BusinessMagazin

Tag: Italia

  • Insula paradisiacă din Europa unde găseşti ceva de făcut în orice perioada a anului. Mii de români au ajuns deja acolo – VIDEO

    Sardinia, insula italiană situată în Marea Mediterană, între Corsica (Franţa) şi Africa (Algeria şi Tunisia), este o destinaţie luxoasă pentru vacanţele la mare, dar şi una completă pentru ceea ce înseamnă agroturism – de la stâne şi ferme ale localnicilor la crame moderne de vin şi festivaluri tradiţionale. Astfel, Sardinia poate fi aleasă ca destinaţie de vacanţă nu doar pe timpul sezonului primăvară-vară, ci şi toamna, când activităţile turistice se pot îmbina perfect între mare şi munte, în condiţiile în care temperatura ajunge până la peste 20 de grade până înspre finalul lunii octombrie.

    Sardinia se întinde pe 24.000 km pătraţi, zona cu cele mai multe atracţii pentru turişti fiind partea centrală şi de nord, partea sudică fiind mai mult zonă industrială. Insula îmbină peisajele date de interioarele de granit cu gastronomia specifică zonei mediteraneene – peşte şi fructe de mare –, cu istoria ţinuturilor sarzilor – de la vestigii ale culturii nuraghi, culturilor cartagineze şi romane la influenţele barocului spaniol, alături de zona rurală, o oază de linişte neatinsă de agitaţia şi stresul zilnic de pe continent.   

    Din Bucureşti se poate ajunge prin zbor direct în Alghero, capitala insulei, situată în partea de nord-vest. Turiştii pot opta pentru plimbări în centrul vechi al oraşului – cetatea Alghero, în port, de unde se poata explora cu barca întreaga zonă de coastă, sau pe străduţele înguste cu biserici medievale şi magazine tradiţionale pentru bijuteriile din coralul special din acea zonă.

    Aeroportul Alghero a fost refăcut şi extins în urma unei investiţii de 18 milioane de euro, din care 60% provin din fonduri europene. Astfel, acum, aeroportul din Alghero găzduieşte zboruri din peste 52 de destinaţii europene.

    „Alghero este una dintre cele mai căutate destinaţii turistice de city break de către români în această toamnă”, potrivit lui Stefano Iervolino, fondatorul şi CEO-ul agenţiei online de turism Fly Go. Aceasta are sedii în România, Italia şi Spania, cifra de afaceri pentru anul în curs fiind estimată la 50 milioane de euro. 

    Din Alghero se poate ajunge cu uşurinţă, în circa 15-20 minute, la una dintre locaţiile agroturistice pentru a vedea cum se prepară diferite brânzeturi tradiţionale sau pastele tradiţionale din Sardinia, fregola, şi a degusta totodată o serie din preparatele locale în cadrul unei cine – de la măsline, brânzeturi şi mezeluri la paste şi berbecuţ la proţap. Unul dintre aceste locuri este ferma agroturistică Sa Mandra (regiunea Nurra), unde totul este păstrat conform tradiţiei şi decorat pitoresc.

    „Cum Alghero este în topul destinaţiilor de city break în această toamnă pentru români, turiştii pot experimenta Sardinia agroturistică în cadrul unui complex de poveste în imediata apropiere a oraşului, în regiunea Nurra, Azienda Agrituristica Sa Mandra – fermă, restaurant şi spaţii de cazare. Sa Mandra este un business de familie, dar, mai întâi de toate, o fermă: hectare de câmpuri de cereale cultivate ecologic, plantaţii de măslini, turme de oi, herghelii de cai, măgari şi porci, crescătorie de pui”, a explicat Iervolino.

    În afară de experienţa culinară autentică pe care turiştii o pot avea la ferma Sa Mandra, aceştia pot admira totodată şi un adevărat muzeu al tradiţiei locale, proprietarii fiind pasionaţi de istoria sardă şi obiectele realizate de meşteşugarii locali.

    „Turiştii sunt invitaţi ca înainte să se aşeze la masă sau să se cazeze, să rătăcească pe aleile Sa Mandra şi în sălile de expoziţie, unde vor face un pas înapoi în timp şi vor lua contact cu obiecte ce spun istoria sutelor de secole trecute. În cei 30 de ani de la deschiderea unităţii, Sa Mandra a adunat sute de piese originale: unelte folosite de fermieri în stâne şi de gospodine, dar şi covoare, ceramică, cuţite, mobilier, creaţii ale artizanilor locali.”

    Plaje ca în insulele paradisiace din Asia

    Pornind din Alghero înspre partea de nord, se pot vizita o serie de locuri cu peisaje ce îţi taie respiraţia, cum ar fi parcul regional Porto Conte şi Castelsardo. Continuând drumul spre nordul insulei, se ajunge în zona Costa Smeralda (Baja Sardinia – Porto Cervo), una dintre cele mai scumpe zone din Sardinia, unde au case cu vedere la mare designeri vestimentari renumiţi precum Armani. Această zonă luxoasă are de oferit unele dintre cele mai frumoase plaje din Marea Mediterană, arhipelagul La Maddalena fiind în imediată apropiere. Acesta poate fi vizitat într-o zi cu croazierele care opresc la mai multe plaje de pe insulele arhipegului, cum ar fi La Spargia, La Maddalena sau Santa Maria. De asemenea, se trece şi pe lângă plaja roz din arhipelag – Spiaggia Rosa, de pe insula Budelli, care nu se poate vizita decât în condiţii speciale, fiind protejată în cadrul parcului naţional La Maddalena. Nisipul de culoare roz este dat de scoicile şi coralul de culoare roşie care împânzesc plaja.

