Sfarsit de septembrie, undeva intr-un cartier marginas al Bucurestiului. Cristi Minculescu sta in fata cladirii in care se afla mica incapere in care repeta formatia Iris. Un tanar imbracat corect, in stilul vanzatorilor de pensii private, se apropie de solist si ii cere solemn un autograf. Cateva minute mai tarziu trece un grup de elevi de liceu, care il saluta, de peste gard, vesel si zgomotos. Suita o incheie un copilas de trei-patru ani, care incepe sa tipe: „Iris, Iris!“. Se apropie, atarnat de mana mamei, si il priveste curios pe cantaret, in timp ce mama se justifica „Avem discuri cu dumneavoastra si ii plac, asculta mereu“.
In dimineata zilei in care acest articol a inceput sa se nasca, Minculescu il scruta patrunzator pe impresarul Cosmin Nicoara; subiectul era un stativ de microfon, ce urma sa fie folosit la filmarea ultimului videoclip al grupului. „E bun, din acela cum iti place tie, e usor si n-are suport din acela mare“, ii explica Nicoara unui Minculescu care parea putin sceptic. De fapt, vocalistul trupei era doar putin obosit, intre un concert in provincie si o dupa-amiaza de filmari la Sinaia. Adica o perioada obisnuita pentru o formatie care a trait exclusiv din muzica, un grup de oameni care au devenit un brand in sine – poate nu la anvergura pe care au dobandit-o o masina de facut bani cum este Rolling Stones, dar onorabil si decent pentru Romania. Discurile Iris plac de 30 de ani, o bucata de timp mare nu numai pentru o formatie rock, ci pentru orice activitate omeneasca. Trei decenii de activitate au astazi ceea ce Cristi Minculescu numeste „prima linie“ a rockului, adica o serie de trupe, putine, care se numesc Deep Purple, Uriah Heep sau Nazareth si care mai activeaza inca. Spre deosebire de acestea insa, care par acum sa ajunga pe panta descendenta a graficului lor de popularitate, cei de la Iris au gasit puterea de a se mentine in preferintele publicului, iar saptamana trecuta au avut concertul de aniversare a 30 de ani de activitate.
Cum percep muzicienii businessul? Tobosarul Nelu Dumitrescu, fondator al formatiei, admite ca faimoasa boema a formatiei a fost asumata, generata in parte si de temerile legate de o potentiala investitie. „E obositor sa mai faci si altceva in afara de cantatul propriu-zis, te intrebi daca afacerea merge, trebuie sa te interesezi, castigurile nu sunt asa de mari ca afara“, spune Nelu. „Sau poti sa dai un tun si dupa doi-trei ani sa renunti si sa te apuci de altceva“, adauga Cristi Minculescu.
„Boema a fost atunci cand nu aveam responsabilitati, inainte de Revolutie, cand lucram cu atestat. Rockul era privit altfel, oricare concert putea fi ultimul, era cenzura, fuseseram avertizati si noi si cei de la Phoenix. Ei au ales sa plece, in ’77, noi n-am plecat. Acum, cu fundatia Iris, privim cu alti ochi aceeasi activitate“, adauga Minculescu. Fundatia Culturala Iris este vehiculul de afaceri al formatiei, prin care se deruleaza toate contractele ei. Iar contractele muzicale asigura membrilor grupului un trai „mai mult decat comod in comparatie cu altii, chiar daca nu ne comparam cu un artist dance, care lanseaza un cantec si face piata sa explodeze“, spune Cosmin Nicoara, 34 de ani, impresarul formatiei. El crede ca grupul a castigat, in conditiile in care nu au existat afaceri paralele si nu au filmat nici macar o relama, prin constanta. „Au fost numai discuri, drepturi de autor si concerte“, spune Nicoara.
In perioada „socialista“ a istoriei lor, Iris au vandut un milion de exemplare din cele cinci albume realizate. „Am luat bani, in schimb, conform legislatiei de atunci, adica 2.500 de lei la fiecare album“, isi aminteste Minculescu. Mai multi bani veneau din concerte; intr-o prima perioada, spectacolele au fost gestionate chiar de formatie, care emitea bilete, punea afise si concerta. Ulterior, dreptul de a organiza un turneu a revenit numai teatrelor, cu aprovarea Consiliului Culturii, care facea si traseele. „Atunci miscau trei trupe, Iris, Holograf si Compact, si incercam sa evitam sa ne aflam in acelasi oras in acelasi moment. Pana intr-o zi, cand ne-am intalnit, toate trei formatiile, in Pitesti, la hotelul Muntenia“, isi aminteste Minculescu.
