Cum inflaţia eurozonei este departe de a depăşi ţinta (tocmai a atins un minim de 0,7% în octombrie, faţă de ţinta de cel mult 2%), e clar că declaraţia lui Asmussen a fost făcută nu pentru a potoli temerile cuiva de inflaţie, ci pentru a putea vorbi despre deflaţie fără să pară că ea e în centrul atenţiei. “Nu suntem la capătul resurselor noastre de politică monetară”, a afirmat Asmussen, referindu-se inclusiv la un instrument despre care admite că ar trebui folosit cu cea mai mare prudenţă: aşa-numita rată negativă la depozite, adică taxarea băncilor pentru depozitele pe termen foarte scurt (rata la depozite este deja în prezent aproape de zero).
Exact aşa cum au fost, succesiv, ieşirea Greciei din zona euro, probabilitatea ca Germania să accepte împărţirea poverii datoriei cu restul zonei, probabilitatea ca BCE condusă de Trichet sau de Draghi să imite politica Fed de relaxare monetară cantitativă, problema şomajului din ţările periferice ale zonei euro sau problema excedentului comercial al Germaniei, deflaţia a devenit acum tema la modă în discuţiile legate de viitorul zonei euro şi în predicţiile pesimiste care influenţează pieţele financiare.
Mai nou, în discuţie a intervenit şi OECD, care a cerut BCE să abordeze posibilitatea de a cumpăra active, adică a recurge la tiparniţă fără limite după modelul Fed, spre a stimula redresarea economică şi a evita căderea într-o spirală deflaţionistă prelungită de tip nipon. Vitor Constancio, vicepreşedinte ale BCE, a admis că problema unui program de cumpărare de active după modelul Fed a fost discutată în consiliul băncii, “dar numai la nivel de posibilitate”.