    La scurtă distanţă cu maşina de Baja Sardinia se poate ajunge la una dintre cramele moderne din Sardinia – Surrau, care a câştigat o serie de premii pentru vinurile sale roşii şi albe, cum ar fi cel mai bun vin roşu din Italia în 2017, potrivit revistei italiene de specialitate Gambero Rosso, şi premiul festivalului de vin din Potro Cervo pentru cel mai bun vin alb (Sciala).

    Pe lângă plajele desprinse din paradis din zona de nord a insulei, unde un sejur de 7 nopţi cu demipensiune în Baja Sardinia la un hotel de 4 stele ajunge la aproape 1.200 de euro pentru o persoană, turiştii pot vizita şi zona de munte din Sardinia, unde se pot face o serie de excursii şi incursiuni în tradiţiile păstrate de sute de ani de localnici.

    „Sardinia nu este numai pentru mare, ci şi pentru munte. Poţi veni atât vara, cât şi iarna să vizitezi insula”, a punctat reprezentantul unui lanţ de patru hoteluri din zona Baja Sardinia, Porto Cervo.

    „Noi colaborăm şi cu alte câteva hoteluri din zona de munte a Sardiniei, care sunt deschise pe tot parcursul anului”, a adăugat ea, menţionând că au în total 25 de propuneri diferite pentru turiştii care vor să viziteze insula, printre care şi retreaturi de yoga, agroturism, trasee montane, festivaluri, croaziere şi o serie de activităţi şi sporturi de apă.

    Barbagia, experienţa autentică din zona de munte a insulei

    Pentru a trăi adevărata experienţă rurală din Sardinia, trebuie vizitată zona Barbagia din inima insulei, unde se pot face excursii pe munte şi se pot vizita stânele autentice ale localnicilor, care păstrează metode de producţie din tată-n fiu, agricultura fiind sustenabilă.

    „Sardinia este o minunăţie rurală, lucru pe care localnicii doresc să îl arate tuturor turiştilor. Dacă timpul le permite, le recomandăm vizitatorilor să se aventureze în inima insulei, în zona Barbagia – o regiune montană, sălbatică şi fascinantă, un teritoriu ce merită descoperit în mai multe zile, pentru că obiceiurile şi tradiţiile sarde sunt menţinute la tot pasul. În Barbagia, turismul este fără doar şi poate sustenabil, sarzii fiind deosebit de atenţi cu natura. În această perioadă a anului – din septembrie până în decembrie – are loc unul dintre cele mai frumoase festivaluri, Toamnă în Barbagia, ce se desfăşoară în satele din Barbagia – fiecare săptămână este dedicată unui sat – şi atrage anual turişti din întreaga lume. Fiecare etapă a festivalului este unică şi irepetabilă. Fiecare sat îşi prezintă cultura şi tradiţiile specifice, produsele locale, de la brânzeturi până la carne, gemuri, murături, carne de miel sau carne de porc, paste proaspete, dulciuri, lichioruri şi vinuri, toate home-made şi după reţete tradiţionale”, a menţionat fondatorul Fly Go.

    În aceeaşi regiune, turiştii au la posibilitatea să viziteze oraşul pitoresc Orgosolo, renumit pentru desenele sale murale de pe străzi.
    În primele nouă luni ale acestui an, Sardinia a atras peste 3,6 milioane de turişti, dintre care 1,8 milioane sunt din afara Italiei. Dintre aceştia, circa 10.000 sunt români.

  • Insula paradisiacă din Europa unde găseşti ceva de făcut în orice perioada a anului. Mii de români au ajuns deja acolo

    Sardinia, insula italiană situată în Marea Mediterană, între Corsica (Franţa) şi Africa (Algeria şi Tunisia), este o destinaţie luxoasă pentru vacanţele la mare, dar şi una completă pentru ceea ce înseamnă agroturism – de la stâne şi ferme ale localnicilor la crame moderne de vin şi festivaluri tradiţionale. Astfel, Sardinia poate fi aleasă ca destinaţie de vacanţă nu doar pe timpul sezonului primăvară-vară, ci şi toamna, când activităţile turistice se pot îmbina perfect între mare şi munte, în condiţiile în care temperatura ajunge până la peste 20 de grade până înspre finalul lunii octombrie.

    Sardinia se întinde pe 24.000 km pătraţi, zona cu cele mai multe atracţii pentru turişti fiind partea centrală şi de nord, partea sudică fiind mai mult zonă industrială. Insula îmbină peisajele date de interioarele de granit cu gastronomia specifică zonei mediteraneene – peşte şi fructe de mare –, cu istoria ţinuturilor sarzilor – de la vestigii ale culturii nuraghi, culturilor cartagineze şi romane la influenţele barocului spaniol, alături de zona rurală, o oază de linişte neatinsă de agitaţia şi stresul zilnic de pe continent.   

    Din Bucureşti se poate ajunge prin zbor direct în Alghero, capitala insulei, situată în partea de nord-vest. Turiştii pot opta pentru plimbări în centrul vechi al oraşului – cetatea Alghero, în port, de unde se poata explora cu barca întreaga zonă de coastă, sau pe străduţele înguste cu biserici medievale şi magazine tradiţionale pentru bijuteriile din coralul special din acea zonă.

    Aeroportul Alghero a fost refăcut şi extins în urma unei investiţii de 18 milioane de euro, din care 60% provin din fonduri europene. Astfel, acum, aeroportul din Alghero găzduieşte zboruri din peste 52 de destinaţii europene.

