BusinessMagazin

Tag: hotel

  • Românii îşi mută firmele în Bulgaria. Cei din domeniul hotelier caută taxe mai mici peste Dunăre

    Hotelierii de pe Litoral au început să-şi deschidă firme de management în Bulgaria, pe care mută angajaţii şi cu care operează unităţile turistice, pentru că în ţara vecină taxele şi impozitele sunt mult mai mici.

    “Procedeul este următorul: eu, ca patron român de hotel, îmi deschid o firmă de management hotelier în Bulgaria şi acolo angajez personalul, tot români. În România taxele pe angajat sunt de 86%, iar în Bulgaria de doar 43%. În plus, TVA şi impozitul pe profit sunt mai mici în Bulgaria. Cu firma de management astfel înfiinţată îmi operez hotelul cu costuri la jumătate”, a explicat pentru Mediafax Dragoş Răducan, vicepreşedintele Federaţiei Patronatelor din Turismul Românesc (FPTR).

    El a spus că anul trecut au încercat experimentul câţiva hotelieri de pe litoral, iar în acest an s-au mai înscris în Bulgaria câteva zeci de firme de acest fel.

    Răducan estimează că fenomenul va lua amploare în următoarea perioadă.

    “Tot mai mulţi patroni de hoteluri de la mare se gândesc în felul acesta să evite povara fiscală din România. Dacă acolo experimentul va da rezultate, se va extinde probabil şi pentru hotelurile din alte zone din România”, a adăugat oficialul FPTR.

    Bulgaria este cunoscută pentru măsurile adoptate în ultimii ani pentru atragerea a cât mai multe investiţii străine. Rezultatul a fost că foarte mulţi români au decis fie să îşi mute afacerea la sud de Dunăre, fie să închidă companiile de la noi şi să deschidă altele acolo. Costul pentru o societate este destul de mic, în jur de 250 de lei, însă companiile de consultanţă percep tarife cuprinse între 400 şi 750 de euro pentru întreaga procedură.

    „Procedura de înfiinţare a unei firme în Bulgaria este asemănătoare cu cea din România, există însă ceva diferenţe. Capitalul social minim în România este de 200 de lei, iar în Bulgaria 2 leva, în jur de 1 euro. În Bulgaria se deosebesc firmele care au asociat unic de cele cu mai mulţi asociaţi”, remarcă Lucian Gherghiţă, directorul firmei de consultanţă Ghal Activ Business. „Ca şi în România, în Bulgaria procedura de înfiinţare respectă un număr de etape, iar tariful se ridică undeva pe la 500 de euro.

    Taxele şi impozitele sunt mai mici în Bulgaria; impozitul pe profit este de 10% iar cel pe dividente 5%, faţă de România unde este de 16%. Mai mult, impozitul în Bulgaria se plăteşte anual şi nu trimestrial ca la noi.” Aceşti factori, este de părere Gherghiţă, a convins numeroşi români în ultimii ani să-şi mute afacerea în Bulgaria.

    Cât despre taxe, cota de impozitare pe venit este unică şi cea pe profit este de 10%. Impozitul pe dividende este de 5%, iar TVA-ul este de 20%

  • Primul hotel din lume care renunţă la chei. Oaspeţii vor intra în cameră cu telefonul

    Lanţul hotelier Hilton a anunţat de curând că va demara un proiect de eliminare a cheilor şi cartelelor folosite pentru intrarea în cameră, înlocuindu-le cu o aplicaţie specială ce va fi instalată pe smartphone-uri.

    Pe lângă această facilitate, oaspeţii vor putea folosi aplicaţia atunci când fac check in şi chiar înainte de a ajunge la hotel, pentru a selecta camera dorită. Până la sfârşitul anului, lanţul vrea să implementeze sistemul în peste 4.000 de unităţi la nivel mondial, relatează Business Insider.

    Diverse lanţuri hoteliere au mai încercat să implementeze un astfel de sistem, dar nu la un număr atât de mare de unităţi de cazare. Practic, atunci când oaspeţii sosesc, ei pot urca direct în cameră, fără a mai fi nevoie să piardă timp completând formulare la recepţie.

    “Am analizat răspunsurile primite de la mai mult de 40 de milioane de clienţi ai lanţului Hilton, şi este evident că aceştia doresc mai mult control,” a declarat Geraldine Calpin, senior vice president al lanţului Hilton Worldwide.

