Chifteluţe suedeze, somon afumat, celebra prăjitură cu migdale şi caramel şi hot-dog pentru care nu scoţi din buzunar mai mult de un leu. Toate acestea se găsesc în restaurantele IKEA, acolo unde, de cele mai multe ori, se formează cozi lungi. Nici nu-i de mirare, având în vedere preţurile accesibile.
Care este motivul, însă, pentru care retailerul de mobilă îşi „permite” să coboare preţurile alimentelor atât de mult?
DEZVĂLUIREA UNUI FOST ANGAJAT: DE CE CREDEŢI CĂ IKEA „VĂ DĂ” HOT-DOG-UL LA 1 LEU? !
O analiză realizată cu ocazia aniversării a 25 de ani de la primul episod al popularului serial de comedie “Seinfeld” scoate la iveală sumele fabuloase câştigate de protagoniştii sitcom-ului, în frunte cu Jerry Seinfeld.
În ciuda profitului de circa 200 de milioane de dolari obţinut de “Seinfeld” pentru fiecare sezon în parte, costurile pentru producerea episoadelor se situau la cel mai ridicat nivel din televiziune la vremea respectivă.
Potrivit unor surse citate de presa americană mai multe companii se află în negocieri avansate ce vizează posibilitatea de a difuza toate cele 180 de episoade ale serialului “Seinfeld” pe un serviciu de streaming online. În urma acestei tranzacţii, producătorii serialului ar putea obţine alte câteva sute de milioane de dolari.
CÂT AU CÂŞTIGAT, PENTRU FIECARE REPLICĂ ÎN PARTE, ACTORII DIN SEINFELD
Ceremonia oficială de deschidere a Festivalului de Film de la Cannes l-a avut ca maestru de ceremonii, pentru al doilea an consecutiv, pe actorul Lambert Wilson. Numeroase staruri ale industriei cinematografice au păşit pe celebrul covor roşu de la Cannes, purtând ţinute vestimentare spectaculoase, şi au participat la această gală de deschidere a festivalului, care a fost transmisă de postul de televiziune CanalPlus şi a fost urmărită de peste 170 milioane de telespectatori.
Anul acesta, 19 filme se luptă pentru Palme d’or, iar noutatea faţă de anii trecuţi este reprezentată de numărul mare de filme asiatice înscrise în competiţie.
Printre favorite se numără „Carol“, în regia lui Todd Haynes, care spune povestea a două lesbiene, în anii ‘50, şi le are în distribuţie pe Rooney Mara şi Cate Blanchett. Haynes a mai participat doar o dată la Cannes, în 1998. Mexicanul Michel Franco prezintă „Chronic“, o dramă despre un asistent medical înconjurat de durere şi moarte. Franco a câştigat, în 2012, secţiunea Un certain regard cu filmul „After Lucia“. „Dheepan“ este povestea unui luptător din Sri Lanka care, după ce fuge în Paris, ajunge să lucreze ca îngrijitor la o instituţie a statului. „Dheepan“ este regizat de Jacques Audiard, care se află la a patra participare la Cannes.
„The Assassin“ este un film asiatic, primul regizat de taiwanezul Hou Hsiao-hsien după mai bine de opt ani. Ultimul său film, „Flight of the Red Balloon“, a participat la Cannes în 2007 la secţiunea Un certain regard. Hou Hsiao-hsien a câştigat marele premiu de la Cannes în 1993, pentru filmul „The Puppetmaster“.
„The Lobster“ este filmul de debut în limba engleză al regizorului grec Yorgos Lanthimos. Filmul îi are în distribuţie pe Colin Farrell, Ben Whishaw, John C. Reilly şi Rachel Weisz, iar acţiunea se petrece într-un viitor apropiat în care oamenii sunt obligaţi să îşi găsească sufletul-pereche în 45 de zile.