    „Alghero este una dintre cele mai căutate destinaţii turistice de city break de către români în această toamnă”, potrivit lui Stefano Iervolino, fondatorul şi CEO-ul agenţiei online de turism Fly Go. Aceasta are sedii în România, Italia şi Spania, cifra de afaceri pentru anul în curs fiind estimată la 50 milioane de euro. 

    Din Alghero se poate ajunge cu uşurinţă, în circa 15-20 minute, la una dintre locaţiile agroturistice pentru a vedea cum se prepară diferite brânzeturi tradiţionale sau pastele tradiţionale din Sardinia, fregola, şi a degusta totodată o serie din preparatele locale în cadrul unei cine – de la măsline, brânzeturi şi mezeluri la paste şi berbecuţ la proţap. Unul dintre aceste locuri este ferma agroturistică Sa Mandra (regiunea Nurra), unde totul este păstrat conform tradiţiei şi decorat pitoresc.

    „Cum Alghero este în topul destinaţiilor de city break în această toamnă pentru români, turiştii pot experimenta Sardinia agroturistică în cadrul unui complex de poveste în imediata apropiere a oraşului, în regiunea Nurra, Azienda Agrituristica Sa Mandra – fermă, restaurant şi spaţii de cazare. Sa Mandra este un business de familie, dar, mai întâi de toate, o fermă: hectare de câmpuri de cereale cultivate ecologic, plantaţii de măslini, turme de oi, herghelii de cai, măgari şi porci, crescătorie de pui”, a explicat Iervolino.

    În afară de experienţa culinară autentică pe care turiştii o pot avea la ferma Sa Mandra, aceştia pot admira totodată şi un adevărat muzeu al tradiţiei locale, proprietarii fiind pasionaţi de istoria sardă şi obiectele realizate de meşteşugarii locali.

    „Turiştii sunt invitaţi ca înainte să se aşeze la masă sau să se cazeze, să rătăcească pe aleile Sa Mandra şi în sălile de expoziţie, unde vor face un pas înapoi în timp şi vor lua contact cu obiecte ce spun istoria sutelor de secole trecute. În cei 30 de ani de la deschiderea unităţii, Sa Mandra a adunat sute de piese originale: unelte folosite de fermieri în stâne şi de gospodine, dar şi covoare, ceramică, cuţite, mobilier, creaţii ale artizanilor locali.”

    Plaje ca în insulele paradisiace din Asia

    Pornind din Alghero înspre partea de nord, se pot vizita o serie de locuri cu peisaje ce îţi taie respiraţia, cum ar fi parcul regional Porto Conte şi Castelsardo. Continuând drumul spre nordul insulei, se ajunge în zona Costa Smeralda (Baja Sardinia – Porto Cervo), una dintre cele mai scumpe zone din Sardinia, unde au case cu vedere la mare designeri vestimentari renumiţi precum Armani. Această zonă luxoasă are de oferit unele dintre cele mai frumoase plaje din Marea Mediterană, arhipelagul La Maddalena fiind în imediată apropiere. Acesta poate fi vizitat într-o zi cu croazierele care opresc la mai multe plaje de pe insulele arhipegului, cum ar fi La Spargia, La Maddalena sau Santa Maria. De asemenea, se trece şi pe lângă plaja roz din arhipelag – Spiaggia Rosa, de pe insula Budelli, care nu se poate vizita decât în condiţii speciale, fiind protejată în cadrul parcului naţional La Maddalena. Nisipul de culoare roz este dat de scoicile şi coralul de culoare roşie care împânzesc plaja.

    La scurtă distanţă cu maşina de Baja Sardinia se poate ajunge la una dintre cramele moderne din Sardinia – Surrau, care a câştigat o serie de premii pentru vinurile sale roşii şi albe, cum ar fi cel mai bun vin roşu din Italia în 2017, potrivit revistei italiene de specialitate Gambero Rosso, şi premiul festivalului de vin din Potro Cervo pentru cel mai bun vin alb (Sciala).

    Pe lângă plajele desprinse din paradis din zona de nord a insulei, unde un sejur de 7 nopţi cu demipensiune în Baja Sardinia la un hotel de 4 stele ajunge la aproape 1.200 de euro pentru o persoană, turiştii pot vizita şi zona de munte din Sardinia, unde se pot face o serie de excursii şi incursiuni în tradiţiile păstrate de sute de ani de localnici.

    „Sardinia nu este numai pentru mare, ci şi pentru munte. Poţi veni atât vara, cât şi iarna să vizitezi insula”, a punctat reprezentantul unui lanţ de patru hoteluri din zona Baja Sardinia, Porto Cervo.

    „Noi colaborăm şi cu alte câteva hoteluri din zona de munte a Sardiniei, care sunt deschise pe tot parcursul anului”, a adăugat ea, menţionând că au în total 25 de propuneri diferite pentru turiştii care vor să viziteze insula, printre care şi retreaturi de yoga, agroturism, trasee montane, festivaluri, croaziere şi o serie de activităţi şi sporturi de apă.

    Barbagia, experienţa autentică din zona de munte a insulei

    Pentru a trăi adevărata experienţă rurală din Sardinia, trebuie vizitată zona Barbagia din inima insulei, unde se pot face excursii pe munte şi se pot vizita stânele autentice ale localnicilor, care păstrează metode de producţie din tată-n fiu, agricultura fiind sustenabilă.

