BusinessMagazin

Tag: muzica

  • Google a inchis bloguri de muzica pentru incalcarea drepturilor de autor

    Blogurile care foloseau ca platforma de gazduire serviciile
    Blogger si Blospot au primit notificari din partea Google abia dupa
    ce continuturile incluse in paginile lor si intregile arhive au
    fost sterse de pe internet, informeaza Media Guardian.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum a fost Enescu 2009

    Asa arata, o data la doi ani, inceputul toamnei in Capitala,
    unde artisti faimosi si mari orchestre ale lumii vin sa il
    sarbatoreasca pe cel mai mare compozitor roman. “Presa
    internationala prezenta la eveniment a spus ca, din punctul de
    vedere al programelor si al organizarii, festivalul este in top 3
    european, dupa Festivalul de la Lausanne si la egalitate cu
    Festivalul de la Salzburg”, spune Mihai Constantinescu, directorul
    Artexim, societatea care organizeaza evenimentul.

    Festivalul a demonstrat cu cifre cum a ajuns in top 3 al
    festivalurilor de gen din Europa. Cu un buget de sapte milioane de
    euro si spectacole sustinute de 185 de solisti si orchestre,
    festivalul de la Bucuresti a atras aproape 100.000 de spectatori.
    40% dintre bilete au fost rezervate inca din luna mai, evenimentele
    din cadrul festivalului fiind aproape in totalitate vandute.

    “Seria Concertelor de la Miezul Noptii de la Ateneu a fost
    vanduta in totalitate, ca si cinci dintre concertele de la Sala
    Palatului si evenimentele de la Teatrul National, iar cele de la
    Opera in proportie de 98%”, a declarat Valentin Vasiloiu, director
    executiv al Eventim, reteaua prin care au fost puse in vanzare
    biletele.


    Timp de aproape o luna, la Bucuresti au fost prezenti 3.000 de
    muzicieni si artisti celebri, care fie au concertat in cadrul
    festivalului, fie s-au inscris la una dintre cele trei sectiuni din
    concurs. La cea de-a XIX-a editie au participat 13 orchestre mari
    din Europa, 14 orchestre de camera, 19 formatii camerale, sase
    coruri, 41 de solisti in concerte si sase solisti in recital, care
    au prezentat peste 280 de lucrari.

    Cele mai scumpe spectacole, pentru care organizatorii au alocat
    400.000 de euro, au fost cele sustinute de Royal Concertgebouw
    Orchestra Amsterdam, care a concertat in doua seri la Sala
    Palatului.

    Baletul din Monte Carlo

    Un grup de prieteni. Asa vede Jean-Christophe Maillot,
    directorul coregraf al Les Ballet de Monte Carlo, compania pe care
    o conduce. Cei 45-50 de dansatori provin din 23 de tari diferite.
    Costumele baletului La Belle, pus in scena la Teatrul National din
    Bucuresti, au fost realizate de costumierul Philippe Guillautel,
    care este cunoscut mai ales pentru ca a realizat costumele pentru
    festivitatile de la Jocurile Olimpice de la Albertvillle.
    Spectacolul a fost prezentat in cadrul Intalnirilor JTI.

    Yo-Yo Ma

    Violoncelistul Yo-Yo Ma are la activ 14 premii Grammy. Nascut la
    Paris din parinti de origine chineza, artistul a infiintat
    proiectul Silk Road Project, cu scopul de a promova traditiile
    culturale de-a lungul rutelor comerciale pe Drumul Matasii.

    Joshua Bell

    Joshua Bell este considerat unul dintre cei mai buni violonisti
    ai lumii. Artistul american a devenit faimos si printre profani
    datorita experimentului ziarului Washington Post, care a organizat
    la metroul din capitala americana un concert de 45 de minute cu
    piese clasice, interpretate la o vioara Stradivarius. La Bucuresti,
    unde a fost prezent pentru a doua oara consecutiv la un festival
    Enescu, Bell a interpretat Simfonia Spaniola de Edouard Lalo.

    Nigel Kennedy

    Nigel Kennedy (in continuare copilul teribil al muzicii clasice,
    desi are 51 de ani) a venit la Bucuresti pe ultima suta de metri,
    ca inlocuitor al pianistei Martha Argerich. Kennedy a interpretat,
    alaturi de Orchestra Regala din Londra, compozitii ale lui George
    Enescu, Ludwig van Beethoven sau Maurice Ravel. Kennedy este faimos
    pentru abordarea diferita a muzicii clasice, care este evidenta
    atat in ceea ce priveste interpretarea, cat si tinuta de scena. Pe
    o scena pe care artistii apar in mod obisnuit in fracuri, Nigel
    Kennedy a semanat mai degraba cu Gavroche.

