas însă aproape tabu în rândul politicienilor, de frica de a nu fi acuzaţi de mentalităţi comuniste. Acum însă avem un şir de iniţiative de consolidare a rolului statului de actor economic în dauna sectorului privat: lansarea fondului suveran de investiţii din care statul urmează să finanţeze lucrări de infrastructură, degradarea pilonului II de pensii prin transformarea participării la el în participare facultativă, preluarea direct de premier a proiectului de autostradă Comarnic-Braşov, cu management de la Banca Mondială, pentru a scăpa de fapt de problemele cu licitaţiile şi întârzierile firmelor private, soluţia radicală a militarizării Institutului Cantacuzino pentru a-l scuti de eventuala intruziune sau concurenţă cu firmele private din domeniu, atacurile verbale regulate din partea guvernanţilor la băncile acuzate că n-au declarat profit cu anii.
E curios că abia acum capătă înfăţişare instituţională ideea că „statul” e mai bun decât „privaţii”, tocmai când criza economică s-a terminat de ani de zile. Dar de fapt chiar e curios? Să ne uităm un pic mai departe. În ţări vecine ca Ungaria sau Cehia, ideea de a depăşi criza taxând multinaţionalele sau naţionalizând bănci, adică prin expansiunea statului direct pe seama sectorului privat, a fost întâmpinată cu proteste la vremea ei (2011-2013), dar măcar era explicabilă prin situaţia excepţională în care se găseau nu doar bugetele naţionale, ci toată economia europeană. Acum are loc însă un fenomen complet distinct: aceeaşi expansiune a statului pe seama companiilor private continuă, deşi criza a trecut de mult, ba chiar a prins rădăcini în ţări rezistente la criză, ca Polonia; mai mult, a devenit irelevant dacă guvernele care promovează asta sunt de stânga sau de dreapta, fiindcă ideea de a avea mai mult control de stat în economie pare să surâdă aproape tuturor.
Polonia a introdus anul trecut o taxă pe activele bancare şi ale companiilor de asigurări, menită să finanţeze o serie de programe sociale noi, destinate mai ales copiilor. Ungaria a continuat programul de naţionalizare a băncilor, care a dus de la o participaţie a statului de 30% în sector la peste 50%, iar Polonia este şi ea în plin avânt de construcţie a cel puţin unui „campion naţional” (deja peste 50% din sector este deţinut de stat), cu justificarea din partea guvernului că aşa poate direcţiona mai bine creditarea spre companiile şi domeniile considerate prioritare de către stat. Social-democraţii cehi, liderii actualei coaliţii de guvernare, au pus în programul cu care vor să câştige alegerile din octombrie planul de a impune o taxă pe sectorul bancar, spre a finanţa astfel şcoli şi programe de infrastructură, în timp ce partenerii de centru-dreapta din coaliţie nu vor taxă pe bănci, dar în schimb vor să interzică băncilor să-şi repatrieze dividendele şi să le oblige să le reinvestească în Cehia.
Iar ceea ce e mai de mirare este că de data aceasta, opoziţia externă întâmpinată de astfel de măsuri e mai slabă decât în perioada de criză, iar accidentele de parcurs se rezolvă altfel. Guvernul de la Budapesta a ajuns la un compromis cu băncile din care statul ungar a ieşit de fapt victorios: a acceptat să reducă treptat până în 2019 taxa pe bănci, în schimbul angajamentului acestora de a creşte creditarea în economie, şi a acceptat să împartă cu BERD ultima cucerire în domeniu, respectiv un pachet de 30% din (statul a cumpărat 15%, BERD 15%, ceea ce e în sine o ironie, dat fiind că programul BERD a fost mereu susţinerea privatizărilor în ţările în tranziţie). Iar dacă în presa financiară occidentală discursul rămâne în general la fel de acuzator ca pe vremea crizei la adresa acestor guverne, nici măcar aici nu mai e ce-a fost: acum un an, Reuters scria că „Orbanomics”, strategia lui Viktor Orban de a stimula economia cu bani de la buget obţinuţi din taxarea punitivă a multinaţionalelor, s-a dovedit până la urmă câştigătoare, lucru reflectat şi de ameliorarea ratingului extern al ţării.
