BusinessMagazin

Tag: muzica

  • Modelul Beyonce













    Beyoncé Knowles e una dintre cele mai de succes artiste de pe planeta. V-as putea regala cu niste informatii cautate in graba pe Google despre averea ei fenomenala si reusitele din domeniul muzicii, al filmului si al comertului, dar nu v-as spune nimic nou: e bogata si celebra. Stim, pricepem. Totusi, exista si o parte proasta a acestei celebritati si averi. Membrii familiei ei sunt complet, complet retardati.

     

    Conform psihiatrului R.D. Laing, toate familiile moderne sunt disfunctionale, servind drept cuiburi de invidie si frustrari. Totusi, daca Laing ar fi facut cunostinta cu familia Knowles, sunt sigur ca ar fi fost nevoit sa-si revizuiasca complet teoria si sa afirme ca majoritatea familiilor sunt de treaba, prin comparatie cu lumea complet anormala in care trebuie sa fi trait surorile Knowles. Niste parinti incredibil de staruitori par sa fie o premisa obligatorie pentru succes. Sa examinam dovezile: Jackson 5 au fost supusi unui regim care azi ar fi considerat drept abuziv, pentru a-si perfectiona numerele de dans atent coregrafiate si a-si armoniza vocile.

     

    Oricum, Destiny’s Child este clar produsul unor parinti staruitori. Tatal lui Beyoncé a creat un soi de “tabara de antrenament” in care isi pregatea fetele pentru succes. Nu stiu sigur ce anume implica o “tabara de antrenament” muzical, dar suna absolut terifiant, trimitandu-te cu gandul la imagini ale unui echivalent R’n’B al Abu Ghraib. Daca mai era nevoie de inca o dovada care sa arate ce ciudate sunt lucrurile in casa Knowles, atunci aceea ar fi ca, din cate se pare, tatal lui Beyoncé si-ar fi lasat serviciul ca sa pregateasca trupa nou infiintata si a ajuns sa se desparta de mama ei din cauza presiunii legate de pregatirea fetelor. Sa nu uitam si ca, in timp ce tatal lui Beyoncé era impresarul trupei, mama era stilista en titre.

     

    Sa recapitulam: avem niste parinti extrem de staruitori, adanc implicati in cariera muzicala a celor doua fiice. Comparatia care-ti vine in minte imediat este aceea cu duetul infinit mai putin credibil Cheeky Girls (daca ati uitat cumva, Mama Cheeky le compune piesele). Si atunci cum se face ca Cheeky Girls sunt o gluma nationala, pe cand Beyoncé se bucura de un succes si respect enorme? Nu prea pare drept.

     

    Asa se face ca e o usurare sa constati ca familiei Knowles nu-i ies toate mereu. Tehnica sa de crestere a copiilor care pare sa implice o severitate desprinsa dintr-un azil de munca din Dickens s-ar putea sa fi dat roade, desi rezultatele obtinute cu sora mai mica, Solange, par mai degraba dezamagitoare. “Beyoncé si Solange”. Suna ca o marca de bijuterii ieftine. Iar Solange pe ultimul sau LP solo, ciudat intitulatul “Sol-Angel and the Hadley St. Dreams”, suna ca o imitatie ieftina a lui Beyoncé. Solange nu s-a dat in laturi de la nimic pentru acest al doilea LP solo al ei. Si-a asigurat ajutorul unora dintre cei mai mari producatori din bransa, ca Mark Ronson si The Neptunes. Ai crede ca e greu sa faci praf un LP cand contribuie artisti de asemenea calibru la el. Ai putea probabil sa le incui pe Monica si Gabriela Irimia intr-un studio cu acesti artisti si tot ai obtine ceva care sa merite ascultat. Drept pentru care e surprinzator faptul ca efortul Solangei nu e deloc impresionant. Productia are o calitate destul de buna aici – gratie lui Ronson & Co. se evidentiaza sound-ul trupelor de fete din anii saizeci, ca si ceva Motown clasic.

     

    Totusi, Solange pur si simplu nu are vocea – sau carisma – necesara pentru a reusi. Unele piese sunt de-a dreptul penibile – incercarea ei de a produce un funk psihedelic “de pe alta lume” (“Cosmic Journey”) l-ar plictisi pana si pe cel mai inrait fan si dureaza cu circa sapte minute prea mult. Toate acestea sunt mai degraba reconfortante, fiindca se dovedeste ca poti sacrifica totul in numele carierei fetelor tale in domeniul muzical, dar nu se poate s-o nimeresti tot timpul. Doua fiice cu talent si succes extracordinar in aceeasi familie ar fi prea mult pentru noi.  