  • Exista muzica si muzica

    Se da adeseori drept exemplu de lipsa de sensibilitate muzicala parerea lui Kant, care considera muzica inferioara unor arte precum pictura, intrucat daca valoarea unei arte sta in hrana spirituala pe care ne-o procura muzica, jucandu-se pur si simplu cu senzatii, are un loc inferior printre artele frumoase. “Ea de fapt trece de la senzatii la idei nedeterminate, in vreme ce artele figurative pornesc de la idei determinate pentru a ajunge la senzatii, iar impactul acestor ultime senzatii este de durata, in vreme ce impresia lasata de cele datorate muzicii nu este decat efemera.”

    Si treci prin aceste idei destul de discutabile. Dar Kant adauga: “De asemenea, muzicii ii este inerenta o anumita lipsa de civilizatie, faptul ca ea isi raspandeste influenta in principal prin felul in care sunt facute instrumentele ei, mai departe decat ai vrea (in vecinatate) si intr-un anume mod isi impune prezenta, compromitand, asadar, libertatea celorlalti, care nu se afla printre participantii la reuniunea muzicala, ceea ce artele ce se adreseaza ochilor nu fac, pentru ca ajunge sa privesti in alta parte daca nu vrei sa fii expus mesajului lor.

    Lucrurile stau mai mult sau mai putin similar cu desfatarea provocata de un miros raspandit in aer. Cel care isi scoate din buzunar propria batista parfumata ii supune pe toti cei aflati in vecinatate la un tratament contrar vointei lor, iar daca acestia vor sa respire, ii obliga in acelasi timp sa se bucure, si de aceea respectiva obisnuinta a iesit din moda” (“Critica puterii de judecata”). Sa dispretuiesti din punct de vedere estetic muzica pentru ca-i deranjeaza pe vecini e ca si cum ai nega valoarea “Aidei” atunci cand este cantata pe stadionul din Verona, obligandu-i pe cei ce locuiesc in vecinatate la o auditie involuntara.

    Si totusi, lasandu-l pe Verdi la o parte, eu, care locuiesc intr-o zona din Milano unde la fiecare festivitate publica se organizeaza concerte rock ce dureaza pana tarziu in noapte, incep sa cred ca nici Kant nu gresea in totalitate. Mi se intampla sa citesc dupa ceva vreme publicatiile primite, pentru ca nu se poate citi totul deodata (si de altfel am citit “Iliada” dupa aproape 3.000 de ani), si asa am dat cu cateva luni intarziere peste numarul 43 din revista Nuovi Argomenti, ce are in deschidere un soi de jurnal al lui Valerio Magrelli(1). La un moment dat, Magrelli citeaza cu deferenta pasajul kantian, plecand de la premisa ca exista o muzica aleasa de noi spre a o asculta si o alta ce ne este impusa de ceilalti.

    “Este vorba de doua fenomene la antipozi. Primul reprezinta unul dintre cele mai rafinate alimente ingaduite speciei umane, in vreme ce al doilea este un simplu delict. Unul este un dar ales, altul o pedeapsa suportata.” Iar la inceputul jurnalului sau, Magrelli noteaza ca exista “doua materiale al caror abuz distruge ecologia planetei: plasticul si muzica”. In ceea ce priveste plasticul nu avem nevoie de exemple; fata de muzica are si un defect in plus, pentru ca sunetele, dupa cum se stie, “volant”, zboara si se pierd in aer, in timp ce plasticul, “manet”, ramane de-a lungul secolelor. In cazul muzicii ajunge sa ne gandim cat de tare ne persecuta ea in aeroporturi, in baruri si restaurante, in ascensoare, intr-un oribil stil New Age in cabinetul fizioterapeutului, la soneriile telefoanelor mobile ce in trenuri canta moment de moment “Für Elise” sau a 550-a sonata a lui Mozart, ca fundal continuu la orisice eveniment de la televizor – si ne inspaimanta chiar si mai rau atunci cand, fara a o auzi, o ghicim in urechile obsedate si asurzite ale unor alienati care trec pe langa noi cu castile infipte in timpan, incapabili sa paseasca, sa gandeasca, sa respire, fara a avea un zgomot asurzitor drept inger pazitor.

    Pe vremuri, oamenii hotarau sa asculte muzica si dadeau drumul la radio (operatiune ce implica efort manual) sau alegeau un disc (operatiune ce presupunea si o evaluare intelectuala, dar si o chestiune de gust) ori se imbracau frumos si mergeau la un concert, unde isi exercitau propria capacitate de a distinge intre o executie buna si una modesta sau puteau decide sa-l iubeasca pe Bach si sa-l urasca pe Skriabin. Acum, multimi de pustoaice cu buricul gol si pusti cu parul rasta fura muzica pe computer pentru a o da la schimb si a o asculta ziua-ntreaga, iar la concert sau in discoteca merg nu pentru a se distra, ci pentru a se ameti si, uitate fiind fineturile datului la pedala, absorb mai mult zgomot decat muzica. In tren insa, casti au si multi adulti abrutizati, incapabili sa citeasca un ziar sau sa priveasca peisajul. Daca pe fiecare panou publicitar ar fi reprodusa Gioconda, Gioconda ar deveni urata si obsedanta. Dar (si-atunci Kant avea dreptate) intelectul nostru si-ar da seama de acest lucru si am protesta. Cu muzica insa nu se intampla acest lucru; de-acum traim cu ea ca scufundati intr-un lichid amniotic. Cum sa ne recapatam darul surzeniei?
     