Frédéric Wehrlé şi Hans Christiansen, experţi la Directoratul OECD pentru Finanţe şi Companii, au publicat acum câteva luni un studiu în care arată că, deşi ţările membre, inclusiv cele din fostul bloc socialist (Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Polonia, Slovacia, Slovenia) au continuat inclusiv după criza financiară eforturile de liberalizare şi deschidere a economiilor pentru investiţiile străine, a apărut totuşi o tendinţă nouă şi de sens contrar: filtrarea cu exigenţă tot mai mare a proiectelor de investiţii străine, în special a celor iniţiate de companii controlate de stat (state-owned enterprises – SOE), spre a limita riscurile la adresa securităţii naţionale. Diverse instrumente de filtrare au apărut peste tot, din Australia, Canada sau SUA şi până în Germania, Franţa sau Italia. Wehrlé şi Christiansen afirmă că, deşi îngrijorările referitoare la înmulţirea investiţiilor SOE sunt legitime, impunerea unor restricţii nediferenţiate asupra investiţiilor SOE “nu este nici în beneficiul ţărilor-gazdă, nici în beneficiul ţărilor de origine, pentru că astfel sunt ratate oportunităţi pentru investiţii internaţionale reciproc avantajoase”. Dacă SOE însă oferă standarde mai înalte de transparenţă şi bună guvernare, nu sunt motive ca guvernele să trateze diferit aceste investiţii în raport cu cele făcute de firmele private, conchid autorii; mai mult, poate ar trebui pus la punct şi în domeniul SOE un cod internaţional de bună conduită, după exemplul Principiilor de la Santiago (2008), la care au aderat fondurile suverane de investiţii şi statele lor, special pentru a garanta că ţările nu vor folosi argumente legate de securitatea naţională drept pretext pentru politici protecţioniste la adresa investiţiilor străine.
Un astfel de text nu este menit, cum s-ar putea crede, să liniştească temerile politice referitoare la ofensiva chinezilor, a arabilor sau a ruşilor în economiile Vestului sau în cele est-europene, ci să abordeze ceea ce deja este o realitate: faptul că statele au preluat o parte tot mai semnificativă din ofensiva investiţiilor mari. Realitatea aceasta a existat şi înainte de criză (tocmai am amintit mai devreme de comentariile despre privatizarea companiilor româneşti cu firme străine de stat), dar s-a accentuat ulterior fiindcă statele s-au obişnuit să ia iniţiativa (naţionalizarea parţială a unor bănci cu probleme, investiţiile publice ca motor de relansare economică). Statul ca actor economic important a ajuns pe nesimţite ceva legitim, normal, într-un mod greu de conceput în anii ’90 şi chiar mai târziu. Aceasta este explicaţia pentru care opoziţia automată la implicarea statului să facă loc, cum am văzut în studiul OECD, apelurilor la un cadru de reglementări internaţional pentru o realitate deja existentă.
Ce ar trebui să înţelegem noi din astfel de discuţii teoretice? Evident că nu e locul de concluzii brutale de genul „aha, s-a dat drumul la agresiunea statului asupra privaţilor, deci PSD are mână liberă” şi nici de genul „atunci să tacă cei care acuză mereu statul că nu are ce căuta în economie fiindcă e un prost administrator”. Nici nu ne putem lăuda cu companii de stat capabile să ajungă „campioni naţionali” sau investitori în străinătate. Un folos ar fi însă măcar clarificarea unor lucruri care până acum au stat amestecate, poate din frică politică sau din inerţie intelectuală. De pildă, atunci când e vorba de viitorul fond suveran de dezvoltare, să nu mai folosească nimeni ideea de management privat drept paravan sau scuză pentru intenţia statului de a acţiona direct în economie. Ori să nu mai avem parte de declaraţii de genul celor ale unui fost ministru al economiei, care spunea că el este pentru un rol minimal al statului în economie, dar că statul ar trebui să investească în infrastructură, educaţie, sănătate, agricultură, turism, energie şi industria IT&C. N-ar fi deloc puţin lucru.