    „Sardinia este o minunăţie rurală, lucru pe care localnicii doresc să îl arate tuturor turiştilor. Dacă timpul le permite, le recomandăm vizitatorilor să se aventureze în inima insulei, în zona Barbagia – o regiune montană, sălbatică şi fascinantă, un teritoriu ce merită descoperit în mai multe zile, pentru că obiceiurile şi tradiţiile sarde sunt menţinute la tot pasul. În Barbagia, turismul este fără doar şi poate sustenabil, sarzii fiind deosebit de atenţi cu natura. În această perioadă a anului – din septembrie până în decembrie – are loc unul dintre cele mai frumoase festivaluri, Toamnă în Barbagia, ce se desfăşoară în satele din Barbagia – fiecare săptămână este dedicată unui sat – şi atrage anual turişti din întreaga lume. Fiecare etapă a festivalului este unică şi irepetabilă. Fiecare sat îşi prezintă cultura şi tradiţiile specifice, produsele locale, de la brânzeturi până la carne, gemuri, murături, carne de miel sau carne de porc, paste proaspete, dulciuri, lichioruri şi vinuri, toate home-made şi după reţete tradiţionale”, a menţionat fondatorul Fly Go.

    În aceeaşi regiune, turiştii au la posibilitatea să viziteze oraşul pitoresc Orgosolo, renumit pentru desenele sale murale de pe străzi.
    În primele nouă luni ale acestui an, Sardinia a atras peste 3,6 milioane de turişti, dintre care 1,8 milioane sunt din afara Italiei. Dintre aceştia, circa 10.000 sunt români.

  • De ce este România invizibilă pe pieţele externe, deşi este un producător de vin de calibru mondial

    Vinul roşu de Bordeaux şi şampania sunt perlele coroanei în ceea ce priveşte licoarea lui Bacchus, dar nici vinurile din Toscana sau Rioja nu se lasă mai prejos, iar un riesling de Rin sau un vin de Porto pot oricând să stea la masă cu toate cele de mai sus, în orice colţ al lumii.
    Între aceste nume mari îşi fac loc şi Feteasca Neagră sau Albă, soiuri româneşti care local ţin capul de afiş, dar care la nivel internaţional sunt încă necunoscute.

    De altfel, România este invizibilă pe pieţele externe, deşi este un producător de calibru mondial. Astăzi, mai puţin de 5% din totalul celor 5,2 milioane de hectolitri de vin „made in Romania” ajung pe pieţele externe, pondere ce poziţionează statul pe ultimele locuri în UE (între ţările care produc vin). Prin comparaţie, statisticile europene arată că marii jucători precum Spania, Portugalia sau Italia exportă circa jumătate din ce produc. În cazul Franţei ponderea este la 30%, arată datele biroului de statistică european, Eurostat.

    România este privită pe pieţele din afară ca un producător ieftin, de volum. Totuşi, în ultimii ani, producătorii mici cu vinuri premium au făcut paşi la export şi încearcă să schimbe percepţia străinilor asupra vinurilor locale. Este nevoie de timp şi de multe evenimente organizate în această direcţie. Soiurile româneşti sunt însă pariul producătorilor locali când vine vorba de a cuceri noi orizonturi.

    „Trebuie să redescoperim soiurile româneşti de viţă-de-vie. România are un potenţial enorm, avem zeci de soiuri pe care le putem transforma într-un atu. Dacă pierdem această diferenţiere, vom fi uşor de înlocuit ca ţară producătoare de vin“, spunea recent Oliver Bauer, enologul cramei Ştirbey din Drăgăşani şi coproprietarul cramei Bauer, fondată alături de soţia sa în aceeaşi regiune viticolă.

    În România, mai puţin de un sfert din suprafaţa cu viţă-de-vie este acoperită cu soiuri româneşti, conform datelor Oficiului Naţional al Viei şi Produselor Vitivinicole (ONVPV) citate pe platforma revino.ro, un agregator de tipul Trip Advisor care le oferă vizitatorilor toate informaţiile de care au nevoie pentru a organiza vizite la crame.

    Suprafaţa totală cultivată cu viţă-de-vie pentru producţia de vin în România este de circa 183.000 de hectare, poziţie ce plasează piaţa locală pe locul zece la nivel mondial şi pe poziţia a cincea în UE.

    „Suprafaţa totală cultivată cu viţă-de-vie a fost anul trecut de 182.500 de hectare. Viile locale continuă să treacă printr-un amplu proces de restructurare şi reconversie, ajutate de fondurile UE din programul naţional de sprijin. An de an, în exerciţiul bugetar 2014-2020, România primeşte 47,5 milioane de euro”, spun oficialii Asociaţiei Producătorilor şi Exportatorilor de Vinuri (APEV).

    Anterior – şi în perioada 2007-2013 – România a beneficiat de fonduri europene nerambursabile în acest scop. Pentru fiecare hectar, antreprenorii primeau circa 14.000 de euro, potrivit datelor ZF. Odată cu fondurile de la UE au fost realizate investiţii importante în domeniu şi au apărut şi tot mai mulţi jucători de nişă, specializaţi pe segmentul premium. Acest segment a devenit de altfel printre cele mai efervescente, cu nume precum Catleya sau Rasova care şi-au făcut loc pe această piaţă în ultimii ani.

    Pe piaţa din România, în total, există peste 180 de crame care produc vin îmbuteliat, numărul lor fiind pe o tendinţă ascendentă continuă în ultimul an, arată datele portalului de specialitate crameromania.ro. Cele mai multe nume care apar sunt crame butic, ce îşi concentrează atenţia pe producţia de vinuri premium.

    Această schimbare de paradigmă vine în contextul în care şi comportamentul de consum s-a schimbat, iar românii s-au orientat tot mai mult către licoarea lui Bacchus şi tot mai mult către vinuri premium. Mai mult, în ultimii ani, alegerea vinurilor a devenit o activitate tot mai documentată, astfel că un consumator se uită atât la cramele producătoare sau soiurile de struguri, cât şi la culoarea vinului – alb, rosé sau roşu.