  • Anatomia lui Michael – GALERIE FOTO

    Dupa ce CNN – si dupa el, sute de alte site-uri – au postat joia trecuta secvente filmate la ultima repetitie pe care Michael Jackson a mai apucat s-o faca pentru concertele de la Londra, sutele de comentarii aparute in primul sfert de ora pe site-uri s-au impartit distinct in doua categorii sensibil egale ca pondere: unele s-au entuziasmat de energia si sprinteneala afisate pe scena de megastar, celelalte s-au indignat ca un om atat de slabit fizic si iesit din forma a acceptat sa sustina 50 de concerte, atatea cate ii cerea contractul.

    Daca atatia au vazut intr-unul si acelasi clip lucruri diametral opuse nu e numai fiindca acel clip e scurt si neclar, ci pentru ca e imposibil de iesit din ambiguitatea continua pe care Michael Jackson a reusit s-o intretina in perceptia publicului timp de aproape 20 de ani, de la primele acuzatii de pedofilie, primele operatii estetice si primele manifestari ale tendintelor de a se proiecta pe sine drept o figura mesianica, neinteleasa, la polul opus fata de seninatatea simpla a primilor lui ani de cariera muzicala. Pentru orice afirmatie care se poate face despre viata si opera megastarului exista cate o afirmatie contrara, iar ambele isi gasesc argumente si sustinatori deopotriva de vehementi, intr-un mod aproape fara echivalent in lumea celebritatilor. De pilda: faptul ca are acum fani la fel de infocati precum erau fanii din anii ‘80 sau ‘90 dovedeste ca eticheta de “regele muzicii pop” e corecta – ba nu, de fapt a avut un singur album valoros, poate doua, dupa care n-a mai evoluat. Sau: a vrut sa-si albeasca pielea, sa se transforme fizic in ceva ce nu era – nu, de fapt suferea de vitiligo, iar operatiile estetice le-a facut de nevoie, in urma unor accidente pe scena.

    Astfel de controverse ofera material enorm pentru un studiu de caz asupra modului cum o serie de teme si obsesii asumate de societatea americana au fost asociate de media cu persoana unui artist, spre a produce o figura iconica a pop-culturii globale. Probabil suna pretentios; daca detaliem insa lucrurile, vom vedea ca ele nu au sens decat vazute asa, in ansamblu. Prestigiul mediatic si relevanta comerciala ale lui Jackson ar fi fost infinit mai mici daca elementele de mai jos nu s-ar fi conjugat de-a lungul vietii lui si acum.

    1. CEL CE UNESTE IN LOC SA DESPARTA Un redactor de la Hollywood Today isi aminteste despre clipul video pentru “Billie Jean”, filmat in 1983, ca initial ar fi trebuit sa apara acolo si eroina din cantec, dar s-a renuntat, pentru ca scenaristii nu stiau daca era mai bine ca ea sa fie alba sau de culoare. “Daca ar fi fost de culoare, ar fi indepartat probabil publicul alb care aprecia in numar tot mai mare muzica lui Michael. Daca ar fi fost alba, i-ar fi putut supara pe fanii de culoare.” Toti comentatorii care isi amintesc ce popularitate a avut piesa respectiva in acea vreme o iau ca reper pentru forta ei de a placea in egala masura albilor si negrilor. Nu e vorba ca alti muzicieni de culoare n-ar fi mai fost apreciati pana atunci de publicul alb, ci de raza de actiune a ceea ce s-a intamplat, gratie in special difuzarii intense la MT V a clipurilor lui. Multi vad azi in cel mai mic dintre fratii Jackson o carisma de aceeasi natura cu a presedintelui Barack Obama, votat si de albi, si de negri. Americani albi care spun ca gratie lui Michael au descoperit retroactiv Motownul; americani de culoare care ii atribuie lui Jackson faptul ca mixtura lui de disco, pop, funk si soul din albumele din anii ‘80 a fost eficienta in daramarea deodata a mai multor bariere de receptare a muzicii. Ulterior, colaborarea cu chitaristi ca Eddie van Halen, Slash de la Guns and Roses si Santana a adaugat si rockul in mixtura, iar editia de anul trecut a albumului “Thriller” i-a adus in joc si pe rapperii Akon si Will.i.am.