Dupa Revolutie, formatia a incercat sa faca aceleasi lucruri, adica turnee si lansari de noi albume, dar in primii ani n-a mai fost la fel. Minculescu spune ca abia dupa 1993 piata a inceput sa se miste, dar ca solicitarile n-au ajuns la acelasi nivel din anii ’80: „Toti spuneau ca trebuie sa facem ceva nou, o schimbare la fata, in piese, iar noi nu intelegeam“, adauga vocalistul. Au inteles la jumatatea deceniului trecut, cand au inceput colaborarea cu producatorul muzical Mihai Godoroja. „Este un om care a ascultat muzica, el ne-a spus ce sa facem – «Cristi sa nu mai cante sus, tu cu tobele asa», am inceput sa mergem la televiziuni, la aparem la radio, ne-a impus o disciplina“, spune Nelu Dumitrescu. In 1996 au semnat un contract cu casa de discuri Zone Records, una din clauzele initiale, „anul si albumul“, devenind „un album cand vrem noi“, isi aminteste Minculescu. Schimbarea incepe sa se simta din 1997, cand albumele au venit fiecare cu ceva nou – participari ale unor mari nume de muzicieni sau artisti romani sau straini, colaborari cu orchestre, materiale pe suport DVD, cu conferinte de presa, turnee, spectacole mari. „Toate astea confera o dimensiune, dau o greutate numelui“, spune Dumitrescu.
Un album la doi-trei ani, asa cum a avut Iris, confirma ca esti in activitate, spune Minculescu. „Nu esti Led Zeppelin, care nu au aparut la televiziune deloc, nu tineau conferinte de presa si singura data cand i-a lasat impresarul sa participe la un show TV, la BBC, a facut Plant laringita si nu au cantat. Trebuie sa te prezinti mereu cu cate o noutate“, adauga Cristi.
Cei de la Iris spun ca au facut performanta cat se poate in Romania, la nivelul tehnic de aici. Un studiou de inregistrari bun, in Suedia de exemplu, costa intre 50.000 si 60.000 de euro pentru inregistrarea cantecelor, la care se aduga alte 10.000 de euro pentru masterizare, precum si costurile legate de multiplicare si imprimare. Iar vanzarile au scazut de la sute de mii de exemplare inainte de 1989 la cateva zeci de mii, in cele mai bune cazuri. „Acum, la 20.000 de exemplare vandute ai disc de aur si la 30.000 disc de platina. «Atheneum» s-a vandut in 30.000 de exemplare, dar am avut si vanzari mai mici, de zece mii, de sase mii“, spune Dumitrescu. „Albumele se vand insa in general constant, cu varfuri de sarbatori. Dupa Craciun, 8 martie sau Paste dispar din magazine“, spune Minculescu.
Membrii formatiei nu au facut o separare a veniturilor, dar spun ca ar putea trai numai doua luni din cele 12 ale unui an din sumele care reprezinta vanzarile de albume si din drepturile de difuzare a cantecelor la radiouri. Restul banilor vin din concerte, si Iris a fost, in cei 30 de ani de cariera, o formatie de live, de concert. „Avem spre 6.000 de concerte“, spune Cristi Minculescu, care chiar a spus la un moment dat ca, daca ar avea un sponsor puternic, formatia ar lua tara „la metru patrat“. „Nu putem ajunge in localitati mici, cu toate ca, atunci cand ajungi acolo, le castigi“, spune Minculescu. Iar un sponsor „este greu de gasit, daca te duci prea tarziu spun ca au facut bugetul, daca te duci mai devreme zic ca e prea devreme, si de cele mai multe ori prefera sa cheme artisti straini“, adauga Nelu Dumitrescu.