    Dezvoltarea apetitului pentru vin, accesul la informaţie şi creşterea puterii de cumpărare au făcut ca românii să îşi schimbe comportamentul de consum, astfel că preferă din ce în ce mai mult vinuri seci, în detrimentul celor demiseci. Totodată, câştigă teren vinurile roşii, rosé şi spumantele în detrimentul vinurilor albe liniştite, care au ţinut mulţi ani capul de afiş.

    Astfel, treptat românii încep să se asemene tot mai mult cu consumatorii din ţările dezvoltate precum Franţa sau Italia, două nume cu tradiţie şi greutate în lume în domeniul vinului. În aceste ţări şi consumul de vin este pe măsură, licoarea lui Bacchus fiind consumată la masă, cu ocazia unor evenimente sau în timpul liber.

    În România cultura vinului nu este la fel de dezvoltată, ba chiar există o scindare între urban şi rural. În timp ce în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării consumul este pe un trend ascendent, în mediul rural se consumă alte tipuri de băuturi alcoolice sau vin produs în casă. În Capitală însă şi în oraşe precum Cluj-Napoca şi Timişoara, pe fondul creşterii puterii de cumpărare, consumatorii ies mai des în oraş şi cheltuie mai mult. Ba chiar se reorientează de la bere către vin.

    Un român consumă în medie 20 de litri de vin pe an, la fel de mult ca un grec sau un britanic. Prin comparaţie, marii consumatori ai lumii vin din Portugalia, Franţa şi Italia, unde consumul mediu este dublu, arată calculele BM pe baza datelor OIV – Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului. Cei mai mari consumatori de vin sunt de regulă şi cei mai mari producători.

    Cea mai mare parte a vinului „made in Romania” rămâne pe piaţa internă, fiind destinat consumului local. Ponderea exportului este astfel de nici 5%. În acest context, o bună parte din consumul local de vin provine din producţia internă. Acest lucru este normal pentru o ţară care are o producţie semnificativă, cum este cazul României sau al Franţei şi Italiei, spunea recent Victor Ciupercă, vicepreşedintele APEV – Asociaţia Producătorilor şi Exportatorilor de Vinuri.

    „Cererea internă foarte mare îi determină pe producătorii români să îşi orienteze eforturile către România şi nu către export. Mai mult, preţul de export este mai mic decât cel de pe piaţa locală, astfel că situaţia are o explicaţie clară”, afirma şi Dan Balaban, antreprenorul care deţine împreună cu oenologul Bogdan Costăchescu producătorul de vinuri premium Davino.

    Producţia locală este suficient de mare pentru a acoperi consumul intern. Mai exact, 2018 se prefigurează a fi cel mai bun an din ultimul deceniu pentru producţia de vin, cu un total de 5,2 milioane de hectolitri. Această valoare plasează România pe locul 12 la nivel mondial şi 6 european, suflând în ceafa Portugaliei, unul dintre marile nume în ceea ce priveşte producţia licorii lui Bacchus. Producţia de vin a României a crescut cu peste 20% anul trecut, jucătorii vorbind de un an excepţional din punct de vedere cantitativ. Calitativ, mai e nevoie de câteva săptămâni pentru a se da un verdict.

    „A fost un an excepţional pentru producţia de vin – cantitativ vorbind. Un astfel de an vine cam o dată la un deceniu. Însă este greu să corespundă acest nivel şi cantitativ, şi calitativ, de regulă ai cantităţi mici şi calităţi excepţionale şi invers”, spunea recent Cristian Podar, administrator al Villa Vinea, producător de vin din zona Transilvaniei.

    Pe piaţa din România există 37 de podgorii care au fost reunite în opt regiuni viticole, dintre care cea mai extinsă este cea a Dealurilor Moldovei, care se întinde pe aproape 70.000 de hectare. Pe poziţia a doua se află Dealurile Munteniei şi Olteniei, cu peste 50.000 de hectare. Podiumul este încheiat de Podişul Transilvaniei.

    Dincolo de cifre şi de businessul din spatele lor, unii zic că vinul este un obiect de cult şi o experienţă culturală, la fel ca arta. Alţii spun că „iubirile, anii şi paharele de vin nu se numără niciodată”. Sunt şi „poeţii” care afirmă că vinul este ca un puzzle pentru că fiecare consumator trebuie să îi studieze culoarea şi claritatea, trebuie să îl respire, iar apoi să îl deguste, pentru ca în final să se contureze o imagine clară şi de ansamblu. Nu degeaba vinul este supranumit „băutura zeilor”, deşi astăzi muritorii sunt cei care se bucură de el.

  • Cine sunt oamenii pe spatele cărora se sprijină lumea modei internaţionale. Poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare

    Italia este o ţară membră a zonei euro de fix şase decenii şi un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice şi economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii şi valorilor comune. Însă Italia în sine este o ţară cu rezistenţă la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piaţa muncii. Din când în când, de acolo vin poveşti de groază cu sclavi, abuzuri şi mafioţi. Mai comune sunt însă poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.

    Într-un apartament de la etajul doi din oraşul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptuşeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenţie la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la preţuri cuprinse între 800 şi 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecţiei de toamnă şi iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că îşi poate pierde mijloacele de trai, primeşte de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de ţesătură pe care îl termină.

    „Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare şi este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton şi Fendi. Cel mai mult a câştigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.

    Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanţului de aprovizionare rapid. Este o tendinţă vizibilă mai ales în ţări precum India, Bangladesh, Vietnam şi China, unde milioane de muncitori slab plătiţi – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejaţi din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării şi a lipsei de acţiune legislativă.