    Nuanta spectaculoasa si scandaloasa a acestui efort de acoperire a cat mai multe categorii deodata a fost ca Michael Jackson a sfarsit prin a incerca pe propria piele acelasi lucru, transformandu-si treptat si radical aparenta fizica; probabil cel mai cunoscut comentariu pe aceasta tema, spus de un jurnalist, suna asa: “Numai in America poti sa te nasti ca barbat de culoare si sa ajungi o femeie alba”. Ca Jackson a incetat sa mai fie considerat “unul de-al negrilor” o dovedeste zadarnica sa incercare de a vedea rasism in faptul ca Sony a incetat prea repede sa-i mai promoveze albumul “Invincible” din 2001, ca si acuzatiile ca revizuirea trasaturilor si albirea pielii ar fi tradat de fapt un rasism intors asupra propriei persoane. Lucrurile n-au mers insa niciodata asa de departe incat afro-americanii sa-l renege. Gala BET (Black Entertainment Television) din zilele de dupa moartea sa i-a fost dedicata aproape cu totul lui si familiei Jackson, iar o cercetare a centrului Pew arata ca afro-americanii au urmarit cu mult mai multa atentie decat americanii albi stirile despre el in perioada 26-29 iunie: opt din zece persoane de culoare, fata de 22% dintre albi.

     

    O moarte rentabila

    SELF-MADE MAN
    PETER PAN vs. FRANKENSTEIN
    PASAREA PHOENIX
    CEL CE UNESTE IN LOC SA DESPARTA

  • Arta de a garanta credite

     

    Opera Metropolitana din New York, aflata in criza de lichiditati, a garantat un imprumut de 35 de milioane de dolari de la JP Morgan Chase cu doua lucrari de Chagall, “Triumful muzicii” si “Sursele muzicii”, iar un important membru al Partidului Conservator britanic a oferit ca garantie o pictura de Modigliani in valoare de cateva milioane de euro pentru un credit luat de la Sotheby’s Financial Services. Si celebra fotografa americana Annie Leibovitz a pus ca gaj drepturile de autor asupra lucrarilor sale ca sa-si poata plati creditele ipotecare, iar artistul american Julian Schabel si-a finantat constructia unui bloc de apartamente la New York luand credite garantate cu tablouri de Picasso sau Dali din colectia personala.
     
    Ideea de a oferi imprumuturi cu garantii in opere de arta nu este noua; de pilda, finantatorul lui Annie Leibovitz, Art Capital Group, exista pe piata de zece ani. Cel mai mare jucator pe piata imprumuturilor de arta este in prezent Sotheby’s Financial Services, cu o medie anuala a creditelor acordate de peste 170 de milioane de dolari. Proprietarul Art Capital Group, Ian Peck, fost angajat al casei de licitatii Sotheby’s si director al unei galerii din New York, a infiintat compania tocmai pentru a oferi o solutie la problemele de lichiditate de pe piata lucrarilor de arta. Printre primii sai clienti s-au numarat galeriile care aveau nevoie de capital de lucru, deoarece bancile nu voiau sa le imprumute pe baza stocurilor detinute, iar casele de licitatii nu ofereau bani decat in contul unor opere scoase la licitatie.
     
    In ultima vreme insa, la Art Capital Group s-au obisnuit sa apeleze colectionarii foarte bogati, care anul trecut au imprumutat in total 80 de milioane de dolari, iar anul acesta, dupa cum estimeaza Peck, vor avea nevoie de 120 de milioane de dolari.  

     

  • Pop Art de inima albastra

    Inca nu ma pot hotari: Kanye West este un personaj pozitiv sau negativ? Daca ar fi fost intr-un film de-al lui Clint Eastwood, ar fi fost unul dintre baietii buni sau un personaj negativ? Ca sa fiu sincer, dovezile impotriva lui sunt destul de solide. Sa le examinam:
     
    1) Kanye are un orgoliu de proportii planetare. Incredibila lui aroganta s-ar putea sa nu surprinda, dat fiind ca e un star hip-hop. Tineti pagina intai! “Rapperul are un respect de sine sanatos”! Nu prea merge ca stire, nu? Ce vreau sa spun adica este ca intregul gen hip-hop se bazeaza, in esenta, pe faptul ca te pretinzi de un milion de ori mai bun decat ceilalti. Totusi, aroganta lui Kanye a atins noi culmi la gala MTV European Video Music Awards, cand a dat navala pe scena, afirmand ca Justice si Simian Mobile Disco nu meritau sa castige. “Realizarea videoclipului meu a costat un milion de dolari”, a spus el. “Daca nu castig eu, premiul isi pierde credibilitatea.” Hmmm.
     
    2) Urmeaza cu disperare tendintele. Nu uitati ca acesta este un om care-si petrece timpul fotografiindu-si ultimele achizitii in editie limitata si punand fotografiile pe blog. Fata de muzica are aceeasi atitudine ca fata de Nike Dunks in editie japoneza, adica vrea sa aiba si el ceva ce este considerat supertare la momentul respectiv. Imediat dupa ce i-a criticat pe artistii house francezi Justice si SMD, a folosit o secventa semnata Daft Punk (trupa house franceza) pe urmatorul lui single.
     