Asa incat formatia prefera sa isi pastreze relatiile cu primariile din Romania, pentru participari la periodicele „zile ale oraselor“ si sa regrete disparitia unor festivaluri rock importante, cum au fost cele de la Timisoara sau Satu Mare. Despre invitatiile la concertele partidelor, Minculescu afirma ca „ai doua variante daca te invita sa canti: sau nu canti deloc, sau la toti – nu vrem sa ne sara cineva in cap“. Una peste alta, Iris socoteste ca a cantat pana acum in fata a peste 9 milioane de oameni. Showbizul, cred cei de la Iris, este marcat de jocurile de interese ale producatorilor, de o lupta intre gustul public si interesele caselor de discuri. „O formatie ca Deep Purple, care a facut istorie, nu mai vinde acasa, dar in alte tari rupe stadioane. Unii nici nu conteaza in America, dar merg bine in Europa, ca Robbie Williams“, spune Cristi Minculescu. Muzicienii nu ofera prea multe detalii privind recenta trecere, anul trecut, de la Zone Records la Roton. „Ce te tine la o casa de discuri?“, intreaba retoric Nelu Dumitrescu. „Respectul, investitiile in promovare, in videoclipuri, legatura cu radiourile, evidenta periodica a vanzarilor, corectitudinea“.
In primii ani dupa Revolutie, industria muzicala romaneasca a avut o perioada mai putin fasta, odata cu promovarea intensa a muzicii straine si migrarea gustului popular din zona rock spre pop si dance. In perioada respectiva, Holograf, de exemplu, a plecat din tara si a cantat in Olanda. Undeva la jumatatea deceniului trecut, spun oficiali ai casei de discuri Roton, tripleta de aur a rock-ului romanesc – Iris, Holograf si Compact – a reintrat in circuitul muzical si in preferintele publicului. Pe langa noile curente muzicale, formatiile au avut insa de depasit si complexul de „trupa batrana“.
Holograf a trecut, pentru a se impune la public, din zona hard-rock spre un sunet mai pop. Drept urmare, formatia a inregistrat succese importante, cum sunt vanzarea a 100.000 de exemplare din albumul „Holografica“ (noiembrie 2000) in numai doua saptamani, sau peste 250.000 de exemplare din „Pur si simplu“, lansat in 2003. Solistul trupei, Dan Bittman, s-a integrat in showbiz si prin alte mijloace decat muzica, devenind gazda unui show de televiziune, iar trupa a exploatat din plin si potentialul oferit de internet, luand decizia sa-si publice integral pe propriul site cateva albume in format mp3, disponibile pentru descarcare gratuita. O soarta cu totul diferita a avut Compact, care spre deosebire de Iris si Holograf, a fost urmarita de ghinioane, inclusiv prin disparitia succesiva a unor membri ai trupei, si acum incearca sa reziste in baza vechilor slagare, avand in plan sa-si lanseze in perioada urmatoare un album live.
Anca Lupes, managing partner la agentia de impresariat si management muzical Star Management, care s-a ocupat in timp de organizarea de concerte pentru Iris si Compact, crede ca fiecare din cele trei formatii „batrane“ au dispus de un capital de audienta pe care si l-au mentinut pentru ca au fost, intr-un fel su altul, consecvente. „Iris este una dintre trupele cu cea mai indelungata cariera din Romania si totodata unul din cele mai puternice branduri de pe piata muzicala romaneasca. Cred ca acest tip de succes se bazeaza in primul rand pe coerenta imaginii si a mesajului pe care l-au transmis catre generatii de fani“, afirma Lupes. Totusi, in materie de concerte, artistii romani in general pacatuiesc prin faptul ca nu aduc mereu cate ceva nou, crede Mihai Cernea, directorul Sfinx Experience si fost membru al trupei rock Sfinx. De aceea, spune el, organizatorii de concerte si sponsorii prefera si vor prefera artistii straini. „Publicul se plictiseste daca nu primeste nimic nou timp indelungat sau isi pierde interesul daca artistul intra in pana prelungita de inspiratie. Si pur si simplu isi indreapta atentia in alta parte“, spune Anca Lupes.
La ora actuala, trupele din Romania care canta rock au de profitat de pe urma faptului ca acest gen muzical se afla de o bucata de vreme in revenire. „Legende ale rockului mondial au simtit momentul si revin sau se reunesc dupa ani de despartire sau inactivitate, vezi Led Zeppelin, Police sau Guns’n’Roses“, spune Lupes. Acum, pentru concertul aniversar de 30 de ani, cei de la Iris au incercat sa aduca nume mari, din acea „prima linie“, cum ii spune Cristi Minculescu, dar nu s-a putut, pentru ca toti aveau programul stabilit pe sase luni inainte: Nazareth se afla in turneul de 40 de ani, Deep Purple avea concerte, Whitesnake „fara 30 de spectacole in Europa nu se misca“, iar Robert Plant era in America. „N-am vrut sa aducem din linia a doua, am jucat sus de tot, dar n-a fost nimeni disponibil“.