Tag: opinii

Nirvana unui agent imobiliar inzestrat cu simtul umorului si cu duhul gandirii ar putea fi, cred eu, momentul in care ar vinde casa lui Adam Smith. Eh? Adica SA SCOTI PE PIATA si SA VINZI casa in care a trait o perioada si unde a murit parintele capitalismului! Sa-ti iei comisionul dupa ce ai efectuat vanzarea la CEL MAI BUN PRET, decis, desigur, de FORTELE PIETEI! Acesta e business adevarat, asa simti ca traiesti!

Nu bat campii: consiliul local din Edinburgh a decis sa ignore solicitarile celor ce sugerau transformarea imobilului, construit in 1691 (in Tara Romaneasca domnea Constantin Brancoveanu, iar in Moldova Constantin Cantemir) in muzeu sau centru de studii si, spune The Scotsman, l-a scos la vanzare cu un pret de pornire de 700.000 de lire sterline.

Agentii imobiliari au apreciat, desigur, ca vor exista o multime de solicitari pentru cladire, care ar putea deveni cladire de birouri sau de locuinte. Comentariile, pe site-ul ziarului sau pe blogurile ce au preluat informatia au mers de la indignare la sugestii de genul „sa faca fast-food unde clientii sa liciteze pentru sandvisuri“. Iar un oficial al consiliului a tinut sa precizeze, nefericit, ca „multe din cladirile din Edinburgh au o importanta istorica semnificativa. Astfel incat, atunci cand hotaram asupra viitorului unui imobil, incercam sa ne dam seama daca este mai bine sa ramana in domeniul public sau sa fie vanduta“. De unde rezulta ca oficialii din administratii sunt cam la fel in lumea intreaga.

Am citit stirea din Scotsman in ziua in care se incheia, aparent, la nivelul presei din Romania, disputa si discutiile legate de viitorul Gradinii Zoologice de la Baneasa si nu am putut sa nu remarc o paralela. Adica te pui cu fortele pietei? Si ce daca intr-un loc a trait Adam Smith si in celalalt elefantul Gaia?

Pe urma mintea mi-a luat-o aiurea, dar am zis „de ce nu?“ si am dat ceva cautari pe internet, care s-au soldat cu urmatoarele rezultate: unu – New Yorkul este un oras mic; doi – cu toate acestea, un Manhattan de 60 de kilometri patrati isi permite sa tina un parc de trei kilometri patrati si jumatate; trei – Central Park, pentru ca despre acesta este vorba, este de doua ori mai mare decat Monaco si de opt ori mai mare decat Vaticanul; patru – valoarea imobiliara a parcului este de 528.783.552.000 de dolari, calculata de o companie imobiliara: cinci si cinci prim – in New York exista cinci gradini zoologice, din care una in nesuferitul acela de Central Park.

Acum intelegeti de ce zic ca actualul primar si fostii primari ai New York-ului au fost niste fraieri. Cum sa ratezi o afacere de 500 de miliarde de dolari? Cate cladiri de birouri, frumos stivuite, nu si-ar gasi locul acolo, inlocuind verdeata aia nesuferita si gazele care te bazaie si florile care alimenteaza alergiile?

Sa-i invatam noi, urmand, desigur, exemplul urmasilor lui Adam Smith (nu-i vorba ca unii s-au descurcat binisor si fara exemple din Edinburgh).

Acuma or sa vina unii sa-mi reproseze la povestea cu Zoo ca legislatia europeana prevede nu stiu ce pentru animale si nu stiu cum pentru oameni si ca e mult mai bine sa nu avem deloc decat sa ducem grija, orice va fi insemnand aceasta. E cat se poate de adevarat, dar scuza cu legislatia europeana am auzit-o de atatea ori incat am devenit nu numai imun, ci si alergic. Europenii permit ca una din cele mai importante creatii ale naturii, adica oamenii, sa traiasca asa cum se traieste in Bucuresti, adica peste 9.000 de oameni pe kilometrul patrat, de trei ori mai mult decat la Berlin, Viena sau Budapesta.

Daca nu se supara pentru aceste date, daca sunt ele reale, si nici pentru circulatia si pentru mizeria si pentru toate celelalte minuni din Bucuresti, ar trebui sa nu se supere foarte rau nici pentru problemele ursilor de la Baneasa.

Pe de alta parte nu pot sa nu gandesc, adamsmithian, „…te pui cu fortele pietei?“.