    3) Pretinde, cam fara pic de modestie, ca a inventat un gen cu totul si cu totul nou de muzica. Acesta este denumit “Pop Art”, iar el e singurul om de pe lume care face aceasta muzica. Aparent, “Pop Art”-ul lui nu are nimic de-a face cu predecesorul warholian, ci este raspunsul lui la lumea din ce in ce mai incorsetata a hip-hop-ului. Mai mult, e prezentat pe albumul sau recent lansat. 
     
    Intitulat “808s and Heartbreak”, LP-ul a fost compus dupa moartea mamei lui Kanye si dupa despartirea artistului de prietena sa. Cu exceptia piesei “Coldest Winter”, este un “album de inima albastra”. In caz ca nu stiati, albumele “de inima albastra” sunt extraordinare. Din motive evidente, artistii par sa compuna cele mai bune materiale ale lor atunci cand sunt la pamant din punct de vedere emotional. Doua dintre albumele mele preferate din toate timpurile, “Blood on the Tracks” al lui Bob Dylan si “Here, My Dear” al lui Marvin Gaye sunt albume clasice de despartire, compuse dupa o despartire dificila. Si atunci, “808s” este bun? Reuseste Kanye sa faca la fel ca Marvin?
     
    Deloc surprinzator, albumul prezinta sound-ul retro de tobe al unui drum machine Roland 808, care facea parte din coloana vertebrala a hip-hop-ului timpuriu. De fapt, spiritul retro se regaseste pe tot albumul, care se inspira din electro-ul anilor optzeci, din techno de Detroit si din synth pop. Pe deasupra vine vocea lui Kanye care canta – da, canta – prin intermediul unui efect Auto-tune, care confera intregului LP un aer rece, robotic si nelalocul lui. Putinele secvente de rap care apar pe album sunt punctele slabe ale acestuia si s-ar fi putut foarte bine si fara ele. E interesant din punct de vedere sonor, mult mai gol si mai atmosferic decat orice alta creatie Kanye. Titluri ca “Robocop” si “Paranoid” nu sunt deloc o coincidenta, deoarece mare parte a albumului seamana a coloana sonora a unui film SF inca neturnat.
     
    Daca din punct de vedere muzical “808s” reprezinta un mare salt inainte, din punctul de vedere al versurilor e oare­cum dezamagitor. Kanye s-a priceput intotdeauna foarte bine sa arate contradictiile din societatea de consum. “Ne-au facut sa ne uram pe noi si sa le iubim lor bogatia”, canta el pe “All Falls Down”, care aminteste foarte bine de modul cum au fost sedusi americanii de culoare de materialismul superficial. Pe “808s”, aceasta abilitate a lui a devenit cumva un cliseu. De cel putin doua ori comenteaza ca, in timp ce prietenii lui vorbesc despre copiii lor, el nu are despre ce sa vorbeasca in afara de masina lui sport.
     
    Acesta este calcaiul lui Ahile al albumului. Prea des ai impresia ca artistul incearca sa ne spuna ce grea e viata unui cantaret multimilionar in dolari. Omul e suparat, il intelegem. Daca ne-ar fi oferit ceva mai putina autocompatimire, ceva mai mult umor si ceva mai multa ironie, ne-ar fi fost mai usor sa-i iertam fanfaronada si faptul ca a dat navala pe scena la premiile MTV.  

  • Vivat muzica pop

    E ceva in neregula cu lumea muzicala. Candva exista o demarcatie clara intre trupele “adevarate” si cele “fabricate”. Era usor sa-ti dai seama de partea carei tabere erai menit sa te afli. Daca nu erai de sex feminin la varsta la care inca mai purtai codite prinse aproape de crestetul capului, stiai ca popul fabricat nu ti se potrivea. Oricui era macar vag interesat de muzica trebuia sa-i placa muzicienii care 1) isi compuneau singuri cantecele; 2) adoptau o atitudine vag impotriva sistemului, chiar daca manifestata numai prin includerea de cuvinte vulgare in piesele lor si 3) aveau un aspect serios si/sau nefericit studiat. The Smiths, care tocmai au lansat o noua compilatie de tip Best Of (“The Sound Of The Smiths”) reprezinta doar unul dintre exemplele de grupuri carora li se aplica toate cele trei puncte. Trupa este una care li se adreseaza barbatilor adulti (barbatii sunt, inevitabil, cei mai obsedati fani ai muzicii), cu preocupari de adulti.
     
    S-au schimbat lucrurile in ultimii douazeci de ani. Topurile nu mai seamana a campuri de batalie, iar daca totusi aduc a asa ceva, atunci granitele s-au retrasat de-a binelea. Astazi, tocmai trupele serioase de chitaristi au acelasi termen de valabilitate ca o cutie de lapte proaspat. Astazi, tocmai trupele indie sunt cele care pot fi acuzate ca sunt “minuni de un hit”, pentru ca vin si trec cu o regularitate de maree oceanica. Cel mai surprinzator lucru din toate este ca “popul de plastic”, cel presupus fals, este de fapt cel care rezista cel mai mult.
     