     

  • Psihedelicul Beck








    La inceput, Beck era tare amuzant. In ’96, cam la vremea lansarii “Odelay”, aparea pe scena purtand niste costume nebunesti, includea numere hip-hop in spectacolele sale si adauga si un pic de break-dance ridicol pentru gust. Era un furnizor de muzica de petrecere postmoderna perfecta, combinand country si folk cu hip-hop si funk. De atunci, a devenit din ce in ce mai sumbru, producand o muzica din ce in ce mai introvertita. Ceea ce nu a fost mereu ceva rau, caci ne-a dat triumful intitulat “Sea Change” in 2002, unde Beck a facut o treaba excelenta cu propria sa versiune a albumului “Histoire de Melody Nelson” a lui Serge Gainsbourg, cu aranjamente inaltatoare de coarde si balade meditative.




     

    Totusi, in general, Beck a mers din rau in mai rau. “Guero”, “Midnight Vultures” si “The Information”, celelalte albume ale sale de dupa “Odelay”, au reprezentat niste dezamagiri uriase. Mai mult, artistul nu prea s-a facut placut de catre presa si public din cauza sustinerii entuziaste pentru “religia” scientologica, al carui adept convins este, sa nu uitam.

     

    Asa incat te surprinde in mod placut sa constati ca ultimul LP al lui Beck, intitulat “Modern Guilt”, s-a bucurat de o primire calduroasa din partea majoritatii presei. In adevaratul stil al lui Beck, in acest album artistul exploreaza un teritoriu muzical nou, caci rockul psihedelic si progresiv pare sa fie la ordinea zilei. Mare parte dintre piese suna ca si cum ar fi fost luate de pe originala compilatie de rock psihedelic de final de ani saizeci, “Nuggets”. Altele aduc aminte de grupul de rock progresist Camel, care este adesea dat exemplu (pe nedrept) de excese arogante prog-rock.

     

    Spre finalul anilor nouazeci, Beck a primit sprijinul Dust Brothers pentru a-si adecva muzica difuzarii pe MTV. Productia hip-hop a acestora i-a adaugat albumului “Odelay” o noua dimensiune si i-a permis in mod clar lui Beck sa atraga un public cu totul nou. O smecherie similara s-a folosit si la “Modern Guilt”, producatorul superstar Danger Mouse fiind angajat ca sa dea forta compozitiilor lui Beck. Omul din spatele unor hituri din fruntea topurilor precum “Crazy” si unul dintre cei doi membri ai Gnarls Barkley, acesta impartaseste, evident, pasiunea lui Beck pentru rockul progresiv si psihedelic al anilor saizeci, iar cu el la carma ca producator, albumul capata un aer drogat de final de ani saizeci.

     

    Totusi, acest album nu e tocmai o intoarcere la zilele fericite ale lui “Odelay”. Este in continuare Beck meditativ si apocaliptic – tineti minte, este un barbat care se apropie de cea de-a patruzecea sa aniversare. Din punct de vedere liric, subiectele sunt destul de sumbre, cum ar fi incalzirea globala si Armaghedonul nuclear (Exemplu: “If I could hold out for now/ With these icecaps melting down” – “Dac-as putea rezista acum/ Ca se topesc calotele astea glaciare”). Iar pe una dintre piesele care ies in evidenta de pe album, Beck abordeaza teoriile conspiratiei. Titlul piesei vine, de altfel, de la o teorie a conspiratiei care sugereaza ca darele lasate de avioane sunt, de fapt, chimicale imprastiate de guvern, care face experimente pe populatie in scopuri secrete. Suna ciudat? Pe bune ca da. Acesta este sound-ul hippy-ului Beck, drogatul din LA, care revine dupa o calatorie pe aripile drogurilor de zece ani de zile si ii e greu sa se impace cu realitatile paranoice ale vietii din secolul douazeci si unu. Una peste alta, atmosfera albumului nu e prea departe de cea creata de Radiohead: paranoica, meditativa si plina de experimente sonore.

     

    Albumul a fost inregistrat in doar zece saptamani, ceea ce probabil se vede. Dureaza cam 35 de minute si majoritatea pieselor au cam trei minute, desi nu prea e de criticat acest lucru. Este clar cel mai bun LP al lui Beck de la “Sea Change” si reprezinta o reintrare in forma a unui artist de la care multa lume renuntase de mult sa mai astepte ceva.  