    Hilton intenţionează ca toate hotelurile sale să poată beneficia de tehnologie până la sfârşitul anului 2016.

  • POVESTE URBANĂ: Clădirea BNR Constanţa, închisă acum, a găzduit cel mai luxos hotel din oraş la început de secol XX – FOTO

     Povestea clădirii BNR din Constanţa face parte din proiectul ”Poveste Urbană”, lansat de Fundaţia pentru Educaţie şi Dezvoltare MediaPro, cu sprijinul ING Bank, care îşi propune să scoată la lumină poveştile caselor vechi, adevărate comori arhitecturale, ce se pierd însă în zgomotul cotidian.

    Mediafax vă prezintă povestea clădirii BNR din Constanţa.

    Fostul sediu al Băncii Naţionale din Constanţa este una dintre cele mai vechi clădiri din municipiu, fiind ridicată în prima parte a secolului XX. A funcţionat o perioadă ca hotel, după care a fost cumpărată de diverse bănci, în prezent fiind în proprietatea BNR. Imobilul, monument istoric, este acum închis, având nevoie de reparaţii capitale.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • “Proprietatea periodică”, PREMIERĂ în România. Cum va arăta complexul de 100 milioane euro, cu 900 de apartamente şi hotel de 5 stele – FOTO

     Amplasat pe un teren de 35.000 de metri pătraţi, complexul Blaxy Premium Resort & Hotel va fi construit în zona localităţii 23 August (judeţul Constanţa), la o distanţă de un kilometru nord de staţiunea Olimp, în locul unde Marea Neagră se întâlneşte, la margine de pădure, cu lacul Tătlăgeac, au declarat pentru MEDIAFAX reprezentanţii dezvoltatorului.

    Proiectul prevede ridicarea unui resort mixt alcătuit din şapte tronsoane de locuinţe de vacanţă având ca facilităţi piscine exterioare pentru adulţi şi copii, restaurante, baruri, cluburi, discoteci şi terenuri sportive, reunind peste 60 de cluburi de distracţie şi animaţie.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea lui Erling Persson, fondatorul H&M

    Erling Persson este fondatorul lanţului suedez de haine Hennes & Mauritz (H&M), format din 3.200 de magazine răspândite în 54 de ţări, în cadrul cărora lucrează 116.000 de angajaţi.

    El s-a născut în 1917 în familia unui măcelar din Västerås, oraş provincial aflat la o oră depărtare de Stockholm. Asemenea altor antreprenori de succes, precum Ingvar Kamprad, fondatorul Ikea, şi Warren Buffett, Erling Persson a fost un tânăr ocupat. A vândut în tinereţe carne, reviste, stilouri şi alte produse chiar şi colegilor săi de armată, în perioada în care urma stagiul militar obligatoriu. Persson s-a mutat în 1938 din micul oraş Västerås în Stockholm, unde credea că va avea mai multe posibilităţi pentru a se dezvolta. Tatăl său i-a spus atunci ”Pleacă fiule, te vei întoarce curând„. Spusele tatălui său nu s-au adeverit însă, iar nouă ani mai târziu el însuşi şi-a vândut magazinul din Västerås şi s-a mutat la Stockholm pentru a-l ajuta pe fiul său.

    După mutarea în capitală, Persson şi-a continuat afacerile, iar în 1942, la mijlocul celui de al doilea război mondial, a zburat în Hamburg pentru o discuţie cu un furnizor. Suedia era o ţară neutră, prin urmare afacerile se desfăşurau normal. În timpul nopţii însă, bombardierele aliaţilor au zburat deasupra ora-şului Hamburg, iar Erling Persson a fost nevoit să se as-cun-dă la subsolul hotelului Vier Jahreszeiten, unde a băut toată noaptea whisky împreună cu alţi oaspeţi ai hotelului. Dimi-neaţa următoare, a văzut că clădirea de alături fusese bom-bardată. (În 1980, H&M a deschis primul magazin din Germania, chiar lângă acest hotel.) Călătoriile de afaceri ale lui Per-sson au continuat şi după încheierea războiului.