După ce a impresionat juriul în 2011 cu „Oslo, 31 august“, regizorul norvegian Joachim Trier prezintă la Cannes o dramă avându-i în distribuţie pe Isabelle Huppert, Gabriel Byrne şi Jesse Eisenberg.
„MacBeth“ este o nouă ecranizare a celebrei piese de teatru, semnată de către regizorul australian Justin Kurzel. În rolurile principale joacă Michael Fassbender şi Marion Cotillard.
Radu Muntean şi Corneliu Porumboiu revin anul acesta la Festivalul de la Cannes, în secţiunea Un certain regard, cu cele mai noi lungmetraje ale lor, „Un etaj mai jos“, respectiv „Comoara“, iar regizorul Andrei Creţulescu va fi prezent în secţiunea Semaine de la critique cu scurtmetrajul „Ramona“. Acesta este deja al treilea an consecutiv când România nu are niciun film în competiţia oficială a prestigiosului Festival de la Cannes, care debutează miercuri.
Selecţia oficială este realizată de către directorul festivalului, Thierry Fremaux, iar acesta susţine că „regizorii buni vor face întotdeauna filme bune, aşa că vor avea mereu un loc în festival“. Pentru a alege producţiile ce intră în competiţie, Fremaux se consultă cu o serie de specialişti din Europa. În Marea Britanie, spre exemplu, una din cele mai influente păreri este cea a scriitoarei Agnes Poirier. Marile companii britanice de film, precum Film4, BFI şi BBC, au şi ele un cuvânt greu de spus. Dar, asemenea festivalului, şi companiile se concentrează asupra numelor
deja consacrate. „Construim cariere“, susţine Tessa Ross, directoare a Film4, casa de producţii care a lansat „Slumdog Millionaire“ şi „12 ani de sclavie“. „Este singurul mod în care poţi avea filme care să conteze.“
Una din lecţiile pe care ar trebui să le înveţe responsabilii festivalului de la Cannes este că arta nu înseamnă întotdeauna şi bani mulţi. Este nevoie ca astfel de evenimente să dea atenţie şi unor regizori sau actori mai puţini cunoscuţi, dar care poate reuşesc prestaţii de invidiat.
Inaugurat în 1964, Festivalul de la Cannes este unul dintre cele mai prestigioase evenimente de profil din lume. Participarea la concurs este permisă doar pe bază de invitaţie, iar ceremonia se ţine la Palatul Festivalului şi Congresului din Cannes.
Trofeul Palme d’or, un simbol al festivalului, a fost decernat pentru prima oară în 1955. Înainte, între 1946 şi 1954, câştigătorii primeau „Marele premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes“, sub forma unei diplome şi a unui trofeu realizat de un artist contemporan.
Începând cu anul 2014, preşedinţia juriului a fost preluată de către Pierre Lescure, preşedintele canalului francez Canal Plus.
Bună dimineaţa“, „lapte bătut“, „sana“ sunt câteva dintre cuvintele rostite în româneşte de Dieter Schulz în ziua în care compania a anunţat noua sa investiţie, de 10 milioane de lei. Dincolo de valoare, investiţia va avea un corespondent cât se poate de vizibil pe rafturile magazinelor, în cel mult o lună.
”Piaţa era aglomerată cu foarte multe produse„, argumentează Dieter Schulz ideea de la care a plecat proiectul care înseamnă, de fapt, schimbarea la faţă a circa jumătate din portofoliul de produse, Danone având în acest moment 50% din piaţa iaurturilor, conform datelor companiei de cercetare de piaţă Nielsen. Concurenţii companiei se plasează la distanţă mare, numărul doi în acest segment având 14%.