    Formatia Girls Aloud e un exemplu graitor in acest sens. Au cele mai necredibile recomandari posibile, caci, la urma urmei, s-au format in urma unei emisiuni TV de descoperire de talente (Popstars: The Rivals). S-ar putea sa va surprinda sa va amintiti ca asta s-a intamplat in 2002. 2002! Cate trupe indie din acel an mai exista azi? In 2002 ascultam artisti ca Badly Drawn Boy. Cine? Exact. Nu la fel stau lucrurile sase ani mai tarziu in cazul Girls Aloud, cand cele cinci fete nu numai ca inca mai sunt impreuna (ce soc!), dar au si lansat un uluitor numar de cinci albume de studio. Putina lume cunoaste faptul ca anii in pop sunt cam la fel ca anii unui caine, in sensul ca un an in muzica pop e echivalentul a sapte ani pentru un om. Ceea ce le face pe Girls Aloud egalele membrilor de la The Rolling Stones…
     
    Daca aceasta informatie nu era suficient de socanta, si mai socant este faptul ca ultimul lor LP, intitulat “Out Of Control”, este fantastic. Cu adevarat fantastic. Cand le asculti pe fetele de la Girls Aloud, cele mai serioase trupe de chitaristi iti par conservatoare si plictisitoare.
     
    Albumul anterior al celor de la Girls Aloud m-a entuziasmat la fel de tare si nu-mi cer scuze pentru ca le sustin cauza inca o data. Cel mai mare merit il are echipa de productie din spatele trupei, Xenomania, care le-a compus capodopere pop de trei minute inca de la lansare. Eclectismul e cuvantul de ordine al LP-ului, ceea ce nu e surprinzator, dat fiind sensul denumirii de Xenomania, presupus a fi opusul lui Xenophobia – “o dragoste de tot, de toate culturile”, conform producatorului lor principal, Brian Higgins.
     
    “Out Of Control” contine niste combinatii improbabile. Coruri gregoriene, chitare country and western, electro surd, drum and bass, disco post-ABBA, pop stil “Wall of Sound” al lui Phil Spector… de toate. Nu m-ar surprinde prea tare daca Girls Aloud ar avea un cantec care sa combine manelele cu happy hardcore si tehno minimalist. Multe dintre piesele trupei sunt ca niste prelegeri de istorie a muzicii create special pentru copiii cu deficit de atentie / tulburare hiperkinetica. Se pare ca ma aflu intr-o companie selecta, caci Franz Ferdinand si Arctic Monkeys sunt doar unii dintre fanii con­firmati ai formatiei. Fiindca tot veni vorba, tocmai trebuie sa iasa DVD-ul “Arctic Mon­keys At The Apollo” al uneia dintre – se spune – cele mai bune trupe de chitaristi ale momentului. Nu stiu ce parere aveti dum­neavoatra, dar eu unul, daca as putea lua acasa numai un singur produs muzical nou-lansat si as avea de ales intre The Arctic Monkeys si Girls Aloud, stiu pe care l-as alege.

  • Gata cu Beatles

     

    In general, nu pot sa sufar articolele care incep cu enumerarea unor nume ce demonstreaza ce oameni importanti cunoaste autorul, dar cum in cazul de fata asa ceva este chiar relevant, va rog sa ma suportati. Iata despre ce e vorba: in Romania am dat recent peste fostul prieten al lui Meg Mathews, fosta nevasta a lui Noel Gallagher si mama fiicei sale Anais. In materie de celebritati, asta ar fi la fel de impresionant ca si cum as fi vecin cu bunica persoanei care o epileaza inghinal pe Andreea Banica. Totusi, mie mi-a furnizat o multime de informatii despre cat de data peste cap este viata lui Gallagher. Acum am o multime de povesti absolut nepublicabile despre ce fac fratii Gallagher in timpul liber. (Bine, va ofer un pic de barfa scandaloasa: Noel are la dispozitie propriul sau maestru bucatar francez extraordinar de scump, insa mancarea lui preferata este cea de la Pot Noodle, adica gustarile acelea instant dezgustatoare cu taitei).
     
    Asta e problema celor de la Oasis. De la inceputurile clar proletare din Manchester, au ajuns acum sa locuiasca in turnuri de fildes, in care s-au izolat de aproape tot ce se petrece in lumea reala. Atitudinea lor retrograda “hai sa ne intoarcem la Beatles” mergea in 1994, cand trupele americane plictisitoare de grunge dominau eterul. Paisprezece ani mai tarziu, supunerea lor fata de aceasta mantra i-a condamnat sa joace permanent rolul de reactionari, ca de exemplu, furia lui Noel cauzata de aparitia lui Jay-Z la festivalul Glastonbury. Nu mai conteaza daca avea sau nu dreptate, totul se reduce la faptul ca are mereu aceeasi atitudine, fie ca vorbeste despre hip-hop, fie ca vorbeste despre trupe noi ca The Klaxons.
     