  • La 50 de ani








    Madonna are cincizeci de ani. Simplul gand te aduce cu picioarele pe pamant. Asa ce explica si obsesia ei actuala de a-si arata coapsele (cum se vede din videoclipurile pieselor “Hung Up”si, mai nou, “4 Minutes”), care e de inteles. Daca ai norocul sa ai asemenea picioare la cincizeci de ani, sunt sigur ca simti si imboldul de a le arata strainilor care trec pe langa tine. E o obsesie mai mult decat evidenta pe coperta ultimului ei album intitulat “Hard Candy”, unde se afla o fotografie a Madonnei cu picioarele larg desfacute. Daca vi se pare cumva neplacut (ca si mie), atunci consolati-va la gandul ca n-are s-o mai poata face prea multa vreme, cu sau fara botox.




     

    “Hard Candy” n-a fost prea bine primit de catre presa muzicala. Parerea generala e ca el reprezinta o incercare cinica a Madonnei de a scoate bani din RnB si, la prima vedere, afirmatia pare destul de corecta. Mare parte a albumului este semnata de producatorii zilei, Pharrell Williams si Timbaland, un duo care si-a lasat amprenta de neuitat asupra muzicii pop peste tot in lume. Majoritatea pieselor sunt ceea ce s-ar putea numi RnB lite, versiuni usor mai lustruite ale sound-ului RnB care domina eterul american si mondial. Au oare dreptate? Dezamageste “Hard Candy” intr-o oarecare masura? Problema vine din faptul ca din momentul in care minunatul William Orbit i-a produs “Ray of Light” in 1998, Madonna s-a aflat cu mult inaintea plutonului. La fel ca Britney, Girls Aloud, Sugababes, a produs pop care, cu numai cativa ani in urma, ar fi fost considerat mult prea “experimental” pentru consumul maselor. Ultimul sau LP, “Confessions on a Dancefloor” e un exemplu perfect. Single-urile “Hung Up” si “Jump” au fost exemple graitoare ce aratau cat de buna poate fi muzica pop, aflata la limita potrivita a underground-ului. La acel moment, responsabil cu productia era Stuart Price, acelasi om care se afla in spatele unor artisti dance extrem de credibili ca Zoot Woman si Les Rythmes Digitales. Datorita productiilor sale nebunesti si extravagante, “Confessions” a iesit in evidenta dintre celelalte titluri pop ale anului respectiv. 

     

    Nu acelasi lucru se poate spune despre “Hard Candy”. Pharrell si Timbaland sunt, fara indoiala, doi dintre cei mai tari producatori de pe fata pamantului in acest moment, dar tot ei sunt si o alegere extrem de sigura, mai ales pentru cineva ca Madonna, raspunzatoare pentru reabilitarea unor producatori uitati ca Mirwais, omul din spatele albumului sau “Music”. Albumul, desigur, contine single-ul “4 Minutes” (corect descris pe site-ul Popjustice drept unul care “cu cat il asculti mai mult, cu atat devine mai bun”), o piesa construita in jurul unui sunet de corn sintetizat repetat iar si iar ce suna atat de cretin ca numai Timbaland l-ar fi putut transforma intr-una din piesele cu cel mai mult “lipici” a anului. Totusi, in afara de asta, nu prea mai e nimic de zis. Piesele lui Pharrell Williams par mai degraba lipsite de stralucire, ceea ce confirma ceva ce banuiam eu de mult: nu e in stare sa scrie o melodie buna. Partile vocale de pe majoritatea pieselor lui suna ca si cum ar fi fost prima chestie care i-a trecut prin cap in timp ce se afla in studiou improvizand. E foarte bun la produs linii de bas zguduitoare, sunete de toba pline si secvente de pian Curtis Mayfield/Herbie Hancock nestapanit de funky, dar, cand se pune problema compunerii unei melodii, suna de parca ar fi peste puterile lui. Mai mult, vechiul lui truc “tu canti versul, eu cant refrenul mai sus” suna clar obosit pe piese cum ar fi “Beat goes on”.