Danone este astfel liderul detaşat al categoriei, iar cifra de afaceri a fost de 481 milioane de lei în 2013, în scădere cu 5% faţă de 2012; rezultatele financiare pentru anul trecut vor fi comunicate la jumătatea lunii mai. În acest context, este interesant de observat care este poziţia în clasamentul producătorilor de lactate, dat fiind că Al-balact, plasată în 2013 pe locul doi, a anunţat rezultatele pentru anul trecut; cifra de afaceri a producătorului controlat de antreprenorul Raul Ciurtin a ajuns la aproape 475 de milioane de lei în 2014, faţă de 423,1 milioane de lei în 2013, în timp ce profitul net a crescut cu 46%, la 12,3 milioane de lei, conform raportului anual al companiei. În plus, Danone se poziţionează, mai nou, drept ”liderul pieţei de iaurturi„, după ce a raportat ani în şir cea mai mare cifră de afaceri din domeniul lactatelor.
Dieter Schulz este foarte entuziasmat de noul anunţ şi povesteşte că tehnologia pe care fabrica din Bucureşti o pune acum în funcţiune nu mai este folosită în această regiune a continentului, că a fost inventată în urmă cu trei ani, iar acum mai este folosită doar în Spania şi Franţa. În funcţie de diverşi factori, de pildă categoriile în care sunt plasate produsele, gradul de maturitate al pieţelor şi bugetele de promovare, noul tip de ambalaje s-a tradus, în alte pieţe, în creşteri de vânzări între 5% şi 20%, spune Anca Stroe, director de marketing SEE la Danone. Punerea în practică a noii tehnologii este anevoioasă, în proiect fiind implicate în jur de 50 de persoane din fabrică şi alte 20 de la birouri, în condiţiile în care pe plan local compania are 450 de angajaţi.
Danone şi-a început activitatea pe plan local în 1999, iar investiţiile totale au ajuns la 340 de milioane de lei. Anul trecut producătorul a investit jumătate de milion de euro pen-tru activităţi de producţie şi alte câteva milioane de euro pentru sistemele informatice.
Dincolo de aşteptările pe care le are de la creşterile de vânzări pe piaţa locală, Schulz se aşteaptă ca şi exporturile să fie impulsionate. 90% din vânzările de pe piaţa românească sunt produse fabricate local, iar peste hotare merg 12% din producţia fabricii de la Bucureşti, unde de pe liniile de fabricaţie ies zilnic 1 milion de iaurturi. ”Anul trecut, ex-porturile au crescut cu 15%,„ declară Schulz, care conduce afacerea la nivelul întregii regiuni, fiind responsabil de România, Bulgaria, Grecia şi ţările adriatice. Iaurturile produse în Capitală ajung pe pieţe ca Ungaria, Franţa, Polonia, Marea Britanie şi Moldova, iar ponderea vânzărilor de peste hotare ar putea creşte în viitorul apropiat.
”Am avut un început de an bun, vedem în piaţă un optimism care cred că se leagă deopotrivă de schimbările din mediul politic dar şi de veştile referitoare la scăderea TVA, care mă aştept să aibă un impact însemnat. Cred că 2015 va fi un an bun pentru România în general„, afirmă Schulz. Pe de altă parte, adaugă tot el, se resimt şi efectele creşterii înregistrate de valute, cum sunt francul elveţian şi dolarul american. În ce priveşte vânzările de iaurturi, con-sumul per capita se plasează la 6-7 kg pe an, de două ori mai puţin decât alte ţări din regiune, ca Ungaria sau Polonia, şi la distanţă însemnată de pieţe ca Franţa sau Germania, unde media anuală de consum se află la 27-30 de kg pe an.
”Iaurtul nu a avut o tradiţie de consum în România. În urmă cu 16 ani consumul era mult mai redus. În plus, este şi o problemă de acces a consumatorilor la acest tip de produs, iar faptul că TVA-ul va scădea de la 1 iunie ar putea să facă această categorie mai accesibilă pentru o plajă mai largă de consumatori„, este de părere reprezentantul Danone, care are în portofoliu circa 90 de produse, majoritatea produse local. Preferinţele consumatorilor se îndreaptă în prin-cipal către iaurtul simplu, care deţine jumătate din piaţă, urmat de cel cu fructe (27%), pentru copii (5%, în creştere cu 28% în 2014 faţă de 2013, conform Nielsen) şi segmentul numit ”sănătate activă„ (17%), în care este inclus, de pildă, Activia.
În acest număr al revistei am făcut un alt infografic care arată că în vremea lui Ştefan cel Mare la noi erau mai multe vite pe cap de locuitor decât în prezent. Scăderea este accentuată după 1990 şi se manifestă mai oriunde în lume, numai că noi stăm de două ori mai rău decât francezii sau bulgarii.
Sunt date simple, scoase din context, dar grăitoare în simplitatea lor. Nu trebuie să îmi spună cineva cum e cu modernizarea sau cu creşterea populaţiei sau care este diferenţa dintre o autostradă şi un drum pietruit. Dar pietrarii lui Carol I nu lucrau cu basculante sau cu alte utilaje moderne, iar faptul că răzeşii lui Ştefan puteau ţine o vacă de familie, iar ţăranii de astăzi nu, chiar nu-l pricep.
Şi vreau să mai ofer alte câteva date simple, scoase din context. Nu înainte de a remarca uluitoarea muncă depusă de cei ce au re-alizat unul dintre cele mai folositoare situri din România, în opinia mea; este vorba de Biblioteca Digitală a Bucureştilor – www.digibuc.ro, unde veţi putea găsi colecţii impresionante de publicaţii şi cărţi vechi, disponibile gratuit. Colecţia ziarului Adevărul începând cu 1888, Albina sau Furnica, anuare şi almanahuri, Moftul Român sau Monitorul Oficial, o uluitoare colecţie de istorie şi viaţă, din poate cea mai bună perioadă a României.
De ce spun poate cea mai bună perioadă a României? Pentru că, răsfoind toate acele publicaţii, simţi o lume vie, activă, în eferves-cenţă, conectată, conştientă de cine este şi care este locul ei în lume. Numele care semnau, relaţiile pe care le invocau, problemele discutate, ba chiar şi banalele reclame, care ar apărea stângace astăzi, dar care promovau mărfuri şi produse şi producători locali.
O ”Revistă a fundaţiilor regale„ din 1940 vorbeşte cu mândrie de marina comercială, formată din ”26 vase de Mare, reprezentând 58.204 tone registru net, şi 963 vase de Dunăre cu 541.333 tone motrice„. Câte tone motrice or fi acum?
În acelaşi număr Ionel Teodoreanu adresa o epistolă poetică unui confrate scriitor din anul 2200: ”Camarad de dincolo, pleacă-te din depărtarea ta peste adâncul în care mă aflu şi ascultă glasul meu stins, rămas întru tine„.
Şi mai departe: ”Analele economice şi statistice„ din iulie – decembrie 1939 vorbeşte de întreţinerea a 5.136 de cantine şcolare, unde mâncau 158.273 de copii. Curios, am căutat să aflu dacă există aşa ceva şi acum; o ştire a unei televiziuni mă informa că numărul cantinelor şcolare din Bucureşti s-a dublat. ”Uau„, am exclamat, dar mi-am înghiţit rapid ”uau„-ul – era vorba de 40 de unităţi.
Şi mai departe. Aceleaşi anale economice au câteva date despre consumul de alimente: pe cap de locuitor consumul de lapte era în 1939 de peste 44 de litri. Astăzi este 12 litri. Consumul de brânzeturi era de 6,7 kilograme. Astăzi este undeva la 5 kg. Există şi un revers al medaliei: consumul de carne era atunci de 22,6 kilograme/cap de locuitor, astăzi este puţin peste 40 de kilograme.