Ministerul roman al Turismului il cheama pe Bourdain sa faca o emisiune despre Romania. Ba se intocmeste si o solicitare de oferta scrisa intr-un sublim stil birocratesc („circuit de documentare (…) promovarea atractiilor (…) filmari in locatii specifice (…) obiceiurile traditionale (…) criteriul – pretul cel mai scazut“). Afacerea se face, costa 20.000 de ceva, dolari sau euro, filmul se distribuie, se lasa cu scandal pentru ca unora li s-a parut ca Bourdain a zis de rau despre „locatiile specifice“ si „obiceiurile traditionale“, selectate pe criteriul pretului cel mai scazut. Sunt fan Bourdain, am stiut de film, gratie internetului l-am vazut in ziua transmiterii, nu m-am indignat, era Romania asa cum este ea, cu bune si rele. In schimb s-au indignat, mai mult sau mai putin, aproape 1.500 de romani din tara si strainatate care au postat pe blogul lui Bourdain, dar si multi altii care au tocat afacerea marunt pe orice site a pomenit cate ceva de emisiune; multi din cei implicati nici n-au vazut despre ce este vorba, dar au avut o opinie. Iar cu mania populara, alimentata si de publicatii sau bloguri in cautare de cititori si accesari nu te pui: i-au facut in fel si chip, pe realizator, pe producatori sau canalul TV in sine; putini au stat sa analizeze, sa priveasca, sa gandeasca, sa decida si abia apoi sa emita opinii. Iar Bourdain este numai un caz.
M-am intrebat de ce o patura sociala importanta, public urban, cu acces la calculator, cu oarece studii, clienti de supermaket si microbisti convinsi, ignora evidentele si se comporta asa cum se comporta.

Philip Zimbardo, psiholog, profesor la Stanford, a condus un experiment vestit, „inchisoarea Stanford“, in 1971. Un grup de 24 de studenti, normali, sanatosi, din clasa de mijloc, au fost inchisi intr-o inchisoare improvizata in subsolul universitatii; unii au jucar rolul gardienilor, altii, cel al prizonierilor. In scurt timp gardienii au devenit extrem de „gardieni“, comportandu-se abuziv si umilind prizonierii. Detinutii au acceptat tratamentele la care au fost supusi si, de la o incercare de revolta aparuta in cea de-a doua zi a experimentului, au alunecat rapid in inertie si traume emotionale. Experimentul lui Zimbardo s-a incheiat dupa numai sase zile, desi fusese planificat a se derula timp de doua saptamani, si a generat destule critici; a oferit, in acelasi timp, multe informatii despre puterea autoritatii si personalitatea umana.

Trei decenii mai tarziu, BBC a organizat un experiment asemanator, care a stat la baza unui documentar de televiziune. In 2002 regulile au fost altele, pentru a proteja sanatatea mintala a participantilor, iar rezultatele studiului au fost si ele altele: gardienii nu s-au manifestat prea violent, prizonierii s-au opus regimului, iar in a sasea zi a studiului o „guvernare“ comuna prizonieri – gardieni a luat conducerea. Impotriva noului regim au complotat un grup de gardieni si prizonieri, care intentionau sa instituie o noua administratie, mai dura, apropiata de ce a fost la Stanford. Experimentul a fost oprit, iar Zimbardo l-a apreciat drept show de televiziune lipsit de importanta stiintifica.

Philip Zimbardo a scris in 2004 „The Lucifer Effect“, dupa scandalul Abu Ghraib, cu prizonierii irakieni torturati de trupele americane; el crede ca intre experimentul sau si ce s-a petrecut in Irak exista multe paralele. Zimbardo nu s-a intrebat cine este responsabil, ci ce anume ii face pe oameni sa se comporte ca atare.

Profesorul a evidentiat, intr-o recenta conferinta publica, sapte procese sociale care inlesnesc alunecarea individului spre rau: un prim pas facut pe negandite; dezumanizarea celorlalti; anonimatul; difuzia responsabilitatii personale; supunerea oarba in fata autoritatii; insusirea fara obiectii a normelor grupului; tolerarea, indiferenta in fata raului; situarea intr-o situatie nefamiliara.

Ne ciocnim in fiecare zi de puterea negativa a anonimatului, de difuzia responsabilitatii, de propagarea unor idei cel putin nefericite. De la agresivitate pe net la agresivitate pe strada e un mic pas, de facut pe negandite.

Deosebirile dintre reactiile participantilor la Stanford si la experimentul BBC le pun pe seama diferentei de timp; in 1971 era un tip de gandire (Vietnam, hippie, rock), in 2002 era epoca calculatoarelor, a internetului, dupa caderea comunismului.

Nu Anthony Bourdain este vinovat pentru ca Romania este asa cum este si nu postarile anonime si cearta pe site-uri vor face Romania mai buna. Am fost cu totii, indiferent de regimul politic, inainte si dupa 1989, cobai intr-un soi de experiment Stanford. Daca si cand vom pricepe asta si daca vom decide sa oprim experimentul, depinde numai de romani.

Un scriitor de science fiction, pe nume Cory Doctorow (in acelasi timp si blogger si jurnalist, care isi lanseaza scrierile „la liber“ pe internet si militeaza pentru liberalizarea copyright-ului) crede, intr-una din cartile sale, ca societatea umana va atinge in curand un soi de varf tehnologic, dupa care corporatiile se vor prabusi. Din gunoaiele societatii de consum tipi intreprinzatori vor incepe sa creeze noua lume, lipsita de ierarhiile actuale, dar mai aplecata spre pragmatic: obiecte folositoare sunt create nu fabricand, ci combinand, folosind componente existente deja.

Mai pe romaneste, Doctorow crede ca vom incepe, in scurt timp, sa batem cuie cu microscopul. Si daca microscopul se va dovedi ineficient, nu vom apuca un ciocan, ci vom lua, vorba lui Murphy, un microscop electronic. O idee cu care sunt in mare parte de acord, in special pentru ca, la nevoie, un ciocan este mult mai greu de gasit decat un microscop electronic. Intre eficienta caznita a taximetristilor si extremismul tehnic al lui Doctorow as aseza subiectul acestui text, viitorul presei.

O banalitate: societatea se schimba si presa odata cu societatea. O banalitate si mai mare: ziarele vor disparea, inlocuite de internet, unde utilizatorul va beneficia de informatie specializata, rapida. Este adevarat ca se inregistreaza o reducere a circulatiei ziarelor si revistelor, nevoite sa recurga la tot soiul de artificii, de genul oferirii de cadouri – carti, filme, papuci de plaja – pentru a rezista pe piata. In Romania fenomenul este insotit de un soi de polarizare, rezultata, cred, dintr-o prea indelungata vizionare si gresit interpretare a filmului „Cetateanul Kane“, regizat de Orson Welles. Si da, probabil ca in timp oamenii vor decide ca nu mai au nevoie de ziare, asa cum au decis ca nu mai sunt necesare discul de vinil sau filmul fotografic sau caseta VHS.

Se cheama progres.

Momentul de speculat acum este chiar schimbarea ce va sa vina; in acelasi timp trebuie identificate pericolele. Cel mai bun exemplu pentru schimbarea ce va sa vina este ceva ce s-a petrecut deja: este vorba de un individ numit Matt Drudge. El conduce Drudge Report (www.drudgereport.com) un site specializat in stiri. Daca nu ati facut-o deja, vizitati-l; este locul de unde a inceput scandalul Lewinsky, unde Barack Obama a aparut imbracat conform traditiei musulmane si de unde englezii au aflat ca printul Harry lupta in Afganistan. Chiar daca a dat si ceea ce jurnalistii numesc „dume“, de genul fiului nelegitim al lui Bill Clinton, Drudge este un exemplu al reusitei tocmai bun de imortalizat hollywoodian: tanarul de 31 de ani cu un laptop amarat intr-o camera neprimitoare, fara studii superioare, obosit de tot soiul de slujbe ocazionale. Computerul, pe care tatal sau i-l ofera in 1994, il ajuta sa porneasca refdesk.com, un index de site-uri „free and family-friendly“ folosit de fostul secretar de stat Colin Powell drept homepage. Drudge incepe sa produca un newsletter furnizat in schimbul a 10 dolari pe an, numarul abonatilor crescand de la 1.000 in ’95 la 85.000 in 1997.

Drudge Report contabilizeaza astazi 600 de milioane de vizite lunar, iar Matt Drudge a fost desemnat de cotidianul britanic Telegraph, de unde am luat si istoria sa, drept cel mai puternic jurnalist independent al lumii; a mai fost unul din cei 100 cei mai influenti oameni ai lumii in 2006 in clasamentul Time Magazine si cel mai important furnizor de trafic pentru Washington Post, lucru recunoscut chiar de conducerea ziarului. Castiga peste un milion de dolari anual.

Matt Drudge a fost taximetristul aflat la trei minute de client, iar microscopul sau cu care a batut cuie a fost presa traditionala. Simbioza in care traieste Matt Drudge cu presa pe hartie este un interimat in evolutia comertului cu informatie.

De aici intram in zona nisipurilor miscatoare: exista un numar de drudgeri pe piata, chiar si in Romania, dar nici un furnizor real de informatie, la prima mana, creat de new media, concurent cu agentiile clasice de presa. Internetul este, in aceasta zona, o simpla masina de multiplicat, unde o stire este repetata cumva la nesfarsit, cumva fara rost.

Urmatorul Matt Drudge poate aparea oriunde; dar nu va mai fi unic, se va specializa, si va trebui sa se miste din fata tastaturii, sa isi culeaga, sa prelucreze si sa posteze informatiile. Va trebui sa combine relatarea seaca, de agentie, cu dramul de culoare oferit de blog.

Se cheama progres.