    Condiţii similare există şi în Italia şi ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situaţia i-ar putea şoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meşteşugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării şi creşterea concurenţei la toate nivelurile pieţei înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiţii de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiţi echitabil – este uneori pus în pericol.

    Deşi nu sunt expuşi la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiţii de atelier ieftin, angajaţii la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel naţional, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate şi firme de consultanţă. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câştiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câştigă mult mai puţin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
    În oraşul Ginosa, un alt oraş din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povesteşte că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete şi mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 şi 50 de ore. Doamna Colamita îşi aminteşte că muncea între 16 şi 18 ore pe zi. Şi era plătită numai atunci când rochia era completă.
    „Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii şi de membrii familiei mele şi atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu şi câştigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut şi pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câştiga un salariu real.“

    Ambele femei au spus că ştiu în zona lor cel puţin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral şi apele cristaline, iubite de turişti, cu unul dintre cele mai mari centre de producţie din ţară.

    Puţini sunt dispuşi să îşi rişte mijloacele de trai pentru a-şi spune poveştile, deoarece pentru ei flexibilitatea şi posibilitatea de a-şi îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab şi lipsa de protecţie.

    „Ştiu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia şi, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viaţa mea şi nu am putut face altceva.“

    Deşi avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.

    „Toţi acceptăm că aşa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la maşina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză şi benzi de măsurare.

    Construite pe nenumăratele întreprinderi de producţie mici şi mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundaţiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocraţiei, a creşterii costurilor şi a şomajului.

    Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunităţi de angajare şi salarii mai mari, au suferit mai puţin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forţă de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-şi mute operaţiunile de producţie în străinătate.

    Puţine sectoare se bazează pe prestigiul producţiei italiene aşa cum o face comerţul de lux, mult timp un punct de sprijin al creşterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian şi aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct şi indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi şi Altagamma.

    Aceste cifre reflectă şi perspectivele pieţei globale de lux, aşteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, şi apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe pieţele mature şi cele emergente.

    Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux şi furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.

    Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producţie.

    Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate şi nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producţia de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puţine eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.

    Această investigaţie a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 şi 4.000 de muncitori în sectorul gri al producţiei de îmbrăcăminte.

    „Cu cât mergem mai mult în jos pe lanţul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, braţul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.

    Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producţie la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deţinute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar şi într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.

    O mulţime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii şi că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-şi putea acoperi nevoile de bază. Mulţi proprietari de fabrici au menţionat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deţinut de Kering, cu Louis Vuitton, deţinut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condiţiile de muncă şi standardele de calitate.

    Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declaraţie: „MaxMara consideră că un lanţ etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzaţiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a iniţiat o anchetă.

    Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producţiei decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.

    „Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanţului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producţie la fabrici mai mici, sub presiunea timpului şi a preţurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparenţă sau responsabilitate. Ştim că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementaţi din afara fabricilor contractate.“

    Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute şi a spus că „unele branduri trebuie să ştie că ar putea fi complice“. Acesta este şi punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălţămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producţia de încălţăminte.

    Iniţial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanţă Euroshoes, spunând că întârzierea plăţilor, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi şi facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menţinerea fabricii profitabilă şi plata unor salarii corecte angajaţilor. O instanţă locală a hotărât în favoarea sa şi a obligat Euroshoes să-şi plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.

    Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acţiune împotriva Euroshoes şi Tod’s, despre care ea spune că ştie direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunţat că nu a jucat niciun rol şi nici nu a avut cunoştinţă despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)

    „O parte din problema de aici este că angajaţii sunt de acord să renunţe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din oraşul Casarano, înaintea următoarei şedinţe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esenţă: „Fii flexibil, foloseşte metodele tale, ştii cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a şomajului, ceea ce face forţa de muncă vulnerabilă şi, deşi mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajaţi, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajaţii slab plătiţi şi plata acestora pentru a lucra de acasă.

    Zona a fost mult timp un centru de producători terţi de încălţăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo şi Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăţilor în mod constant, precum şi cu o reducere inexplicabilă a preţurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.

    În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plăteşte totuşi salariile întregi şi permite accesul la sistemul naţional de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înţelegeri pentru producţie, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani şi Gucci.

    Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producţie, iar promisiunile legate de creşterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.

    În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanţă pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvenţă în 2014.

    Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noştri, Euroshoes, şi împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acţiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menţionate în cauză şi nu a avut niciodată o relaţie comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relaţia lor.“

    Declaraţia mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util şi în mod regulat şi nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toţi furnizorii să-şi îndeplinească serviciile în conformitate cu legea şi că acelaşi standard trebuie aplicat şi subcontractanţilor.

    „Tod’s îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigaţie făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că şi alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la acelaşi tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenţi perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câştiga între 7 şi 9 euro.

    Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulţi observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai uşor ca mulţi lucrători la domiciliu să fie plătiţi sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanţii sindicatelor, care variază în funcţie de sector şi de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piaţa muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcţii (8 euro) şi finanţe (11,51 euro ).

    Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului şi vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulţi reprezentanţi ai sindicatelor. „Ştim că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condiţiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederaţia Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală naţională a ţării.

    Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-şi îngriji membrii familiei sau pentru a-şi completa veniturile şi se tem să piardă banii adiţionali. În timp ce rata şomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei şi textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producţiei în Asia şi Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurenţa locală pentru mai puţine comenzi şi a forţat proprietarii de fabrici să scadă preţurile.

    În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producţia înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentaţia proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.

    Dacă la aceasta se adaugă antipatia faţă de reglementare, şomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecţie a forţei de muncă şi faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piaţa muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă şi mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieţei muncii.