    În 1947, a călătorit în Statele Unite ale Americii, iar în timpul acestei călă-torii a fost impresionat de lanţurile de retail Lerner (New York&Company de astăzi), Macy’s şi Barney’s. A observat că pantofii din Statele Unite ale Americii erau cu 75% mai ieftini decât în Suedia, prin urmare i-a venit ideea să vândă şi el haine mai ieftine şi mai rapid decât com-peti-torii. După ce s-a întors în ţara natală, a deschis un maga-zin pentru femei, Hennes (”Al ei„ – n.r.) care oferea haine ieftine, stilate. A deschis primul magazin în 1947 în Västerås, alegând ora–şul mai mic pe baza argu-mentului că dacă ideea eşua, repu-taţia sa în  Stockholm ar fi rămas in-tac–tă. Magazinul a avut succes printre local–nici, iar în curând Erling a deschis şi un spa-ţiu de vânzare în Stockholm.

    Persson nu era pasionat de modă, dar înţelegea retailul modern. Afacerea miza pe moda de ultimă generaţie şi pre-ţu-rile mici, obţinute prin optimizarea comen-zilor şi livrărilor şi prin contractarea celor mai ieftini producători – de obicei din lumea a treia. Compania Hen-nes a devenit ”H&M„ în 1968 când Pers-son a cumpărat Mauritz Widforss, un retailer de produse de vânătoare şi arme prin care s-a extins cu o linie de haine pentru bărbaţi. Până atunci, compania se dezvoltase cu precauţie în afara graniţelor, deschizând magazine în Norvegia şi Danemarca.

    În 1974, com-pania a fost listată la bursa din Stockholm – decizie luată mai ales din cauza taxelor foarte mari plătite de moştenitorii din Suedia în acea perioadă şi pe seama faptului că profitul făcut de companie nu era suficient pentru ca aceasta să se transforme într-o companie globală. A fost o teorie incorectă, deoarece H&M ar fi putut deveni o companie globală pe pro-priii bani, iar decizia a fost regretată de conducerea companiei, fondatorii fiind ne-voiţi să plătească prea multe taxe pe dividende, potrivit presei americane.

    În 1976, Persson a deschis primul magazin din Londra, în 1980, s-a extins în Germania,  iar până în 1985 deţinea 200 de magazine răspândite pe întreg con-tinentul. Erling Persson s-a pensionat în 1982, iar locul său în companie a fost ocu-pat de fiul său, Stefan Persson. Până la sfârşitul anului 1990, H&M a devenit cel mai mare lanţ de retail de haine din Euro-pa, iar în 2000, analiştii financiari considerau acţiunile H&M drept cele mai valoroase din sectorul de retail. Erling Persson a murit în 2002, la 85 de ani, o mare parte din ac-ţiunile companiei şi din capitalul acesteia fiind moştenite de copiii săi, Stefan şi Lottie.

  • Un valet din India a intrat cu Lamborghiniul unui client în zid, dar hotelul nu vrea să plătească daunele

    Valetul a încercat să parcheze maşina Lamborghini Gallardo însă a intrat cu ea într-un zid de beton, sub privirile oaspeţilor. Paguba a fost estimată la 335 de mii de dolari, însă hotelul de cinci stele refuză să plătească vreun fel de daună proprietarului.

    “Primim oaspeţi ce conduc maşini care valorează o avere, însă acesta a fost un incident izolat”, au declarat reprezentanţii hotelului pentru AFP. Imaginile surprinse de camerele de supraveghere arată cum valetul aduce maşina din parcare, însă pierde controlul volanului şi intră cu ea în zid.

    Valetul a fost dus la spital pentru îngrijiri, dar nu a necesitat şedere peste noapte. Hotelul a declarat că acesta se află, momentan, în concediu medical.

    Maşina aparţine unui om de afaceri din Mumbai, însă la volan se afla vărul acestuia, care împrumutase maşina pentru câteva ore. Autorităţile au deschis un dosar atât împotriva hotelului Le Meridien cât şi împotriva valetului, Arun Kumar, pentru recuperarea prejudiciului.

    Lamborghini Gallardo este o maşină de lux, cu un motor de 550 de cai putere, capabilă de viteze de pâna la 321 de km/h şi se vinde cu preţuri ce pleacă de la 250.000 de dolari.

  • Pelerinaj în epoca de piatră: locul unde rocile sfidează gravitaţia

    Părea o imagine din desene animate. Când am ajuns acolo, mi-am dat seama că locul seamănă perfect cu peisajul creat în serialul “The Flintstones”. Serialul de animaţie a fost intitulat în limba română “Aventuri din Epoca de Piatră” şi cred că nicio expresie nu ar putea exprima mai bine o aventură în Cappadocia, o regiune aflată în inima Turciei, la circa 800 de kilometri de Istanbul.