    Aceeasi atitudine s-a putut vedea in fiecare single lansat de Oasis, de la “What’s the Story (Morning Glory)” in 1995. Oasis a inceput prin a face o muzica ce suna ca un apel la trezire care a zguduit scena britanica din somnolenta sa dogmatica. Reascultandu-le primul album, realizezi ce incredibila era trupa atunci cand a aparut. Totusi, sub magia drogurilor si a banilor, Oasis a inceput rapid sa scoata un rock tern, plin de sabloane, cu albume alcatuite din balade din ce in ce mai plangarete si imnuri din ce in ce mai bombastice. Paradoxal, cu cat le devenea mai proasta muzica, cu atat mai multi admiratori adunau. Fiecare album Oasis, indiferent de cat de prost ar fi, are asigurata prima pozitie in topuri si adoratia suporterilor. De fapt, tocmai din cauza reputatiei fanilor Oasis de a se purta precum membrii unui cult sinistru, mai toata lumea se jeneaza sa recunoasca faptul ca ii place muzica trupei. De ani de zile, fiecare nou album Oasis este precedat de o declaratie a lui Noel cum ca acesta va reprezenta “o schimbare de directie”, o abordare noua si “revolutionara” a crearii de muzica. Trist, dar Noel pare sa creada ca “deschizator de drumuri” si “inovatie” inseamna sa recurgi la o tehnologie nu chiar asa de revolutionara, cum ar fi sampling-ul (utilizarea unor scurte secvente muzicale pentru o alta melodie – n.tr.) sau (!) folosirea unei “drum machine” pentru vreo patru masuri de la inceputul unei piese.
     
    Exact aceeasi publicitate exagerata a insotit si ultimul efort al Oasis, “Dig Out Your Soul”. Noel a promis, inca o data, o “directie complet noua”. Totusi, chiar inainte de a asculta muzica, lucrurile nu par promitatoare. Coperta albumului reprezinta un vag omagiu adus albumului Beatles “Sgt. Peppers”, cu tot cu sigla trupei pe o toba, inconjurata de un colaj in stilul pop-art. Da, iar trimiteri la Beatles. Ce nu inteleg eu este de ce nu a mers trupa pana la capat? De ce nu a reprodus pur si simplu coperta fata a LP-ului “The Revolver”, doar cu chipurile fratilor Gallagher suprapuse peste cele ale lui John, Paul, George sau Ringo?
     
    Cum e din punct de vedere muzical? Reactia NME la “Dig Out Your Soul” a fost foarte entuziasta, publicatia afirmand ca trupa suna incurajator de intinerita. Vestea proasta e ca le-a iesit foarte prost. Ca fiecare dintre ultimele sase albume ale celor de la Oasis (da, imi pare rau, dar “What’s the Story” chiar a fost o enorma dezamagire), ultimul lor LP se mentine in acelasi teritoriu invechit. Liam are cateva incercari sporadice de compozitie, baiatul lui Ringo Starr a fost chemat sa se ocupe de tobe, iar trupa a incercat sa produca un rock psihedelic placut. Toate – chestii ce nu ies din sfera obisnuitului. Primul single de pe album, “The Shock Of The Lightning”, oglindeste starea de astazi a celor de la Oasis, si anume faptul ca se impleticesc in propria lor infatuare. 

     

  • Inca un magazin de muzica

    Interfata Moose.ro este mai simpla si baza de melodii mult mai mica decat cele ale MusicMall.ro, magazinul online de muzica existent de doi ani pe piata. Avantajul pe care Moose.ro il are fata de acesta este insa faptul ca ofera spre descarcare fisiere mp3 la un pret mult mai mic. In timp ce pretul unei melodii de pe MusicMall.ro este in jur de 3,3 lei, una de pe Moose.ro costa 2,5 lei si poate fi platita prin SMS, card bancar, PayPal sau cu un bon de la McDonald’s. Muzica postata pe Moose.ro este obtinuta in urma semnarii unor contracte cu casele de discuri, iar potrivit lui Florin Grozea, cele mai descarcate melodii de catre utilizatori de pe Moose.ro sunt cele vechi, care nu se mai gasesc in magazinele “offline”.
     
    Site-ul, care are trei angajati si cinci colaboratori, nu se bucura in acest moment de prea mult trafic, inclusiv fiindca e doar in varianta beta. Lansarea oficiala este prevazuta pentru luna decembrie a acestui an. Investitia initiala in dezvoltarea site-ului a fost de 20.000 de euro, potrivit lui Florin Grozea. “In perioada urmatoare urmeaza sa facem insa o noua investitie in promovarea online si offline a Moose.ro, dar si in noul plan al site-ului”, spune muzicianul.   

  • Un uragan pe nume Grace

    Nu am nimic cu manechinele care intra in domeniul muzicii. Manechinele, obisnuite cu publicul care se zgaieste la ele cand nu poarta nimic mai mult decat o bucatica de material de marimea unui timbru, ca sa le acopere anumite parti, sunt niste membri grozavi de trupe. Sunt obisnuite si sa nu zambeasca, ceea ce le face super. Arata inevitabil bine, se imbraca bine si stiu suficient despre eleganta cat sa nu apara pe scena in tinute ca ale lui James Blunt. Manechinele produc in general single-uri bune – amuzante vreme de cateva luni, dupa care te plictisesti. Rareori dau dovada de longevitate muzicala: Agyness Deyn a reusit sa scoata doar un single, Kate Moss apare si ea cand si cand, vaitandu-se pe piesele altora, si cu cat se discuta mai putin despre colaborarea jalnica dintre Seal si Heidi Klum, cu atat mai bine.
     
    Din acest motiv, Grace Jones este exceptia de la regula. Aparuta pe scena modellingului la New York si Paris la inceputul anilor saptezeci, s-a trezit brusc prinsa in vartejul inaltei societati, al mondenelor si al boemilor. A fost muza unora dintre cei mai mari artisti ai secolului (Andy Warhol, Keith Haring, Helmut Newton, Robert Mapplethorpe) si sufletul unora dintre cele mai interesante locuri in care se aduna lumea. Desi prinsa si ea in nebunia Studio 54, e renumita si pentru aparitiile sale pe scena italiana, mai putin cunoscuta, dar mult mai incitanta, din jurul clubului Baia Degli Angeli din Gabicce Mare. Aici isi petrecea timpul alaturi de DJ deschizatori de drumuri ca Daniele Baldelli si DJ Mozart, intr-un club atat de luxos, incat cabina DJ-ului era amplasata intr-un lift care se plimba de la un etaj la altul. Clubul Baia Degli Angeli este locul de origine al genului eclectic si lent cunoscut drept Cosmic Disco.
     
    Cu atat timp petrecut alaturi de bogatii care se plimbau dintr-un loc intr-altul pe tot cuprinsul lumii (si ulterior cu rolurile din blockbusterele hollywoodiene), e o minune ca si-a mai facut timp pentru muzica. Dar a reusit sa-si faca. Intre 1977 si finalul anilor optzeci, a scos cateva albume cu o muzica dance spectaculoasa. Primele ei trei LP-uri l-au avut ca producator pe legendarul Tom Moulton, iar in continuare a colaborat cu producatori renumiti ca Trevor Horn sau muzicieni ca Sly and Robbie. Mare parte din piesele sale erau pop, dar aveau suficienta longevitate si experimentalism in ele cat sa devina clasice disco, adeseori combinand acest din urma gen cu ritmurile din Jamaica sa natala.
     
    Viata lui Grace Jones ramane in mare parte un mister. Are saizeci de ani, credem, deoarece e renumita pentru faptul ca nu doreste sa vorbeasca despre varsta ei. Totusi, daca ne luam dupa niste fotografii recente, vedem ca a reusit sa-si pastreze aspectul care a facut-o celebra: pometii ridicol de ascutiti, privirea de otel si buzele pline. Inca mai are androginia de superfemeie care a facut-o celebra, inca mai arata de parca s-ar fi teleportat de pe o nava spatiala in trecere. In plus, lucrul cel mai bun din toate, tocmai a dovedit ca mai e in stare sa produca un album mortal.
     
    Au trecut douazeci de ani de la ultima sa lansare. “Hurricane”, care va iesi la ince­putul lui noiembrie, e o revenire pentru ea, desi deloc lipsita de probleme. Niciuna dintre marile case de discuri nu a vrut sa-i lanseze LP-ul, considerandu-l un pariu prea riscant, astfel ca pana la urma a ajuns sa-l scoata casa independenta Wall Sound. La fel ca la muzica sa din trecut, reuseste sa combine reggae-ul jamaican, soul-ul electric si partea vocala aspra, in care cuvintele sunt pe jumatate vorbite, pe jumatate cantate. Albumul este clar unul de ascultat – nu prea se simte sound-ul bun pentru ringul de dans din hitul ei din 1981, “Pull Up To The Bumper”.
     
    Ca o sfidare la adresa marilor case de discuri, se pare ca ultimul sau album va avea parte de ceva succes, caci deja l-a angajat pe Chris Cunningham – outsiderul artist video cunoscut cel mai bine pentru colaborarea sa cu Apex Twin – sa-i regizeze videoclipurile. Pe “Hurricane” a colaborat si cu nume mari ca Brian Eno, Tricky, Tony Allen si Sly and Robbie.
     
    Nici ca se putea un moment mai bun pentru revenirea lui Grace Jones. Acum ca disco e promovat de DJ-ii cu gandire vizionara de pe tot globul si infecteaza chiar si hiturile pop (vezi Calvin Harris), toata lumea preia la greu din creatia timpurie a lui Grace Jones. Iar daca prestatia ei extraordinara de anul acesta de la festivalul Meltdown de la Londra e relevanta, atunci publicul ar muri s-o vada revenita in lumina reflectoarelor.