     

    Acelasi sentiment de reintoarcere la chestii vechi se remarca si in alta parte: “Devil wouldn’t recognize you” este, esentialmente, “Cry Me A River” a lui Timberlake, cu aproape exact aceleasi secvente de tobe, structura de acorduri si imprumutand chiar si partea vocala dinspre final. Cele mai bune piese de pe album sunt, de fapt, acelea in care Madonna evadeaza din cutia RnB in care a fost impinsa. “Voices”, cu partea de coarde in stil Bollywood si sunetele atmosferice de sintetizator aminteste de “Ray of Light” si iese in evidenta datorita acestuia. In general insa, cu “Hard Candy”, Madonna pare sa fi incetat sa forteze limitele si sa fi inceput sa lucreze in interiorul lor. Insa la urma urmei, are cincizeci de ani. Asa cum spuneam la inceput, e un gand menit sa te aduca cu picioarele pe pamant…




  • The Greatest Tits, vol. I








    Am sa bag partea iritant de laudaroasa in care las sa-mi scape nume chiar la inceput, bine? Sunteti gata? Bun. Recent am luat masa cu unul dintre cei mai incitanti DJ si producatori ai momentului, nimeni altul decat Prins Thomas. Ar fi trebuit sa strecor subtil aceasta informatie ceva mai incolo in cuprin­sul articolului, ca o digresiune super, dar, ca sa fiu sincer, n-am mai putut astepta. Scuze. Prins Thomas face valuri de cinci ani pe scena nu-disco sau nu-cosmic, ori balearica sau scando-med, asa cum s-au chinuit s-o descrie diversi jurnalisti muzicali. Nu conteaza ce denumire ii dai, conteaza ca el e unul dintre cei mai cautati remixeri la momentul actual, unul dintre cei mai incitanti DJ, instrumentist polivalent, producator superprolific si proprietar al catorva case de discuri.




     

    Doua sunt motivele pentru care am voie sa-mi incep articolul amintindu-mi de o chestie mai putin cunoscuta de saptamana trecuta care, evident, nu-i va interesa pe toti cititorii acestei reviste:

    1) Thomas a fost cap de afis acum cateva saptamani la Bridge Festival de la Ruse din Bulgaria. Evenimentul a fost organizat de catre echipa de la Rokolectiv din Bucuresti si a fost, probabil, cel mai bun la care am participat anul acesta. Daca l-ati ratat, atunci ghinionul vostru, pentru ca Prins Thomas a pus o selectie minunat de eclectica, de la house timpuriu la rock progresiv, in genul celor pe care le auziti pe compilatiile sale deja lansate precum Cosmo Galactic Prism si Radio 1 Essential Mix. Totusi, daca n-ati fost acolo, nu disperati!, ca:

    2) Prins Thomas tocmai si-a lansat o compilatie pe CD. E o colectie de piese lansate de casa de discuri pe care o conduce, care are o denumire curioasa, „Full Pupp Records”.

     

    Artistii prezentati pe CD provin, in mare parte, din Norvegia, pentru ca atunci cand vine vorba de muzica in care apar cuvinte ca „Space” si „Disco”, unul in apropierea celuilalt, Norvegia pare sa fie centrul universului. Gratie unor artisti norvegieni ca Lindstrom si Todd Terje, in ultimii cinci ani, sound-ul din Oslo a cucerit globul. Este adoptat si de clubber-ii din Londra, de newyorkezii care vor sa fie la curent cu ultimele tendinte si de pustii japonezi atat de „cool” si futuristici, incat probabil ca au dispozitive wi-fi implantate la nastere.


    Multumita unui prieten scandinav, am descoperit recent ca Full Pupp chiar inseamna ceva in norvegiana. Este, se pare, un termen folosit pentru a descrie, aa… o femeie cu… aa, sani impresionanti. Odata ce realizezi asta, intelegi brusc de ce compilatia Full Pupp se intituleaza „Greatest Tits” („Cele mai mari tate”). Stiu, stiu, e un titlu de album mai degraba copilaresc. I se iarta insa toate cand incepi sa-l asculti. Ce e minunat la sound-ul disco norvegian este faptul ca reabiliteaza toate tipurile de muzica considerate anterior groaznic de demodate. Phil Collins si Elton John, precum si rock oribil de lin provenit din Los Angelesul anilor saptezeci si cunoscut drept „yacht rock” – toate constituie surse evidente de inspiratie pentru multe dintre piesele de pe acest album. Vreti sa mai auziti niste false genuri inventate de jurnalistii muzicali? Bine. Ce ziceti de acesta: AOR. Adica Adult Orientated Rock, anterior unul dintre cele mai ramase in urma sound-uri din tot universul. Si totusi, toate aceste genuri constituie surse de inspiratie pentru piesele de pe CD.

     

    S-ar parea ca scena disco norvegiana e un exercitiu de reinviere a kitsch-ului. Nici vorba de asa ceva. Piesele sunt atat de rapide si de potrivite pentru ringul de dans, ca probabil le-ai putea pune la o nunta la Slobozia si oamenii tot ar dansa pe ele. Muzica este asamblata aici cu o atentie care lipseste adeseori in cazul muzicii dance, multe dintre piese meritand caracterizarea de „mestesugite”.

     

    Stati un pic! Nu-i gata! Albumul e un set de doua CD-uri… da, DOUA CD-uri! CD-ul intai este mixat de catre Prins insusi, iar CD-ul al doilea readuce la viata vechea si aproape uitata traditie a despartirii pieselor cu cateva secunde de liniste. Iata cat primiti pentru banii dati! Stiu, stiu, vorbesc de parc-as fi vanzator din acela de la TV care incearca sa va convinga sa cumparati aparate de masaj anticelulitic prevazute cu blendere. Serios, credeti-ma. Aveti nevoie de acest album in viata voastra.




  • Veniti si la noi in oras








    Pentru 1,2 milioane de euro, Whitney Houston a sustinut recent un concert in Marea Britanie, in cadrul unui bal de caritate finantat de un miliardar din industria telecom. Despre Madonna se zvoneste ca a acceptat un onorariu de 6,3 milioane de euro pentru a canta la o petrecere privata ce va avea loc undeva in Dubai in luna noiembrie. Elton John va sustine un concert la deschiderea unui hotel din Moscova, pentru 3,2 mil. euro, iar Amy Winehouse a castigat 1,2 milioane de euro dupa ce a cantat in cadrul a doua petreceri private din Paris.

     

    “Deja a devenit esentiala prezenta unui cantaret de renume la petrecerea ta privata”, observa Hannah Sandling, un stilist care lucreaza cu celebritati si care afirma ca majoritatea artistilor din industrie, de la Diana Ross si pana la Justin Timberlake, au sustinut pana acum reprezentatii la petreceri cu cateva sute de invitati. In ultima perioada insa, petrecerile au devenit din ce in ce mai restranse. Sugababes, spre exemplu, sustine anual 15 asemenea reprezentatii in cercuri restranse, pentru sume care variaza intre 125.000 si 315.000 de euro. Iar odata cu aceste schimbari, nici genul petrecerilor, organizate de companii sau de oameni foarte bogati, nu mai este acelasi. Acum insa oricine poate inchiria un cantaret pentru o petrecere; prin site-ul Owngig.com, fanii au posibilitatea sa solicite concerte private in orasul unde locuiesc, mentionand suma pe care sunt dispusi sa o plateasca pentru un bilet la concertul vedetelor preferate si orasul unde vor sa aiba loc concertul. Iar in momentul in care numarul solicitantilor si al sumelor angajate devine suficient de mare, echipa Owngig negociaza termenii contractuali pentru concert cu managerii artistilor. Altfel spus, fiecare eveniment are loc in functie de cerere, iar numarul participantilor la o petrecere privata este limitat la numarul celor care au solicitat participarea la concert (si s-au oferit sa plateasca diverse sume, incepand de la 50 de lire sterline).            

     

  • Festivalul unei nopti de vara

    C exceptia cazului in care aveti cincisprezece ani si ati stat incuiati in camera in ultimele trei luni ascultand My Chemical Romance, venirea verii nu a trecut neobservata pe langa dumneavoastra. Ce inseamna vara? Festivaluri muzicale. Sonar (Spania), Glastonbury (Marea Britanie), B’estfest (Romania) sau Primavera Sound (Spania) s-ar putea sa fi trecut deja, dar mai puteti astepta cu interes festivalurile Melt din Germania, Green Man din Marea Britanie si All Tomorrows Parties din Statele Unite ale Americii. Asta daca va atrage ideea de festivaluri de muzica. Problema e ca pe mine nu. Iata si de ce:

    1) Sponsorizarea
    Sponsorizarea de la festivaluri a ajuns la asemenea proportii, incat multe festivaluri si evenimente nici nu au un nume al lor: festivalurile Virgin si Carling din Marea Britanie si Becks’perience din Romania sunt doar cateva din exemplele de evenimente care au renuntat la propria lor identitate, schimband-o cu cea a unui produs. Chiar daca aveti norocul de a merge la un festival care nu poarta marca unei companii de telefonie mobila sau a unei marci de hartie igienica inteligent integrata in numele sau, atunci veti fi cu siguranta bombardati cu brichete, desfacatoare de sticle si steaguri de plastic complet inutile ce poarta numele vreunei firme.

    2) Vremea
    Imi place campingul, imi place sa stau la cort si sa ascult sunetul ploii. Imi place sa ma umplu de noroi. Ce nu-mi place totusi este sa fiu nevoit sa-mi inghesui cortul pe o bucatica minuscula de pamant intre doi americani galagiosi si un britanic aflat in anul de pauza de studii universitare, care discuta beti pana la noua dimineata despre posibilitatea de a calatori in timp. Natura exista pentru ca sa te bucuri de ea in pace si singuratate. Incercarea de a injecta muzica urbana intr-o idila rurala neprihanita nu se poate solda decat cu picioare ude, corturi deselate, haine pline de noroi si posibile iesiri violente neprovocate impotriva unor americani cu gura mare.

    3) Ceilalti oameni
    Dat fiind ca festivalurile depind atat de mult de sponsorizarea comerciala, nu e de mirare ca principiul lor calauzitor este sa atraga cat mai multi oameni. Uneori, la un festival te simti ca si cum ai reinvia vechile practici ale transhumantei, dar cu pastorii inlocuiti de directori generali de multinationale. Concertelor li se aplica o proportionalitate inversa cu calitatea: cu cat sunt mai mari, cu atat dezamagesc mai tare. Unul dintre cele mai importante concerte din istoria muzicii (Sex Pistols la sala Manchester Free Trade) a avut un public format din cam atatia oameni cati poti sa bagi intr-un Trabant. Cele mai incitante concerte ale ultimilor cinci ani au fost cele ale celor de la Libertines – in bucatariile altora (asta pe vremea cand Pete Doherty nu merita sa fie calcat de un traficant de droguri aflat la volanul unui Jaguar). De cealalta parte, cele mai mari concerte (festivalul The Isle of Wight din 1970, Altamont Free Concert din ’69, The Stone Roses play Spike Island din 1990) au fost niste enorme, exagerate si bombastice dezastre. Faceti-ma mizantrop, dar ceilalti oameni au tendinta de a strica un concert.

    4) Locul penibil
    Chiar daca festivalul nu se tine pe un camp plin de noroi, sunt sanse ca locul sau de desfasurare sa fie de toata jena. Pur si simplu nu poti savura o trupa care canta, spre exemplu, intr-un decor atat de ne-rock and roll ca National Exhibition Centre, compus din parcari de beton si cladiri de otel ondulat. Cele mai bune sali pentru muzica live sunt minuscule – legendarul club newyorkez CBGBs a fost construit intr-un dulapior atat de mic, incat, de cate ori respira cineva din public, omul de la tobe cadea de pe scena.

    5) Muzica de toata jena
    Uriasele arene cer sonoritati pe masura. Rock-ul de stadion a fost inventat dintr-un motiv intemeiat: subtilitatea si nuanta nu sunt valori muzicale usor de transmis unor multimi de 200.000 de oameni. Aduna o multime suficient de mare si pana si trupele introvertite ca Belle si Sebastian vor incepe sa sune, inevitabil, ca REO Speedwagon.
     

  • Basul si cu toba mare

    Ideea apartine coreenilor de la Electronics and Telecommunications Research Institute, care au conceput un nou format de melodii digitale, denumit MT9, pentru a permite aceasta fragmentare a unei melodii in mai multe categorii de sunete. “Speram ca formatul va fi standardizat la nivel international”, spune Ham Seung-chul, directorul executiv al Audizen, compania care a sustinut financiar dezvoltarea MT9, mai ales in contextul in care, dupa spusele sale, companii precum Samsung sau LG Electronics si-au exprimat deja interesul de a include formatul audio in modele viitoare de telefoane mobile ce ar putea fi lansate incepand de anul viitor.

    In opinia lui Seung-chul, industria muzicala ar trebui sa-si schimbe perceptia asupra pietei, pe masura ce inregistrarile se transforma tot mai mult dintr-un produs muzical fizic intr-un serviciu digital servit in moduri tot mai personalizate, ceea ce e deja vizibil in scaderea dramatica a vanzarilor de CD-uri cu muzica in favoarea internetului. Pentru multi dintre consumatori, in special din randul pasionatilor de karaoke sau de anumite instrumente muzicale, formatul MT9 ar putea fi intr-adevar o alternativa interesanta de a asculta muzica. Evident ca aceasta perspectiva nu este deloc incurajatoare pentru muzicieni. Desi interventia tehnologiei in industria muzicala i-a impins pe acestia sa se adapteze, rand pe rand, la mai toate capriciile consumatorilor, noul format este privit in mod deosebit cu reticenta, pentru ca inseamna ca toata munca lor de a crea muzica este ignorata, iar ascultatorii se transforma in copii mici care iau o masinuta si o demonteaza numai ca sa vada ce are inaun¬tru. Sau, altfel spus, si inter-activitatea ar trebui sa aiba limitele ei.
     