  • Descoperire sinistră într-o clădire a Vaticanului. Un mister vechi, la un pas de a fi rezolvat

    Fragmente de oase umane au fost găsite în timpul lucrărilor de restaurare a proprietăţii aflate lângă biroul diplomatic al Sfântului Scaun din Roma, a transmis Vaticanul, relatează The Guardian.
     
    O anchetă a fost declanşată pentru a stabili vârsta, sexul şi data morţii.
     
    Criminaliştii cred că rămăşiţele apaţin unor adolescente – Emanuela Orlandi şi Mirella Gregori – dipărute în 1983, pe când aveau 15 ani şi vor face de urgenţă comparaţia testelor ADN.
     
    Emanuela Orlandi a fost fiica unui membru al poliţiei din Vatican şi a fost văzută ultima oară la 22 iunie 1983. Potrivit teoriilor care au circulat atunci, fata de 15 ani a fost răpită de o bandă de crimă organizată pentru a exercita presiuni asupra funcţionarilor de la Vatican în vederea recuperării unui împrumut.
     
     
    O altă teorie a fost aceea că răpirea a avut loc pentru a forţa eliberarea din închisoare a lui Mehmet Ali Agca, care a încercat să îl asasineze pe Papa Ioan Paul al II-lea în 1981.
     
    Fratele ei, Pietro, conduce o campanie de zeci de ani pentru a afla ce s-a întâmplat cu Emanuela şi a acuzat Vaticanul de tăcere şi chiar de complicitate în acest caz.
     
    Vaticanul a declarat în mai multe rânduri că a cooperat cu poliţia italiană în acest caz.

  • ALERTĂ roşie în Italia. Bilanţul condiţiilor meteo EXTREME a ajuns la opt morţi

    Meteorologii au amis avertizări meteo pentru aproape tot teritoriul Italiei, motiv pentru care în mai multe zone şcolile şi obiectivele turistice au fost închise.

    Mai multe obiective turistice au fost închise publicului, inclusiv Forumul Roman şi Colosseumul, după ce zeci de copaci au căzut în capitala Roma.

    Autorităţile din Veneţia au anunţat că aproximativ 75% din oraş este afectat de inundaţii, nivelul apei depăşind un metru şi jumătate, al patrulea cel mai ridicat nivel înregistrat vreodată. Piaţa San Marco a fost închisă, după ce aceasta a fost inundată din cauza furtunii.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Drumul invers în design – VIDEO

    Am cliente care vin la mine, iar când le întreb de unde mă ştiu îmi spun: «Eram în facultate/liceu când mă uitam pe site-ul tău». Îmi descriu şi rochiile care le-au impresionat”, spune Elena Perseil, care a intrat în domeniul designului vestimentar în urmă cu aproximativ două decenii.
    Ea a absolvit în anii 2000 Universitatea Esmod din Paris, iar apoi a început să lucreze la câteva case de modă de acolo. Designerul a acumulat cunoştinţe în domeniu călătorind în India, unde a învăţat să lucreze cu mătasea şi a studiat broderia realizată manual. „De la vârsta de 14 ani mi-am dat seama de această pasiune. Cred că este genul de meserie pe care dacă nu o cauţi, te caută ea pe tine, nu prea poţi să scapi”, spune ea.
    Timp de cinci ani, şi-a concentrat activitatea în Paris şi pe alte pieţe internaţionale; în urmă cu 15 ani, a pus bazele brandului Elena Perseil, atunci când a hotărât că trebuie să se stabilească într-un loc, doarece stilul de viaţă plin de călătorii nu se mai mula cu viitorul ei şi cu faptul că era însărcinată.
    „Lucram la Paris, pentru mai mulţi designeri, şi când am aflat că urmează să am un copil am hotărât să mă stabilesc în România, am hotărât că nu mai pot călători la fel de mult şi am zis că trebuie să mă opresc cumva şi să fac ceva mai stabil. Iar acest lucru mai stabil s-a materializat în brandul Elena Perseil.”
    Fiindcă clienţii o ştiau din facultate, spune că i-a fost uşor să înfiinţeze şi să dezvolte pe piaţa locală brandul propriu de design: „Aveam piaţă şi cunoştinţe. Eram deja cunoscută şi în România, drept urmare avem anual o cifră de afaceri de aproximativ 300.000 de euro, iar anul acesta sperăm să ne ducem spre 500.000 de euro”.
    În prezent, designerul se concentrează asupra showroomurilor din România şi din Paris, în cadrul cărora pune accent pe rochiile de seară de lux.
    Cele mai multe dintre creaţiile sale iau drumul exportului, ajungând mai ales în magazine din Italia, Franţa, Japonia, Qatar, Dubai, care, potrivit ei, sunt mari consumatori de rochii de lux.
    „Dar îmi doresc să fiu puţin mai prezentă pe piaţa europeană şi pe piaţa din România”, îşi descrie Perseil obiectivul pentru următoarea etapă a afacerii ei de design. Spune că numărul articolelor create într-un an se apropie de 8.000 – rochii de seară (3.000 pe an), rochii de mireasă (30 pe an), rochii casual şi ţinute casual (5.000 pe an).
    „Numărul acestora este influenţat de mai mulţi factori, pentru că facem şi rochii la comandă şi multe cliente vin şi îmi spun evenimentul la care urmează să meargă şi lasă totul în grija mea apoi, eu trebuie să concep rochia perfectă pentru ele”, explică designerul.
    Preţurile articolelor produse sub brandul Elena Perseil pleacă de la 300 de euro şi ajung la 2.000 de euro, pentru rochiile de seară. Rochiile de mireasă sunt făcute de obicei la comandă, iar preţul lor se încadrează între 1.000 şi 2.000 de euro, a spus designerul.
    „În general, am investit mult în produs şi mai puţin în marketing, m-au interesat mai puţin umeraşele şi husele şi mai mult materialele. Am considerat tot timpul că rochia trebuie să vorbească de la sine şi dacă vrei să faci un business stabil atunci trebuie să ai un produs bun.”
    Materia primă folosită pentru crearea produselor este adusă din China şi din Italia. Astfel, designerul a spus că în China toate mătăsurile şi materialele sunt mai speciale şi mai fumoase, iar la Italia îi place creativitatea materialelor şi faptul că au designeri buni de material.
    Elena Perseil lucrează cu o echipă permanentă care este alcătuită din 10-12 persoane, care au grijă ca noile colecţii prezentate la Paris Fashion Week să fie perfecte, iar rochiile la comandă să fie ireproşabile.
    „Nu suntem toţi «in house» şi nu se face toată producţia «in house», dar lucrez pe social media cu o firmă, pentru site cu o altă firmă, pentru promovare cu o firmă. Echipa mea permanentă este alcătuită din 10–12 persoane.”
    Ea sesizează că criza de pe piaţa forţei de muncă nu a ocolit domeniul în care activează, lipsa croitorilor cu experienţă fiind un dezavantaj.
    „În România este foarte greu să găseşti forţă de muncă, faţă de acum 5-10 ani. Este foarte greu şi oamenii nu prea mai vor «să-şi bată capul», mai ales că genul acesta de muncă poate părea complicată.”
    Din punctul ei de vedere, o astfel de meserie poate oferi numeroase satisfacţii, inclusiv materiale. „Sunt meserii care pot fi foarte bine plătite, liniştite şi satisfăcătoare, mai ales dacă lucrezi cu un designer, pentru că ai oportunitatea de a lucra cu materiale noi, cu un design nou. Nu este nimic plictisitor dacă lucrezi cu un designer; problema este că nu avem cultura muncii, vrem să obţinem lucruri dar nu vrem să facem nimic pentru ele.”
    Referitor la dezvoltarea afacerii, Elena Perseil nu are de gând să deschidă şi un magazin fizic, comenzile fiind făcute în prezent doar prin intermediul site-ului propriu.
    „Nu vrem magazin fizic pentru că suntem destul de ocupaţi cu producţia şi ar însemna să fim concentraţi în două părţi. Noi lucrăm mai ales cu comenzi în avans, nu sunt închisă la nimic, dar momentan nu m-am gândit să deschid un magazin fizic”, spune ea.

