Mi s-a întâmplat în două rânduri să proiectez nişte aplicaţii care, după o vreme, au devenit vitale pentru clienţii respectivi. O întreagă ramură a afacerii se baza pe aceste softuri care, dacă ar fi încetat să funcţioneze, ar fi putut pune la pământ un întreg business. Cum se ajunge aici e oarecum dificil de explicat, dar ideea de bază este că acest gen de aplicaţii modifică modul cum oamenii lucrează şi, cu timpul, ajung să nu mai cunoască procedurile clasice pe care aplicaţia le modelează. Nici măcar formularele de la care s-a pornit nu mai există, totul este digital şi ireversibil. Iar când se întâmplă să rămâi singurul care cunoaşte toate detaliile, situaţia devine tensionată, pentru că ai garanţia că la un moment dat ceva se va întâmpla. De exemplu, un upgrade al softurilor de bază va aduce nişte incompatibilităţi între noile versiuni. Şi încă o mie de alte scenarii catastrofice. Aceasta este, în variantă narativă, definiţia expresiei „mission critical„.
Există însă o aplicaţie vitală la nivel global: internetul. Ce s-ar întâmpla dacă, la un moment dat, internetul ar înceta să funcţioneze? Da, nu am mai avea acces la Facebook şi n-am mai afla ce ghiduşii a mai făcut pisica prietenului virtual din Australia. Pe lângă asta, s-ar mai ivi unele neplăceri: băncile n-ar mai putea funcţiona, iar sistemele de plăţi s-ar opri instantaneu, avioanele n-ar mai zbura, industrii întregi ar fi puse la pământ, numeroase lanţuri comerciale s-ar rupe. Nu avem nici o siguranţă că reţelele de electricitate ar mai putea să transporte curentul, dar dacă totuşi ar reuşi, s-ar putea ca telefoanele să nu mai aibă ton, iar ecranele televizoarelor să nu ne arate nimic. Dependenţa noastră faţă de internet este atât de mare, încât nici măcar nu ne putem imagina consecinţele, însă cu siguranţă am fi confruntaţi cu o imensă catastrofă.
Se poate oare întâmpla aşa ceva? Unii vor argumenta că internetul a fost proiectat ca să fie indestructibil, iar abilităţile sale de a se restructura dinamic îl feresc de un astfel de scenariu. E doar un set de protocoale. Însă există demonstraţii limpezi privind vulnerabilităţi native ale protocolului TCP şi exemple practice în care o simplă eroare într-un soft instalat pe un router a ţinut la sol avioanele din mai multe state americane. Dacă simple erori umane de operare sau de programare produc adesea efecte greu de anticipat, ne putem pune problema ce se poate întâmpla în condiţiile unor atacuri anume gândite să paralizeze mediul de comunicaţii dintr-o anumită regiune.
Într-o recentă prezentare susţinută în cadrul conferinţelor TED, Danny Hillis explică faptul că internetul nu a fost conceput pentru a susţine aplicaţiile de astăzi şi nici pentru această uriaşă răspândire. În plus, atât protocoalele, cât şi operarea reţelei se bazează pe încredere: se asumă din start faptul că participanţii sunt „bine intenţionaţi„ şi respectă protocoalele şi regulile jocului. Analogia pe care Hillis o face cu sistemul financiar este elocventă: şi acesta a fost conceput pe baza unor reguli simple şi a încrederii, însă extinderea sa dincolo de scopul iniţial l-au făcut vulnerabil şi greu de controlat, consecinţele fiind uneori catastrofice. Punem acum la un loc internetul şi sistemul financiar global şi obţinem un risc la puterea a doua.
Problema (dacă se poate spune aşa) este că internetul funcţionează prea bine. Este foarte eficient, ieftin şi versatil, aşa că tot mai multe sfere ale societăţii tind să se bazeze pe serviciile sale, iar oamenii preferă să-i ignore fragilitatea. Utilizatorii se gândesc exclusiv la securitatea computerelor şi a datelor lor şi concep sisteme locale de securitate (de pildă, reţele virtuale private), dar nu par preocupaţi de siguranţa de ansamblu a mediului de comunicaţii. Danny Hillis – unul dintre pionierii internetului – este de părere că avem nevoie de o soluţie de rezervă, de „Planul B„, şi că acesta nici măcar nu este greu de realizat.
Fibrele şi sârmele există, undele radio de asemenea, aşa că nu e nevoie decât de un nou set de protocoale. Şi nici măcar nu-i nevoie de performanţă. Vorba americanilor: „Better safe than sorry„.