    Am aterizat pe aeroportul din Kayseri undeva aproape de miezul nopţii, după o conexiune de doar 30 de minute în Istanbul pe care o consideram din start ratată. Am avut noroc să prindem zborul de legătură, care ne-a dus cu un pas mai aproape de zborul care conta cu adevărat pentru noi, cel cu balonul cu aer cald.La ieşirea din aeroport nimic nu părea diferit de lumea din care plecasem, iar în Cappadocia mă aşteptam să văd o altă lume. Nu a fost însă nevoie decât de o călătorie de circa o oră cu taxi-ul până la hotel pentru o călătorie în timp, chiar în epoca de piatră.

    Hotelul pe care l-am ales era localizat în Goreme, punctul de pornire pentru toate zborurile cu balonul, şi era un hotel de tip peşteră, respectiv sculptat în piatră.

    Până ca Neil Armstrong să păşească pe Lună în 1969, cred că cea mai apropiată imagine pe care oamenii o aveau despre astru era Cappadocia, locul unde rocile de multe ori sfidează gravitaţia şi, mai mult, au forme ce variază de la capete de extratereştri la cămile şi iepuri şi par cu siguranţă nepământene.

    Regiunea merită văzută atât la pas, cât şi din zare, de la zeci, sute sau chiar 1.000 de metri altitudine, de unde Cappadocia pare că ţi se aşterne la picioare. Ca să zbori trebuie să îndeplineşti un adevărat ritual, mai exact trebuie să te trezeşti înainte să se trezească soarele (pe la 4 şi jumătate de dimineaţă), pentru a fi pregătit când microbuzul va veni să te conducă de la hotel la biroul companiei cu care ai ales să zbori. Acolo te aşteaptă un mic dejun frugal, alcătuit în principal din fructe (căpşunile şi pepenele verde sunt nelipsite indiferent de anotimp) şi cafea. Urmează apoi un drum de câteva minute (până la 20-30) cu maşinile de teren până la punctul de unde urmează să se înalţe balonul. Unele companii zboară mereu din acelaşi loc. Pilotul nostru, Mike (singurul pilot britanic din Cappadocia, care are pe lista pasagerilor politicieni, milionari, dar şi capete încoronate precum regele Iordaniei), preferă să asculte indicaţiile pe care vântul i le oferă în fiecare dimineaţă şi, în funcţie de asta, îşi alege locul de start.

    În prima zi când am ajuns la balon, după doar trei ore de somn, Mike ne-a avertizat că vântul e cam supărat şi astfel sunt şanse mici să zburăm. Ne-am încăpăţânat – şi noi, pasagerii, dar şi pilotul – să umflăm balonul, poate între timp îi va trece supărarea vântului. Nu i-a trecut, şi am plecat spre hotel hotărîţi să revenim a doua zi, sau chiar a treia dacă va fi nevoie. Nu toţi pasagerii balonului au fost la fel de norocoşi, unii dintre ei plecând în ziua respectivă către aeroport. Zborul cu balonul ţine de vreme, deci de noroc, iar în Cappadocia circa 300 zile din an sunt norocoase.

    Prima noastră zi a fost una dintre celelalte 65, însă în a doua am reuşit să ne ridicăm de la sol la răsăritul soarelui. Am luat startul în cursa cu înălţimile din altă zonă decât cele mai multe baloane, ba mai mult, ele au avut şi un avans de câteva minute. Când am început să ne înălţăm cerul era deja colorat de câteva zeci de baloane. Nu am încercat să le prindem din urmă pentru că ştiam că în final noi vom rămâne printre ultimii pe cer, deoarece urma să zburăm o oră şi jumătate, cu 30 de minute mai mult decât timpul standard de zbor.

    La început am plutit în voia vântului, la doar câţiva zeci de metri altitudine, admirând de aproape casele cândva locuite, văile, fiecare diferită de celelalte, fie prin paleta de culori ce varia de la alb la roşu, fie prin numărul impresionant de formaţiuni stâncoase care îţi stârneau imaginaţia. La început am încercat să dau o formă fiecărei roci, însă, în final, după multe cămile, iepuri, extratereştri sau adevăraţi monştri, am admirat imaginea de ansamblu. După ce ne-am săturat să mai fim pământeni, Mike şi-a înştiinţat balonul că este timpul să începem lupta cu înălţimile.