  • Opera de arta

    Sa spui ca nu-ti place Coldplay e ca si cum ai spune ca nu esti de acord cu genocidul sau ca Holocaustul a fost “o chestie destul de nasoala” – afirmatii considerate ca de la sine intelese. In ultimii ani, Coldplay a reusit sa devina “omul negru” al lumii muzicale, trupa pe care te simti obligat sa o detesti. Ai voie sa-ti placa Britney Spears, pentru ca are o muzica pop “accidentata” impecabil produsa, ai voie sa-ti placa Phil Collins. pentru ca e ironic, merge sa zici ca iti plac The Eagles si sa-ti pastrezi credibilitatea. Dar e vai si amar de bietul jurnalist care-o lauda pe Coldplay – ti-ai strica mai putin reputatia daca ai spune ca Hitler “nu era chiar asa de rau”. De ce? Pentru ca trupa Coldplay, desi imposibil de populara, nu e “cool”. Chris Martin & Co. si-au dat seama de acest lucru si nu pare sa le pese – sau cel putin asa sustin in interviuri. Adevarul este ca, de fapt, le pasa foarte mult. Dupa ce au vandut un numar aproape incredibil de exemplare din albumul lor anterior, zece milioane, sunt disperati sa obtina credibilitatea artistica. Tocmai de aceea si-au petrecut atat timp si au facut atatea eforturi la ultimul album, proclamat de ei “dificil”. Sa aruncam o privire asupra dovezilor. Proba A: albumul are un titlu dublu, “Viva La Vida or Death and All His Friends”, care-l face sa semene un pic cu opera lui Damien Hirst. Proba B: titlul si piesa “Viva La Vida” este inspirata de pictorita suprarealista Frida Kahlo. Proba C: l-au chemat pe “bunicul muzicii ambientale” din Marea Britanie, Brian Eno, sa le fie producator. Proba D: au ales o pictura de Delacroix pentru coperta albumului. Pur si simplu, albumul n-ar avea cum sa semene mai mult cu o “opera de arta”, ceea ce e bine, deoarece majoritatea celor care il vor cumpara din benzinarii si supermarketuri pe tot cuprinsul tarii n-ar sti ce e o opera de arta decat daca ai scrie asta pe o caramida si le-ai arunca-o in cap. Mai stim si ca este un album “dificil” si “experimental” pentru ca ne-a spus-o Chris Martin. “Nu ne pasa daca vindem cu un milion mai putine discuri”, a declarat solistul. Suna ca o indepartare de modelul Coldplay.

    Singura problema legata de indepartatea de modelul Coldplay este ca acest demers functioneaza. Coldplay face discuri care se vand in milioane de exemplare si face stadioane pline. In ciuda faptului ca trupa e clar jenata de eticheta de “rock de stadion” pe care si-a dobandit-o, pentru ca la asta se pricepe cel mai bine, membrii ei scriu chestii epice inaltatoare care-i fac pe studenti sa-si fluture brichetele in aer si care au niste refrene ce te indeamna sa le fredonezi, atat de euforice, incat ai putea face un elefant sa pluteasca de la ele.

    Mai mult, e greu sa supraestimezi importanta pe care o are Coldplay pentru casa lor de discuri, EMI. Atunci cand Coldplay si-a amanat lansarea albumului anterior, cotatia actiunilor EMI a fost, se pare, afectata. Cum EMI a fost recent achizitionata de catre Guy Hands, multimilionarul in lire sterline care si-a facut un nume din achizitia de companii aflate in dificultate, performanta “Viva” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) are o importanta deosebita.

    Si cum a mers? Au cedat presiunilor comerciale sau au lansat un baraj de experimentalism intentionat? Raspunsul, pe scurt, ar fi ca “VLV” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) e de fapt cam tot ce-a fost si inainte. Are pian, chitare cu ecou, refrene inaltatoare si Chris cu falsetul caraghios din vocea lui. Au renuntat la structurile traditionale de tip strofa-refren-strofa care le dominau repertoriul ca un profesor strict si au imprumutat ceva de la Radiohead. In principal insa e Coldplay recognoscibila – ceea ce e bine.

    Asa stau lucrurile cu Coldplay. In ciuda faptului ca e obligatoriu sa o dispretuiesti, este extrem de dificil sa-ti displaca muzica pe care o face. Lumea o dispretuieste pentru ceea ce reprezinta, dispretuieste ideea de rock de stadion, de Chris Martin multimilionar cu nevasta castigatoare de Oscar ce ne tin noua prelegeri pe tema saraciei globale. Cand se ajunge la muzica insa, nu prea mai are ce sa-ti displaca. Mi-a facut placere sa ascult “Death” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) aproape in pofida vointei mele. Iar aceasta este, probabil, cea mai mare lauda pe care ai putea-o aduce unui album.
     

  • Kylie, Britney si tranchilizante pentru cai

    Daca exista o tendinta in muzica house a ultimului an, atunci aceasta este de a o lua mai incet. Tempo-urile se prabusesc ca mercurul unui termometru lasat in congelator. S-au dus zilele cand era nevoie de o inregistrare cu 160 de batai pe minut (BPM) ca sa faci pustimea sa danseze (ca sa va dati seama cum suna 160 BPM, incercati sa va loviti cu pumnul in cap in mod repetat cat de repede puteti. Voilà! Tocmai ati recreat experienta ascultarii de Happy Hardcore!).

    Acest lucru s-ar putea datora in parte drogurilor – utilizarea tot mai frecventa de ketamina ca drog de club se poate sa fi avut o contributie la scaderea tempo-ului (ketamina, in caz ca va intrebati, se utilizeaza in mod obisnuit ca tranchilizant pentru cai. Nu va dau niciun premiu daca ghiciti cum va simtiti de la asa ceva). Ar fi insa o dovada de oarecare marginire sa dai vina exclusiv pe droguri. In ultimii ani e de observat o revenire a sound-ului lent al Cosmo Disco, un gen de muzica aparut in cele mai luxoase cluburi de pe coasta Italiei, in paralel cu scena American Disco. Pe scena Cosmo, tempo-ul trecea rareori de 110 BPM, un tempo de mers la pas pe care majoritatea DJ-ilor l-ar fi considerat prea lent. Pana de curand. O alta mare influenta care a dus la incetinirea ritmului muzicii house a fost revenirea stilului balearic. Denumit dupa Insulele Baleare, unde se afla insula Ibiza, balearic a fost la inceput sunetul eclectic si percutant care caracteriza unele petreceri de pe insula de la finalul anilor ’80. E o muzica buna de privit soarele rasarind in timp ce te intrebi ce vei fi facut in noaptea respectiva.

    Una dintre echipele care se afla in spatele reinvierii muzicii lente de privit rasaritul este Quiet Village. Cariera lor este un exemplu de marketing genial – si-au lansat primele single-uri la casa foarte la moda Whatever We Want, in cantitati atat de limitate, incat aparitia lor pe eBay la preturi umflate era garantata. Inteligenta miscare. Marea publicitate din jurul numelui lor se datoreaza insa intr-o mare masura faptului ca jumatate din echipa este reprezentata de Matt Edwards, zis si Radio Slave, celebru pentru remixurile sale nebunesti ale unor piese cantate de artisti de masa precum Kylie, Britney, Justin si No Doubt. Cum primeste sume obscen de mari pentru remixuri, proiectul sau secundar era menit sa atraga atentia, ceea ce s-a si intamplat cu albumul de debut al Quiet Village, “Silent Movie”.

    Cealalta jumatate a Quiet Village este Joel Edwards, invitat de trei ori in calitate de DJ la Bucuresti si care si-a anuntat neparticiparea in ultima clipa tot de atatea ori – la urma urmei, la ce te-ai astepta de la un om care a produs o piesa intitulata “Too High To Move” (“Prea drogat ca sa ma misc”)? Asocierea celor doi pare interesanta – un fan al coloanelor sonore nestiute si un om cu un succes serios in topuri – si chiar functioneaza. Rezultatul general este un amestec straniu de pop Middle of the Road, Easy Listening, Disco si AOR (Adult Oriented Rock, asta va spun inainte sa ma intrebati). La fel ca scena balearica din care isi trag inspiratia, nu se tem sa arate ca le datoreaza ceva si artistilor deloc la moda precum Chris Rea sau Mike Oldfield. Este un album caracterizat de sunete de kick-drums abia auzibile, zgomote de valuri si sunete de coarde care se deruleaza lent; piese ca – “Victoria’s Secret” sunt aproape hipnotizante.

    Scena balearica pare pregatita sa explodeze in aceasta vara, ziarele de masa publicand deja articole pe tema asa-zisei “reveniri”. Nu va asteptati sa auziti aceasta muzica rasunand la maxim din hotelul Yaki din Mamaia, chiar daca “Silent Movie” ar putea deveni coloana sonora a verii. Sa nu dati vina pe mine daca va treziti cu o obsesie pentru muzica de fonoteca a anilor ‘70 si cu o dependenta serioasa de ketamina.

  • Business Magazin: un Sfinx ce da raspunsuri

    Click aici pentru mai multe amanunte.