  • GAFĂ a lui Carmen Dan. Matteo Salvini, CONFUNDAT cu premierul Italiei, Giuseppe Conte

    „Onorată să primesc vizita preşedintelui Consiliului de Miniştri, ministru de interne al Republicii Italiene, Matteo Salvini, la Ministerul Afacerilor Interne, Romania. Chiar dacă este o întrevedere scurtă, de numai câteva ore, sper să fie una fructuoasă!”, a scris mininstrul Carmen Dan, pe Facebook.

    De faptl preşedintele Consiliului de Miniştri este Giuseppe Conte.

    Ministrul Afacerilor Interne, Carmen Dan, s-a întâlnit, marţi, la sediul MAI, cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de Interne al Republicii Italiene, Matteo Salvini.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Operaţiunea de evacuare a unor pacienţi către alte zone din ţară, la Baza 90 Transport Aerian din Otopeni, judeţul Ilfov, în cadrul exerciţiului Seism 2018.

    Seism 2018 este cel mai amplu exerciţiu medical din cadrul unui program al Mecanismului de Protecţie Civilă al UE. Acesta a avut loc în România până la data de 18 octombrie. Simularea a implicat 1.000 de persoane şi echipe medicale din Austria, Germania, Italia, România, Slovacia, Suedia, Norvegia şi Israel, precum şi experţi din alte state care participă la acest mecanism.
    Exerciţiul a simulat răspunsul la un cutremur de gradul 7,5 pe  scara Richter în Capitală, când capacităţile naţionale de salvare sunt depăşite, iar România activează Mecanismul de Protecţie Civilă al UE. Exerciţiul este al cincilea şi ultimul din perioada 2017-2018. Exerciţii similare au avut loc în Regatul Unit, Danemarca, Bulgaria şi Austria. Acestea sunt organizate de ţările participante, cu o contribuţie financiară de la Comisia Europeană, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul Comisiei Europene.

  • Mihail va cânta piesa “Who You Are” la concertul anual de Crăciun de la Vatican – VIDEO

    Concertul anual de Crăciun de la Vatican a ajuns la cea de-a 26-a ediţie, iar evenimentul a găzduit de-a lungul anilor artişti precum Patti Smith, Bryan Adams, Al Bano, Tom Jones şi Lauryn Hill.

    Mihail a cucerit piaţa muzicală din Italia, unde a avut mai multe concerte în această vară, ca şi pe cea din Polonia, arată reprezentanţii muzicianului. Mihail a fost invitat să cânte piesa “Who You Are” atât în finala emisiunii “The Voice”, cât şi în cadrul emisiunii “Che Tempo Che Fa” a postului de televiziune Rai 1, cel mai bine cotat talk-show din Italia din punct de vedere al audienţelor, urmărit de 4 milioane de telespectatori în timpul interpretării live. Tot în această ţară, artistul a ocupat locul I în Italian Airplay Charts şi Italian Indie Charts, dar şi în topul iTunes Italy. Cu “Who You Are”, Mihail a câştigat discul de aur în Italia şi trofeul Top Of The Top la festivalul Sopot din Polonia.

     

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro