BusinessMagazin

Tag: ocupare

  • Casă de colecţie la licitaţie

    O proprietate rezidenţială se poate vinde fie apelând la o agenţie imobiliară, fie, şi mai bine, după cum susţine o companie americană recent intrată în Europa, la licitaţie. Această companie, numită Concierge Auctions, se ocupă de scosul caselor la licitaţie, dar proprietăţile de a căror vânzare se ocupă nu sunt nici ieftine, nici vândute de nevoie la preţuri mai mici decât valoarea lor, conform The Telegraph.

    Proprietăţile disponibile prin intermediul firmei costă de la 2 la 20 de milioane de dolari, iar pentru ele se caută cumpărători din rândul celor foarte bogaţi care nu au neapărat nevoie de încă o casă, ci le-ar face plăcere să mai cumpere una pe undeva, ca s-o adauge la colecţie. Ca să se asigure că proprietăţile disponibile se vând repede, Concierge Auctions alege dintr-o bază de date persoanele care ar putea fi interesate, pe care le informează, şi de asemenea face multă publicitate înainte de vânzare, astfel încât apar repede oferte din diverse colţuri ale lumii.

  • Cum arată şi ce calităţi ar trebui să aibă primarul ideal în ochii votanţilor

    Am rugat cititorii să ne spună cum trebuie să fie candidatul ideal, iar unele dintre răspunsuri par a demonstra o anumită maturizare a votanţilor: apartenenţa la partid nu mai e atât de importantă ca în urmă cu patru sau opt ani. Situaţia financiară a candidatului ar trebui să fie una bună sau foarte bună – sigur, aici intervine clişeul că „are bani, deci fură mai puţin“ – dar este totuşi de apreciat că votanţii nu mai caută politicieni din popor, ci unii care mai degrabă au reuşit să aibă deja rezultate notabile.

    Printre temele de campanie enumerate de cei care au răspuns solicitării noastre se află şi subvenţia de la buget pentru energia termică. „Aşa cum se desfăşoară în prezent lucrurile, gigacaloria este folosită ca mijloc politic de campanie electorală pe bază de promisiuni fără acoperire şi fără conţinut“, spune Radu Opaina, preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Proprietari din România. „Primarul are obligaţia să colaboreze în mod serios şi pe bază de respect cu instituţiile şi organizaţiile care se ocupă efectiv de problemele privind viaţa la bloc, în condiţiile în care mai mult de 50% din populaţia unui oraş locuieşte la bloc. Până acum nu s-a întamplat acest lucru. Sperăm că la un moment dat se va îndeplini această condiţie de bază.“

    Cu toate acestea, subvenţiile la bugetele locale pe parcursul anului 2015 (nu doar cele pentru energie termică) s-au ridicat la valoarea de aproape 8 miliarde de lei; suma reprezintă peste 10% din totalul veniturilor de 61,46 miliarde de lei adunate la bugetele administraţiilor locale.

    Consiliile judeţene au fost, anul trecut, cele mai subvenţionate administraţii locale, primind 45% din totalul subvenţiilor (3,5 miliarde de lei). Consiliile judeţene din Vâlcea (220 milioane lei), Prahova (173 milioane lei) şi Hunedoara (149 milioane lei) au ocupat primele trei locuri, în vreme ce Covasna, Giurgiu, Ilfov şi Ialomiţa au fost consiliile judeţene care au primit cele mai mici subvenţii anul trecut. Primăriile de comună au primit anul trecut o treime din totalul subvenţiilor (2,6 miliarde de lei); cei mai mulţi bani au mers către unităţi administrative din Neamţ, Giurgiu şi Iaşi, iar cei mai puţini către Ialomiţa, Braşov şi Covasna.

    Urmează primăriile de municipii care au primit subvenţii de ce totalizează peste 16% din total (1,2 miliarde de lei). Bucureşti, spre exemplu, a primit subvenţii în valoare de 319 milioane lei. Primăriile de oraşe au primit doar 442 de milioane de lei (5,6% din totalul subvenţiilor).

    Exemple precum cel al Partidului Naţional Liberal, care a retras doi candidaţi la postul de primar general al Bucureştiului, nu fac decât să accentueze imaginea de neputinţă a formaţiunilor politice în a prezenta un candidat viabil celor peste 1,6 milioane de bucureşteni cu drept de vot. Iar astfel de stângăcii le vom întâlni de-a lungul şi de-a latul României; întrebarea rămâne, aşadar, unde sunt candidaţii care ar putea schimba ceva?

    Apariţia în timp a aşa-zişilor baroni locali a fost un alt motiv care a dus la diminuarea încrederii în aleşi – Bacău este un exemplu în acest sens. Factorul politic a condus la o cădere a ponderii deţinute în PIB naţional de 0,6 puncte procentuale în ultimii zece ani; sub conducerea lui Dumitru Sechelariu şi, ulterior, a lui Romeo Stavarache, municipiul a ajuns într-o stare economică precară. Acest lucru nu îl împiedică însă pe cel din urmă să candideze din nou: în ciuda faptului că este sub control judiciar de la începutul lunii aprilie, după ce a fost arestat, Stavarache doreşte un al patrulea mandat la conducerea muncipiului Bacău.

    În funcţie din 2004, când a câştigat în faţa lui Dumitru Sechelariu după al doilea tur, Stavarache este cercetat în mai multe dosare de corupţie, abuz în serviciu şi complicitate la o tentativă de fraudare a fondurilor europene.

    Există, bineînţeles, şi exemple pozitive; unul dintre acestea este cel al lui Valentin Vrabie, primarul comunei Peştera, din Constanţa, care în urmă cu peste şase ani a demisionat din PSD; câţiva ani mai târziu, a fost urmat de întreg consili local, şi de atunci, comuna s-a tot dezvoltat cu propriile resurse şi sponsorizări.

    Metrul cub de apă costă un leu, iar oamenii au internet wireless pe străzi şi servicii de salubrizare gratuite; şcoala a fost reparată şi modernizată, iar lângă s-a mai construit una. Totul s-a făcut din banii primăriei, din taxe şi impozite locale, nu din bani de la guvern sau din alte fonduri. Din păcate, însă, putem număra pe degetele de la o mâna poveştile de acest fel.

  • Cum arată şi ce calităţi ar trebui să aibă primarul ideal în ochii votanţilor

    Am rugat cititorii să ne spună cum trebuie să fie candidatul ideal, iar unele dintre răspunsuri par a demonstra o anumită maturizare a votanţilor: apartenenţa la partid nu mai e atât de importantă ca în urmă cu patru sau opt ani. Situaţia financiară a candidatului ar trebui să fie una bună sau foarte bună – sigur, aici intervine clişeul că „are bani, deci fură mai puţin“ – dar este totuşi de apreciat că votanţii nu mai caută politicieni din popor, ci unii care mai degrabă au reuşit să aibă deja rezultate notabile.

    Printre temele de campanie enumerate de cei care au răspuns solicitării noastre se află şi subvenţia de la buget pentru energia termică. „Aşa cum se desfăşoară în prezent lucrurile, gigacaloria este folosită ca mijloc politic de campanie electorală pe bază de promisiuni fără acoperire şi fără conţinut“, spune Radu Opaina, preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Proprietari din România. „Primarul are obligaţia să colaboreze în mod serios şi pe bază de respect cu instituţiile şi organizaţiile care se ocupă efectiv de problemele privind viaţa la bloc, în condiţiile în care mai mult de 50% din populaţia unui oraş locuieşte la bloc. Până acum nu s-a întamplat acest lucru. Sperăm că la un moment dat se va îndeplini această condiţie de bază.“

    Cu toate acestea, subvenţiile la bugetele locale pe parcursul anului 2015 (nu doar cele pentru energie termică) s-au ridicat la valoarea de aproape 8 miliarde de lei; suma reprezintă peste 10% din totalul veniturilor de 61,46 miliarde de lei adunate la bugetele administraţiilor locale.

    Consiliile judeţene au fost, anul trecut, cele mai subvenţionate administraţii locale, primind 45% din totalul subvenţiilor (3,5 miliarde de lei). Consiliile judeţene din Vâlcea (220 milioane lei), Prahova (173 milioane lei) şi Hunedoara (149 milioane lei) au ocupat primele trei locuri, în vreme ce Covasna, Giurgiu, Ilfov şi Ialomiţa au fost consiliile judeţene care au primit cele mai mici subvenţii anul trecut. Primăriile de comună au primit anul trecut o treime din totalul subvenţiilor (2,6 miliarde de lei); cei mai mulţi bani au mers către unităţi administrative din Neamţ, Giurgiu şi Iaşi, iar cei mai puţini către Ialomiţa, Braşov şi Covasna.

    Urmează primăriile de municipii care au primit subvenţii de ce totalizează peste 16% din total (1,2 miliarde de lei). Bucureşti, spre exemplu, a primit subvenţii în valoare de 319 milioane lei. Primăriile de oraşe au primit doar 442 de milioane de lei (5,6% din totalul subvenţiilor).

    Exemple precum cel al Partidului Naţional Liberal, care a retras doi candidaţi la postul de primar general al Bucureştiului, nu fac decât să accentueze imaginea de neputinţă a formaţiunilor politice în a prezenta un candidat viabil celor peste 1,6 milioane de bucureşteni cu drept de vot. Iar astfel de stângăcii le vom întâlni de-a lungul şi de-a latul României; întrebarea rămâne, aşadar, unde sunt candidaţii care ar putea schimba ceva?

    Apariţia în timp a aşa-zişilor baroni locali a fost un alt motiv care a dus la diminuarea încrederii în aleşi – Bacău este un exemplu în acest sens. Factorul politic a condus la o cădere a ponderii deţinute în PIB naţional de 0,6 puncte procentuale în ultimii zece ani; sub conducerea lui Dumitru Sechelariu şi, ulterior, a lui Romeo Stavarache, municipiul a ajuns într-o stare economică precară. Acest lucru nu îl împiedică însă pe cel din urmă să candideze din nou: în ciuda faptului că este sub control judiciar de la începutul lunii aprilie, după ce a fost arestat, Stavarache doreşte un al patrulea mandat la conducerea muncipiului Bacău.

    În funcţie din 2004, când a câştigat în faţa lui Dumitru Sechelariu după al doilea tur, Stavarache este cercetat în mai multe dosare de corupţie, abuz în serviciu şi complicitate la o tentativă de fraudare a fondurilor europene.

    Există, bineînţeles, şi exemple pozitive; unul dintre acestea este cel al lui Valentin Vrabie, primarul comunei Peştera, din Constanţa, care în urmă cu peste şase ani a demisionat din PSD; câţiva ani mai târziu, a fost urmat de întreg consili local, şi de atunci, comuna s-a tot dezvoltat cu propriile resurse şi sponsorizări.

    Metrul cub de apă costă un leu, iar oamenii au internet wireless pe străzi şi servicii de salubrizare gratuite; şcoala a fost reparată şi modernizată, iar lângă s-a mai construit una. Totul s-a făcut din banii primăriei, din taxe şi impozite locale, nu din bani de la guvern sau din alte fonduri. Din păcate, însă, putem număra pe degetele de la o mâna poveştile de acest fel.

  • Compania din România care face 76 de milioane de lei cu un singur angajat

    China, principalul partener comercial al României în Asia, ocupă locul 19 în rândul investitorilor străini de pe plan local, cu o valoare a investiţiilor chineze în România de circa 440 de milioane de dolari.
     
    Cea mai mare investiţie chinezească din România este fabrica de biciclete Eurosport DHS din Deva, deţinută în proporţie de 50% de chinezi şi aflată pe locul 163 în topul expor­tatorilor de pe piaţa locală, cu 299 de angajaţi, afaceri de 205 milioane lei şi profit net de 4,1 mi­lioane de lei în 2014.
     

  • Complexul Veranda din zona Obor a atras C&A şi Altex şi a ajuns la o ocupare de peste 80%

    Centrul comercial Veranda, dezvoltat de compania Prodplast Imobiliare în zona Obor, a atins un grad de ocupare de peste 80% prin semnarea contractelor de închiriere cu alţi doi retaileri, C&A şi Altex, pentru o suprafaţă de aproximativ 2.200 de metri pătraţi.

    ”Cele două branduri se vor alătura listei de chiriaşi pe care vizitatorii îi vor putea găsi în centrul comercial Veranda, cu care am semnat deja contracte pentru peste 80% din suprafaţa închiriabilă, pentru aproximativ 24.000 metri pătraţi. De asemenea, având în vedere faptul că suntem în discuţii avansate pentru alte încă 10 procente din suprafaţă, suntem convinşi că, până la inaugurarea proiectului, acesta va fi ocupat în totalitate”, a declarat Andrei Pogonaru, dezvoltator al centrului comercial Veranda.

    Printre brandurile de fashion ce vor fi prezente în Veranda se numără H&M, CCC, Deichmann, Piazza Italia sau Pimkie, alături de care se va afla şi retailerul german C&A, care va ocupa o suprafaţă de peste 1.600 de metri pătraţi. Altex, reţeaua naţională de electronice, electrocasnice şi IT&C, va deschide în centrul comercial un magazin de 600 de metri pătraţi.

    Veranda va avea o suprafaţă închiriabilă de aproximativ 30.000 de metri pătraţi şi va fi inaugurat în ultimul trimestru al acestui an. Principalele ancore vor fi hipermarketul Carrefour (10.000 mp) şi magazinul H&M (2.200 mp), alături de care se vor găsi peste 100 de magazine, restaurante şi cafenele. Centrul comercial va avea o parcare de 1.200 de locuri şi un spaţiu verde de 15.000 de metri pătraţi, care iarna va găzdui un patinoar şi un târg de sărbători, iar vara este destinat relaxării şi petrecerii timpului liber, inclusiv activităţi pentru copii.

    De asemenea, odată cu deschiderea centrului comercial vor fi încheiate şi lucrările la infrastructura zonei Obor, în valoare de 2 milioane de euro, care presupun lărgirea străzii Ziduri Moşi cu câte o bandă pe sens, precum şi a trotuarului, dar şi modernizarea staţiei de tramvai şi construirea unui refugiu.

  • Antreprenorul care a ocupat cu magazine o stradă întreagă din Bucureşti

    Între cei doi poli la care visează pasionaţii de senzaţii tari din România, se află o porţiune din Calea Moşilor, colţ cu Bărăţiei, unde David Neacşu a aşezat polul echipamentelor sportive outdoor.

    Se împlinesc 20 de ani de când alpinistul David Neacşu voia să plece pe Everest. Organizatorul expediţiei a fugit însă cu o parte din banii strânşi, iar alpinistul a rămas acasă şi a pus bazele unei afaceri. Între timp, a bifat două victorii importante: a ajuns pe Everest şi a câştigat pariul pe piaţa de echipament sportiv pentru activităţi în aer liber din România. Graniţele micului său imperiu de bocanci, schiuri, haine impermeabile, corturi şi sute de accesorii se întind pe primii zeci de metri din Calea Moşilor, în spatele Magazinului Cocor. Cele cinci magazine, care ocupă o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, sunt vecine cu un magazin cu rochii de mireasă, cu o florărie, cu un atelier de reparat încălţări şi cu magazinul sportiv Salomon.

    Tot nume inspirate de pasiunea pentru alpinism au şi depozitele firmei, întinse pe alţi 700 de metri pătraţi: Muntele Vinson, Elbrus, Carstensz Pyramid sau McKinley. La prima vedere, denumirile par o simplă înşiruire de vârfuri montane folosite ca strategie de marketing pentru pasionaţii de alpinism. Sunt, de fapt, primele vârfuri cucerite de alpinistul David Neacşu, mai cunoscut printre pasionaţi pentru expediţiile româneşti conduse de el în premieră pe toate continentele şi mai puţin pentru faptul că este proprietarul magazinelor Himalaya, compania cu 27 de angajaţi care se îndreaptă spre venituri de şapte milioane de euro anul acesta.

    L-am găsit pe Neacşu într-o cameră de aproximativ cinci metri pătraţi, după ce am parcurs vreo 50 de metri de magazin, făcându-mi loc printre căşti pentru alpinism, hamuri, carabiniere, pioleţi şi alte accesorii specifice. Stătea la un birou acoperit de teancuri de hârtii, albume îndesate cu fotografii din toată lumea, tablouri cu simboluri necunoscute şi obiecte pe care nu oricine le poate numi cu uşurinţă. „Asta este o mantra cu scriere în sanscrită pe care mi-a dăruit-o un lama când am plecat singur spre Everest pentru a pune la cale expediţia din 2003“, a explicat el. La gât poartă un medalion dintr-o piatră cu model „ochi de tigru“, extrasă din munţii Himalaya şi pe care „dacă o mai vedeţi la altcineva la gât, sigur face alpinism“.  La 54 de ani, Neacşu are la activ 37 de expediţii mari pe toate continentele, dintre care 19 premiere româneşti. Petrece 200 de zile pe an în expediţii, iar în restul timpului se află în magazinele sale de pe Calea Moşilor. Zâmbeşte mult şi povesteşte cu lacrimi în ochi despre experienţele trăite, axându-se pe cele legate de alpinism şi mai puţin pe afacere, care este, potrivit lui, doar un mijloc de a-şi atinge visele.

    Neacşu şi-a început cariera în urmă cu 30 de ani, mai întâi ca instructor în cadrul şcolii de ghizi naţionali a BTT-ului, iar apoi la Centrul Universitar Bucureşti. A ocupat apoi, timp de doi ani, funcţia de director de agenţie de turism în cadrul unei firme fondate de foştii săi elevi de la şcoala de ghizi, iar în 1993 a decis să îşi construiască propria afacere. „După ce mi-au degerat picioarele pe munte, am hotărât să fac un magazin pentru a aduce echipamente de care aveam nevoie eu în primul rând, iar, apoi, pentru a putea pleca oriunde în lumea asta fără să trebuiască să dau socoteală nimănui, să fiu propriul meu stăpân“, descrie el principala motivaţie care l-a împins spre antreprenoriat. Un argument în plus au fost cei 7.000 de dolari pe care îi strânsese pentru o expediţie în Himalaya, care avea ca scop final escaladarea vârfului Cho Oyu şi care nu s-a mai concretizat pentru că liderul expediţiei a hotărât să plece cu banii strânşi până în acel moment.

    Întâmplarea l-a inspirat în denumirea afacerii şi l-a motivat să inaugureze primul magazin. A investit cei 7.000 de dolari într-un spaţiu de aproximativ 40 de metri pătraţi din complexul comercial Unirea, la etajul patru, în aripa Călăraşi. Magazinul a fost construit sub forma unei cabane din lemn şi a fost ridicată în aproximativ trei luni chiar de cei care au lucrat apoi în magazin. „Nici eu nu ştiu de unde luam echipamentele atunci, aveam trei modele de bocanci, două de rucsacuri şi cinci carabiniere“, spune, glumind, antreprenorul. În 1998, după ce magazinul Unirea a fost cumpărat de omul de afaceri Dan Adamescu, preţul chiriei a crescut, iar Neacşu a fost nevoit să caute un alt spaţiu în care să îşi vândă echipamentele. L-a găsit în apropiere, pe Calea Moşilor. După ce l-a închiriat, a muncit vreme de doi ani la amenajarea acestuia, mai ales din cauza subsolului, care fusese lăsat în paragină.

    A reuşit să inaugureze magazinul la începutul anului 2000. „Aveam 11 angajaţi şi abia îmi permiteam să le plătesc salariile. Nu am avut bani şi pentru pază şi, în primele trei luni de funcţionare, am dormit în faţa magazinului, într-un cort“, îşi aminteşte el. Era o perioadă când furnizorii de echipamente nu aveau încredere în oamenii de afaceri din România, iar Neacşu trebuia să facă plata pentru marfă în avans, aspect care îngreuna situaţia antreprenorului aflat la început. După trei luni, a reuşit să ajungă la linia de plutire, mai cu seamă că încheiase şi contracul cu firma Mammut, unul dintre cele mai profitabile branduri din magazinele sale şi în prezent. După un an şi jumătate, a extins spaţiul cu încă o încăpere, dedicată alpinismului, şi a cumpărat spaţiul magazinului, în schimbul unei sume de 45.000 de euro.

    În 2003, Neacşu a închiriat şi cele două spaţii aflate vizavi de magazinul iniţial, pe care le-a dedicat vânzării de îmbrăcăminte Mammut şi încălţăminte, iar, ulterior, a cumpărat şi cele două spaţii, investind circa 600.000 de euro în acestea. Alte două, destinate bicicletelor high end de munte, dar şi altor branduri de haine pentru sportivi, le-a inaugurat în 2006 în spaţii închiriate, pe care antreprenorul ar vrea de asemenea să le cumpere. În toate sunt expuse aproximativ 5.000 de produse ale unor branduri de echipamente outdoor precum Petzl, Mammut, Austrialpin, Silva, Gerber, Tendon, Lowa, Asolo, Rock Empire, Nikwax, Lorpen, Laken, NicImpex, Julbo, Trimm, Suunto, Deuter, Kovea. A reuşit să câştige contractele cu ei prin participarea la târgurile de profil, cum ar fi cel care se organizează în luna februarie la München sau cel de la jumătatea lunii iulie din Elveţia, dar şi în China sau Statele Unite ale Americii. Nu ratează târgurile, deoarece „în fiecare an se schimbă lucrurile, ca şi în telefonie, IT şi altele“. Face comenzile cu nouă luni sau chiar cu un an înainte. Dacă la început câştiga cu greu încrederea furnizorilor, acum termenele de plată de la branduri precum Mammut sau Petzl ajung chiar şi la 90 de zile. „Au venit chiar la mine acasă să se convingă că nu vând într-un apartament“, spune Neacşu.

    Pe lângă vânzarea în magazinele proprii, în primii ani antreprenorul a făcut şi distribuţie pentru magazinele specializate răspândite în ţară. A atins maximul afacerii în 2007, când firma sa a înregistrat venituri de 13,5 milioane de euro şi profit de 500.000 de euro. A atras şi interesul cumpărătorilor, însă a renunţat la acest gând când a văzut cine avea să îi conducă afacerea în continuare. „Făcusem auditul în 2008, dar, când am dat mâna cu viitorul cumpărător, m-am răzgândit. Nu am mai vândut chiar dacă mi-a oferit o sumă frumoasă, 6,4 milioane de euro.“

  • O arhitectă din România de 28 de ani, studentă la Oxford, se ocupă de modernizarea a peste 500 de clădiri ale universităţii

    Irina Mot, o arhitecta din Romania, in varsta de 28 de ani, dar si masterand bursier la Universitatea Oxford se ocupa de mentenanta si modernizarea a peste 500 de cladiri.

    Irina a facut parte dintr-un proiect inovator, construirea primei case solare din Romania, iar apoi a ajuns la studii in Anglia, la Oxford, unde a obtinut singura bursa integrala oferita pentru masterul pe care si l-a ales, informeaza Viitorul Romaniei.

    “In gimnaziu am participat la olimpiade nationale de fizica si matematica. Am avut noroc de profesori care m-au indrumat si m-au facut sa indragesc aceste doua materii. Sunt anumite persoane care prin simpla lor prezenta iti cresc motivatia si interesul fata de materia pe care o predau”, a povestit Irina pentru sursa citata.

    In anul cinci de facultate, Irina a intrat in proiectul ”Prispa”, care viza construirea unei case alimentata doar cu energie solara.

    Dupa ce si-a finalizat studiile in Romania, a plecat la Oxford, unde a obtinut o bursa integrala: “Voiam sa studiez la aceasta universitate pentru imaginea pe care o are Oxfordul. Era pentru mine si inca este locul in care trebuie sa ajungi daca vrei sa te simti implinit din punct de vedere educational”.

    La Oxford, tanara arhitecta a aplicat la un internship, iar apoi a fost cooptata in departamentul de care se ocupa de mentenanta si intretinerea cladirilor care apartin Universitatii Oxford. Irina si colegii ei se ocupa de peste 500 de cladiri din complexul Oxford.
    ”Imi place la nebunie ce fac, ti se da o responsabilitate foarte mare, care la inceput te ameteste, dar te si mobilizeaza. Am inceput cu cateva proiecte micute, iar acum lucrez la 11 proiecte in paralel”, a mai spus Irina Mot.

    Cititi mai multe pe www.monitorul.com.ro

  • Cum arată Kviabryggja, închisoarea ocupată de bancheri

    Camera de interogatoriu în care s-a scris istoria recentă a Islandei este austeră, mobilată doar cu o masă, câteva scaune şi un computer. O cameră de luat vederi este prinsă de un perete, iar ferestrele duble blochează complet vuietul furtunilor care lovesc Golful Faxafloi şi Reykjavikul. 

    În această cameră procurorul special Olaf Hauksson, un om înalt şi bine făcut, cât un urs, şi-a petrecut ultimii şase ani cercetând tranzacţiile care au adus economia islandeză în pragul falimentului în toamna anului 2008. Pe aici s-au perindat unii dintre cei mai puternici bancheri din Islanda, executivi şi investitori pentru a răspunde întrebărilor lui Hauksson. În toamna anului 2008 cele mai mari trei bănci islandeze s-au prăbuşit în doar trei zile, în parte din cauza aranjamentelor ilegale făcute de executivii lor pe burse.

    „Manipularea pieţei“, explică Hauksson pentru Süddeutsche Zeitung. Întrebat ce s-a întâmplat până la urmă cu şefii celor trei bănci, Hauksson, fost poliţist într‑un oraş mărunt, obişnuit cu beţivii şi scandalagiii, schiţează un zâmbet sfidător: „Toţi sunt la închisoare. Au stat chiar aici“. Prin acest lucru este surpinzătoare Islanda. A condamnat la închisoare 29 de bancheri şi alte personaje din lumea financiară pentru infracţiuni care au condus la severa criză din 2008. Nicio altă ţară din lume nu are un astfel de palmares, nici măcar SUA, unde a izbucnit criza financiară mondială. De aceea Kviabryggja, închisoarea bancherilor, a căpătat o atenţie specială. Jurnaliştii de la Bloomberg i-au făcut o vizită.

    Kviabryggja nu este o închisoare clasică. Nu are nevoie de ziduri, de garduri de sârmă ghimpată sau de turnuri de observaţie pentru a-i împiedica pe puşcăriaşi să fugă. Izolată într-un peisaj bătut de vânturi, vechea fermă este străjuită de îngheţatul Atlantic de Nord pe de o parte şi de câmpurile de lavă acoperite de zăpadă pe de cealaltă. La est orizontul este dominat de Snaefellsjokull, un vulcan adormit sub acoperământul unui gheţar. Spre civilizaţie duce doar un drum.

    Kviabryggja este acum casa lui Sigurdur Einarsson, fostul preşedinte al băncii Kaupthing, şi a lui Hreidar Mar Sigurdsson, fost director financiar. Kaupthing este cea mai mare bancă islandeză. Bancherii îşi petrec acum timpul spălând rufe, făcând exerciţii în sala de gimnastică a închisorii şi navigând pe internet. Ei şi alţi doi colegi de breaslă întemniţaţi aici – Magnus Gudmundsson, fostul CEO al subsidiarei din Luxemburg a Kaupthing, şi Olafur Olafsson, acţionar important al băncii când aceasta s-a prăbuşit – pot face şi excursii afară, aşa cum au voie şi ceilalţi 19 „oaspeţi“ ai închisorii. Toţi au fost condamnaţi pentru infracţiuni fără violenţă.

    Pentru un om de rând s-ar putea să nu fie o viaţă prea grea, însă este ceva cu totul diferit faţă de zilele de dezmăţ când bancherii găzduiau petreceri pentru clienţi pe iahturi în Monte Carlo şi angajau cântăreţi legendari precum Tom Jones pentru a-şi încânta invitaţii la galele londoneze.

    Einarsson, Sigurdsson, Gudmundsson şi Olafsson s-ar putea să aibă noi colegi. Procurorul Hauksson va avea grijă de asta. În martie biroul său a pus sub acuzare cinci persoane pentru fraudă şi manipularea pieţei. Unul dintre ei este Larus Welding, fostul CEO al băncii Glitnir. Hauksson mai are în lucru încă vreo şase cazuri care au legătură cu criza financiară.

    Tragerea la răspundere a bancherilor vinovaţi ar fi trebuit să fie un rezultat satisfăcător pentru cei 333.000 de locuitori ai Islandei. Însă un scandal privind vânzări secrete de acţiuni de către cea mai mare bancă a ţării trezeşte temeri că încă nu a fost eradicat capitalismul de cumetrie, cel care a adus economia la dezastru. Ascensiunea unei formaţiuni politice antisistem denumite Partidul Piraţilor arată că furia persistă sub suprafaţa revenirii economice.

    „Societatea încă nu are încredere. Nu are încredere în politicieni, nici în instituţii şi nici în partide“, explică Stefan Olafsson, profesor de sociologie la Universitatea Islandeză. 

    O fi Islanda o ţară la capăt de lume cu o populaţie cât un oraş de mărime medie, dar ea trece prin acelaşi tip de revoltă populistă care zdruncină guvernele din Occident.

    „Politicienii au dezamăgit. Au permis să se întâmple aceste lucruri, tot acest exces şi toată această lăcomie, şi ca datoriile să se adune“, adaugă Olafsson.

    În urmă cu doar un deceniu, statu-quo-ul Islandei era foarte diferit. Cele mai mari trei bănci, după ce s-au scuturat de zeci de ani de disciplină financiară într-un spasm de dereglementare în anii 2000, au asaltat piaţa internaţională a datoriilor aşa cum n-au mai facut-o niciodată. Binecuvântate cu ratinguri maxime şi cu acces la Zona Economică Europeană, trioul s-a îndatorat cu 14 miliarde de euro doar în 2005, dublu faţă de 2004. Au plătit cu doar 20 de puncte de bază peste ratele de dobândă de referinţă, potrivit comisiei speciale de investigaţie a parlamentului. Băncile au devenit astfel maşini de făcut bani. Banii împrumutaţi erau daţi mai departe ca împrumuturi cu dobânzi mari. Capitalul propriu a ajuns în 2007 la o rentabilitate de invidiat, de aproape 20%. Inundate cu credite, familiile islandeze au început să-şi cumpere apartamente în Londra, să meargă în vacanţe de cumpărături la Paris şi au împânzit străzile din Reykjavik cu Range Rover-uri. În 2008 activele băncilor islandeze deveniseră de 10 ori mai mari decât economia ţării.

    Apoi a venit criza şi odată cu ea paralizia pieţelor din întreaga lume. Băncile şi-au pierdut accesul la finanţarea pe termen scurt şi nu şi-au mai putut gestiona propriile datorii. Valoarea coroanei islandeze s-a prăbuşit, făcând creditele denominate în monedă străină mult prea scumpe.

    Kaupthing, Landsbanki şi Glitnir au intrat în incapacitate de plată a unor datorii echivalente cu 85 de miliarde de dolari în octombrie 2008, iar gospodăriile şi-au pierdut mai mult de o cincime din puterea de cumpărare.

    Cetăţenii au atacat clădirea istorică parlamentului cu ouă şi pietre. Birna Einarsdottir, director de marketing al Glitnir, a fost numită în acea lună CEO al Islandsbanki, o bancă nouă creată din activele islandeze ale Glitnir după ce creditorii au preluat controlul ei.

  • Hobby de CEO: Marius Meleşteu, Strauss Balkans

    “Vin dintr-o generaţie care a avut şansa să treacă prin Revoluţie şi schimbare şi şansa asta ne-a construit ca manageri, o generaţie care a depăşit mitul expatului, pentru că la începuturile carierei mele tot ce venea din afara României reprezenta o aspiraţie. Sunt mulţi manageri români pe care îi cunosc şi care au abilitatea de a conduce corporaţii fără nicio problemă. Avem o generaţie de manageri de calibru mare. PIB-ul României se află în mâinile noastre“, spunea Marius Meleşteu, general manager pentru Europa Centrală şi de Sud în cadrul Strauss Balkans, când a fost premiat în cadrul galei Cei mai admiraţi CEO din 2014.

    Marius Meleşteu deţine această funcţie de mai bine de trei ani şi se ocupă de coordonarea operaţiunilor grupului în România, Serbia şi ţările de export (Bulgaria, Moldova, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Albania şi Macedonia). Anterior, a fost CEO al subsidiarei locale a grupului Strauss, producătorul Doncafé, din 2010. Şi-a început cariera în 1994 la Stimorol, în România, unul din marii producători de gumă de mestecat, iar apoi a activat o perioadă de şapte ani la Unilever România, ocupând diverse poziţii până la country manager pentru Serbia şi Muntenegru.

    A schimbat industria în 2004 devenind director de marketing la Telemobil (Zapp), după care a revenit în FMCG. Întâi, la Heineken România timp de cinci ani, ca director comercial, iar apoi la Strauss Balkans ca director general. A absolvit Universitatea Politehnică (Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini) şi este licenţiat în marketing, la Institutul de Marketing Management din Africa de Sud. Strauss România, producătorul brandului de cafea Doncafé şi subsidiara grupului israelian cu acelaşi nume, a raportat în prima jumătate a anului trecut un avans de aproape 27% al vânzărilor în lei, până la 126 milioane de lei, creşterea fiind susţinută de brandul Amigo, achiziţionat în 2014 de grupul Strauss Coffee de la producătorul brazilian de cafea CIA Iguacu de Cafe Soluvel.

    Ce hobby aveţi şi cât timp dedicaţi acestor activităţi? Când şi cum a început interesul pentru această zonă?

    Hobby-urile mele sunt mai ales în zona sportivă şi s-au dezvoltat plecând de la diverse obiective de sănătate pe care mi le-am impus. Am început să fac sport târziu, deoarece mi-am dorit să îmi menţin sănătatea şi să dau jos un surplus de greutate, însă foarte repede a devenit o sursă zilnică de energie fără de care nu mai pot concepe o zi bună.

    În categoria sport intră fitnessul zilnic dar şi activităţi sportive pe care le fac împreună cu familia – mountain biking pe timp de vară şi schi pe perioada iernii. În plus, am avut surpriza foarte plăcută de a găsi o comunitate activă de pasionaţi de bicicletă chiar şi în Strauss România şi am făcut câteva trasee foarte frumoase alături de colegii mei de la birou.

    Pe lângă sport, îmi place fotografia şi profit de vacanţe pentru a imortaliza peisaje sau petreceri sau întâlniri informale de la birou pentru a-mi exersa tehnica de portret.

    Ce corespondenţe există între sport şi afaceri?

    Atât sportul, cât şi afacerile reprezintă procese de lungă durată, consistente, în care fiecare zi reprezintă un pas spre autodepăşire. Îmbunătăţirea continuă devine aproape o obsesie atât în sport, cât şi în business. Pot să alerg 10 km? Pot intra pe o nouă categorie de piaţă? Pot alerga un semimaraton? Pot să-mi cresc cota de piaţă? Dar un maraton? Dar să devin lider pe piaţă?

    Şi astfel apare o pasiune în generarea schimbării, indiferent că se referă la rezultate sportive sau de business.

    Este practicarea unui hobby benefică pentru relaţiile de afaceri / pentru afacere?

    În acest moment, sportul este pentru mine un aliat zilnic – pe de o parte îmi fac ordine în gânduri, mă echilibrez mental dar îmi şi dă energie. Când ai energie, transmiţi energie şi către ceilalţi. Către colegi, către parteneri, către organizaţie.

    Care sunt regulile din sport folositoare în afaceri?

    Cel mai mult apreciez consistenţa, focusul şi fairplay-ul, în ambele categorii. Satisfacţia unui rezultat bun obţinut corect este cel mai bun sentiment din lume. Totul trebuie să fie construit pe baze solide, nu poţi să împuşti doar nişte rezultate.

    Number beats opinion (cifrele sunt mai relevante decât impresiile) – degeaba te crezi bun, dacă nu ai rezultate.

    Moralul contează la fel de mult ca şi fizicul.

    Ce tip de sport / hobby nu aţi practica niciodată?

    Probabil curling…

  • Hobby de CEO: Marius Meleşteu, Strauss Balkans

    “Vin dintr-o generaţie care a avut şansa să treacă prin Revoluţie şi schimbare şi şansa asta ne-a construit ca manageri, o generaţie care a depăşit mitul expatului, pentru că la începuturile carierei mele tot ce venea din afara României reprezenta o aspiraţie. Sunt mulţi manageri români pe care îi cunosc şi care au abilitatea de a conduce corporaţii fără nicio problemă. Avem o generaţie de manageri de calibru mare. PIB-ul României se află în mâinile noastre“, spunea Marius Meleşteu, general manager pentru Europa Centrală şi de Sud în cadrul Strauss Balkans, când a fost premiat în cadrul galei Cei mai admiraţi CEO din 2014.

    Marius Meleşteu deţine această funcţie de mai bine de trei ani şi se ocupă de coordonarea operaţiunilor grupului în România, Serbia şi ţările de export (Bulgaria, Moldova, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Albania şi Macedonia). Anterior, a fost CEO al subsidiarei locale a grupului Strauss, producătorul Doncafé, din 2010. Şi-a început cariera în 1994 la Stimorol, în România, unul din marii producători de gumă de mestecat, iar apoi a activat o perioadă de şapte ani la Unilever România, ocupând diverse poziţii până la country manager pentru Serbia şi Muntenegru.

    A schimbat industria în 2004 devenind director de marketing la Telemobil (Zapp), după care a revenit în FMCG. Întâi, la Heineken România timp de cinci ani, ca director comercial, iar apoi la Strauss Balkans ca director general. A absolvit Universitatea Politehnică (Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini) şi este licenţiat în marketing, la Institutul de Marketing Management din Africa de Sud. Strauss România, producătorul brandului de cafea Doncafé şi subsidiara grupului israelian cu acelaşi nume, a raportat în prima jumătate a anului trecut un avans de aproape 27% al vânzărilor în lei, până la 126 milioane de lei, creşterea fiind susţinută de brandul Amigo, achiziţionat în 2014 de grupul Strauss Coffee de la producătorul brazilian de cafea CIA Iguacu de Cafe Soluvel.

    Ce hobby aveţi şi cât timp dedicaţi acestor activităţi? Când şi cum a început interesul pentru această zonă?

    Hobby-urile mele sunt mai ales în zona sportivă şi s-au dezvoltat plecând de la diverse obiective de sănătate pe care mi le-am impus. Am început să fac sport târziu, deoarece mi-am dorit să îmi menţin sănătatea şi să dau jos un surplus de greutate, însă foarte repede a devenit o sursă zilnică de energie fără de care nu mai pot concepe o zi bună.

    În categoria sport intră fitnessul zilnic dar şi activităţi sportive pe care le fac împreună cu familia – mountain biking pe timp de vară şi schi pe perioada iernii. În plus, am avut surpriza foarte plăcută de a găsi o comunitate activă de pasionaţi de bicicletă chiar şi în Strauss România şi am făcut câteva trasee foarte frumoase alături de colegii mei de la birou.

    Pe lângă sport, îmi place fotografia şi profit de vacanţe pentru a imortaliza peisaje sau petreceri sau întâlniri informale de la birou pentru a-mi exersa tehnica de portret.

    Ce corespondenţe există între sport şi afaceri?

    Atât sportul, cât şi afacerile reprezintă procese de lungă durată, consistente, în care fiecare zi reprezintă un pas spre autodepăşire. Îmbunătăţirea continuă devine aproape o obsesie atât în sport, cât şi în business. Pot să alerg 10 km? Pot intra pe o nouă categorie de piaţă? Pot alerga un semimaraton? Pot să-mi cresc cota de piaţă? Dar un maraton? Dar să devin lider pe piaţă?

    Şi astfel apare o pasiune în generarea schimbării, indiferent că se referă la rezultate sportive sau de business.

    Este practicarea unui hobby benefică pentru relaţiile de afaceri / pentru afacere?

    În acest moment, sportul este pentru mine un aliat zilnic – pe de o parte îmi fac ordine în gânduri, mă echilibrez mental dar îmi şi dă energie. Când ai energie, transmiţi energie şi către ceilalţi. Către colegi, către parteneri, către organizaţie.

    Care sunt regulile din sport folositoare în afaceri?

    Cel mai mult apreciez consistenţa, focusul şi fairplay-ul, în ambele categorii. Satisfacţia unui rezultat bun obţinut corect este cel mai bun sentiment din lume. Totul trebuie să fie construit pe baze solide, nu poţi să împuşti doar nişte rezultate.

    Number beats opinion (cifrele sunt mai relevante decât impresiile) – degeaba te crezi bun, dacă nu ai rezultate.

    Moralul contează la fel de mult ca şi fizicul.

    Ce tip de sport / hobby nu aţi practica niciodată?

    Probabil curling…