    Încă de când ne-am urcat în balon ni s-a spus că acesta este cel mai sigur mijloc de transport, însă, rareori, din cauza vremii este necesară o aterizare forţată. Nu a fost cazul, însă Mike ne-a pregătit pentru orice variantă.

    Există multe locuri în lume unde poţi zbura cu balonul, însă Cappadocia şi Burma sunt cu siguranţă cele mai impresionante ca privelişte. Mike a început să zboare în Marea Britanie, unde îşi aminteşte că participa la curse nebuneşti pe furtună, pentru a vedea cine câştigă lupta: omul sau vremea. Vântul şi ploaia i-au pus câteva piedici, dar el a rămas mereu în cursă.

    După ce s-a format în Marea Britanie a mers de la nord la sud şi de la est la vest şi a văzut aproape toată lumea din balon, chiar şi Antarctica, dar spune că nimic nu se compară cu peisajul din Cappadocia. Afirmă asta după şapte ani în care a zburat deasupra zonei în fiecare dimineaţă (de fapt doar în cele 300 de zile din an când vremea o permite).

    Cu balonul poţi zbura oricând, însă în zorii zilei, când soarele abia îşi arată faţa, este cel mai bun moment pentru că tot atunci vântul este prielnic. Pe timpul verii companiile programează şi un al doilea zbor pentru a face faţă cererii, însă acesta este mai periculos. Chiar şi aşa, balonul cu aer cald rămâne cel mai sigur mijloc de transport.

    După zbor companiile îşi aşteaptă clienţii la aterizare cu şampanie, căpşuni şi tort, doar există motiv de sărbătoare. Balonul aterizează de fiecare dată în alt loc, în funcţie de direcţia în care l-a îndreptat vântul. Pilotul comunică însă în permanenţă cu oamenii de la sol, astfel că la aterizare ei sunt deja acolo cu festinul.

    Odată coborîţi din balon am decis că trebuie să vedem regiunea şi la pas, mai ales că fiecare vale are traseele proprii de trekking. Nu am vrut să ratăm nici oraşele şi satele din zonă pentru că fiecare vine cu ceva diferit. Mustafapaşa îşi poartă încă cu mândrie moştenirea grecească, astfel că uşile şi ferestrele caselor deschise la culoare sunt încă pictate în nuanţe tari de albastru şi verde. Uchisar stă cocoţat pe vârful unui deal, iar deasupra oraşului tronează castelul. Nu vă aşteptaţi la un castel în adevăratul sens al cuvântului, ci la o formaţiune din stâncă, cu multe găuri care ţin loc de ferestre şi de uşi.
    Cei mai curajoşi pot încerca să viziteze şi oraşele subterane – Derinkuyu şi Kaymakli – care se întind pe opt niveluri sub pământ. O coborâre până la circa 50 de metri sub pământ te poate lăsa fără aer (la propriu), însă poate fi şi o dovadă în plus că zona Cappadociei este o altă lume.

    Dovezi găseşti şi în canionul Ihlara, unde apusul soarelui se bate pentru titlul de cel mai frumos din lume cu cel din Santorini sau din junglele africane. Pentru a ajunge aici trebuie să urci pe drumuri şerpuitoare în timp ce în faţă ţi se profilează munţii înzăpeziţi. Odată ajunşi la 1.700 de metri altitudine am mers să vizităm şi biserica roşie (Kizil Kilise), care are în spate o istorie de peste 1.500 de ani. Apoi am luat cina într-un restaurant tradiţional în zonă, construit peste un râu. Canapelele şi mesele din lemn stau suspendate practic deasupra apei care susură la picioare. De altfel, ar fi şi păcat să îţi termini călătoria în Cappadocia altfel decât cu o masă tradiţională, care, indiferent de felurile comandate, va fi bogată şi una dintre cele mai bune pe care le-ai mâncat vreodată.
     

  • Ce se întâmplă cu clădirea Ambasador după un proces de 14 ani: Jumătate iese la vânzare, cealaltă rămâne hotel

    În urmă cu 14 ani, moştenitorii unei părţi a clădirii în care funcţionează hotelul Ambasador din Bucureşti au revendicat jumătate din imobil. După 14 ani de procese, moştenitorii au obţinut în instanţă o hotărâre definitivă de retrocedare a unei jumătăţi din hotelul aflat în centrul Capitalei.

    “După lungi negocieri, în mod voluntar, SC Ambasador a retrocedat jumătate din imobil, semnând documentele la începutul acestei săptămâni”, a declarat agenţiei MEDIAFAX Andrei Istrate, preşedintele consiliului de Administraţie al firmei SC Ambasador, care deţine hotelul cu acelaşi nume.

    Acţionarii Ambasador au investit în ultimii trei ani în partea de hotel care le-a revenit şi care are 99 de camere aproximativ trei milioane de euro în ridicarea gradului de confort de la trei la patru stele, dar şi în modernizarea sălii de conferinţă, a restaurantelor şi a barurilor. Din suma de trei milioane de euro, 2,3 milioane de euro au provenit din surse proprii, iar restul de 700.000 de euro dintr-un credit bancar.

    “După ce am relansat hotelul, ridicându-i gradul de confort la patru stele, am reuşit ca în primul semestru al acestui an să ajungem la un grad de ocupare de peste 60%, la un tarif mediu de 62 de euro pe cameră pe noapte. Am introdus şi servicii noi şi suntem singurul hotel din Bucureşti care oferă turiştilor străini o tabletă închiriată cu 10 euro pe zi, conectată la internet şi care are şi funcţia de ghid electronic. Îţi arată permanent în ce zonă a oraşului eşti şi ce atracţii turistice, baruri şi restaurante sunt în zonă”, a adăugat Istrate. El a afirmat că peste 55% din clienţii hotelului sunt străini, dar în ultima vreme a crescut şi ponderea oamenilor de afaceri români.

    În ceea ce priveşte cealaltă jumătate din clădire, Istrate spune că, din informaţiile pe care le deţine, aceasta va fi scoasă la vânzare pe piaţa imobiliară. “Noi nu suntem interesaţi să o cumpărăm”, a mai spus el.

    Clădirea în care funcţionează hotelul a fost construită între anii 1937 şi 1939, fiind proiectată de către proprietar. Instanţa a hotărât anul trecut ca terenul şi jumătate din clădirea hotelului Ambasador din Bucureşti, aripa dinspre Ciclop, să fie restituite în natură moştenitorilor arhitectului Arghir Culina, fostul proprietar, după un litigiu care a durat mai mult de un deceniu.

    Cei mai importanţi acţionari ai firmei Ambasador Turism, care administrează hotelul Ambasador, sunt Nicolae Istrate (17,7%), Constantin Dochiţu (17,7%), George Manolescu (17,3%), George Ţurnă (16,4%), Dumitru Petre (10,9%) şi Costin Minculescu (5,4%).

  • Şapte hoteluri de pe insule pe care nu trebuie să le ratezi

    Nisbet Plantation Beach Club, Nevis

    Singurul han istoric rămas în Caraibe este situat pe plajă, iar priveliştea este una de vis: palmieri, apă de culoare turcoaz şi hamace legănate de vânt. Este locul ideal pentru a simţi ce înseamnă cu adevărat luxul caraibian.

    Jade Mountain, St. Lucia

    Aşezat pe cel mai înalt punct al insulei Santa Lucia, aproape de oraşul Soufriere, acest hotel are un aspect cu totul deosebit. Fiecare dintre cele 28 de apartamente sunt unice, dar au ceva în comun: toate camerele au piscine infinite.

    Jamaica Inn, Jamaica

    Mult timp o destinaţie preferată de elita britanică, acest resort clasic a fost renovat în 2007. Cele 47 de apartamente sunt o combinaţie între stilul indonezian, colonial şi jamaican retro.

    Wickaninnish Inn, British Columbia

    Hotelul se află într-o pădure de pini din apropierea parcului naţional Pacific Rim. Reprezentanţii resortului spun că cea mai bună perioadă de stat este în anotimpul furtunilor, deoarece natura prezintă un spectacol desăvârşit.

    Four Seasons Resort Hualalai, Hawaii

    “Perfect”, “paradis” şi “cea mai frumoasă excursie din viaţa mea” sunt cuvintele pe care oaspeţii le folosesc pentru a descrie perioada petrecută la acest hotel din Hawaii.

    Four Seasons Resort, Jimbaran Bay, Bali

    Luxos şi dramatic în acelaşi timp, acest resort se află în miloc unei păduri tropicale. Oaspeţii au acces la plaja privată cu nisip alb şi se pot delecta cu fructe de mare în timp ce asistă la spectacolele prezentate de localnici.

    Sandy Lane, Barbados

    Acest resort este definiţia luxului: oaspeţii sunt aşteptaţi la aeroport cu un Bentley şi aduşi în camerele cu marmură. Mai mult, fiecare oaspete beneficiază de suportul unui asistent personal pe toată durata concediului.

  • Povestea lui John Willard Marriott, fondatorul lanţului hotelier ce îi poartă numele

    Marriott s-a născut în apropierea oraşului american Ogden din Utah. A crescut, alături de încă şapte fraţi, la ferma familiei sale. La 13 ani, Marriott a început să cultive salată pe câţiva acri ai fermei, angrenându-i şi pe fraţii săi în această activitate.

    Recolta i-a adus 2.000 de dolari, pe care Marriott i-a oferit imediat tatălui său. I-a câştigat astfel încrederea, iar el i-a oferit din ce în ce mai multe responsabilităţi în gestionarea fermei. Spre exemplu, când avea doar 14 ani, a fost trimis cu 3.000 de oi într-un vagon spre San Franscico. La 19 ani, a început să fie din ce în ce mai implicat în activităţile bisericii, parte a îndatoririlor date de faptul că provenea dintr-o familie de mormoni. O misiune religioasă în New England, în care a trecut şi prin Washington D.C., i-a dat ideea pe baza căreia avea să îşi construiască afacerea: a văzut un cărucior încărcat cu îngheţată şi sucuri, devorate în câteva minute de trecătorii însetaţi din cauza caniculei.

    A realizat şi că pentru a-şi fonda o afacere similară are nevoie şi de studii, prin urmare şi-a luat diplomele în urma absolvirii Webber College, în 1923, şi, trei ani mai târziu, Universitatea din Utah. În 1927 a câştigat franciza pentru berea A&W Root pentru Washington, Baltimore (Maryland) şi Richmond (Virginia) şi s-a mutat în Washington, unde a deschis, împreună cu partenerul său de afaceri, Hugh Colton, un stand în care vindea berea A&W. Au investit aproximativ 6.000 de dolari în echipamente şi pentru închirierea spaţiului pentru operaţiunile lor. Odată cu apropierea sezonului rece şi cu introducerea mâncării mexicane în meniu, Marriott a transformat standul într-un restaurant de familie care a devenit ulterior popular.

    În 1928 a deschis primul drive-in aflat la estul fluviului Mississippi, iar în 1929 toate afacerile sale s-au reunit sub umbrela Hot Shoppes Inc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, afacerea a crescut pe seama managementului serviciilor de food din centrele de apărare şi clădirile guvernamentele precum Trezoreria SUA. În 1935 a fost diagnosticat cu cancer malign şi noduli limfatici şi i s-a dat de trăit mai puţin de un an. A supravieţuit însă mai bine de jumătate de secol, perioadă în care lanţul său de restaurante a crescut, iar compania a fost listată la bursă, în 1953.

    Patru ani mai târziu, a extins afacerea în zona hotelurilor prin deschiderea primului hotel Marriott – un motel la vremea respectivă –, Twin Bridges Motor Hotel în Arlington, Virginia. Compania a devenit Marriott Inc. în 1967, iar un an mai târziu în cadrul acesteia au fost integrate şi lanţurile Big Boy şi Roy Rogers. Pe parcursul anilor, compania s-a extins în mai multe domenii, Marriott inventând chiar şi serviciile de catering pe durata zborurilor, segment care continuă să fie şi o parte importantă a afacerilor companiei. A fost un muncitor energic, cunoscut pentru faptul că prefera să îşi gestioneze afacerile în defavoarea odihnei.

    Chiar şi după ce afacerea companiei a crescut suficient de mult încât să includă sute de restaurante şi hoteluri, Marriott verifica personal fiecare întreprindere de cel puţin patru ori pe an. Pe parcursul vieţii, a menţinut chiar şi relaţii de business cu influenţi oameni de afaceri ai perioadei. Unul dintre asociaţii săi a fost George W. Romney, tatăl lui Willard Mitt Romney, candidat la preşedinţia Americii în 2012. Prenumele lui Mitt Romney, Willard, a fost inspirat de omul de afaceri. După moartea sa, în 1985, afacerea a fost preluată de cei doi fii, Bill Marriott Jr. şi Richard Marriott.