În 1929, în România Mare se cultivau 3 milioane de hectare cu grâu; astăzi se cultivă în jur de 2 milioane. În acelaşi 1929 România era pe locul cinci în topul mondial al producătorilor de petrol, cu o producţie de 4,3 milioane de tone. Astăzi producem tot cam atât. Me-diul era cât se poate de concurenţial – erau 10 rafinării, mici, ce-i drept, dar zece (astăzi mai sunt 3 mari şi una mai mică). Statul avea pro-priile terenuri petrolifere, pe care le exploata cu mai mare succes decât privaţii.
Se năşteau în România Mare 600.000 de copii pe an (astăzi se nasc sub 200.000), dar mortalitatea era uriaşă.
Nu vreau să compar mere cu pere – sunt conştient de tot ce separă acele vremuri de perioada de acum. Dar, repet, citiţi acele publi-caţii cu inima şi veţi descoperi o lume cu probleme, dar în care sunt tentat să spun că oamenii erau şi reprezentau mai mult decât acum – orice va fi însemând asta.
Ilustrez cu un tablou semnat de Cecilia Cuţescu – Storck, ”Casa familiei de la Balcic„, un loc care m-a vrăjit prin mister şi frumuseţe, chiar dacă timpul şi nepăsarea oamenilor l-au marcat.
“Faptul că smart nu se scrie cu majuscule arată cât de inconfortabil s-a simţit Mercedes la capitolul tendinţe şi stil când a lansat modelul la mijlocul anilor ’90. Trebuia să fie un model tânăr şi hip, care să preia ideea lui Nicolas Hayek, inventatorul ceasurilor Swatch, o maşină de oraş cu două locuri, care fusese anterior refuzată de Volkswagen“, scrie jurnalistul Ray Hutton, citat de just-auto.com.
Combinaţia Swatch Mercedes ART nu a avut succesul financiar anticipat, astfel că, la fel ca primul model lansat acum aproape două decenii, noua generaţie smart caută şi astăzi profitul. Managerii conservatori ai Mercedes-Benz aveau să recunoască faptul că nu au înţeles foarte clar abordarea de marketing a acestui produs, adoptată de echipa pe care Hayek a adus-o în joint venture. smart trebuia să fie o maşină hibrid sau electrică „cu spaţiu pentru două persoane şi două doze de bere“, însă modelul nu avea cum să fie unul ieftin, dat fiind că toate componentele erau noi, la fel ca şi fabrica de la Hambach din Franţa. Hayek prezicea vânzări de 200.000 de unităţi pe an, număr pe care Mercedes-Benz l-a acceptat ca punct de plecare, însă care nu avea să fie atins niciodată. Lansarea din 1998 a fost amânată după ce noul Mercedes-Benz clasa A s-a răsturnat în timpul unor teste, amplificând teama că acest tip de autoturisme nu ar fi sigure – la scurt timp a urmat modificarea suspensiilor şi a sistemului de stabilitate.
Doar 20.000 de unităţi au fost comercializate în primul an, fapt care l-a determinat pe Jurgen Schrempp, şef al nou formatului concern DaimlerChrysler, să îi dea un ultimatum: ori vindeţi 80.000 de maşini în anul următor, ori renunţăm la smart. Pentru salvarea smart a fost desemnat tânărul Andreas Renschler, acum membru al boardului Volkswagen. „Şansele de supravieţuire sunt 50:50“, spunea atunci managerul. A supravieţuit, dar tuturor le-a fost clar că nu poate fi profitabil doar cu cele două versiuni de oraş. Două noi versiuni roadster au fost introduse în gama smart în 2003, iar vânzările au ajuns la 125.000 de unităţi. Apoi, au apărut modelele forfour, cu cinci locuri, construite pe aceeaşi platformă cu Mitsubishi Colt. Extinderea gamei nu a fost un succes, iar la a doua generaţie smart din 2007 Mercedes-Benz a renunţat la roadster şi forfour. Noul fortwo trebuia să aibă un cost de producţie mai mic şi a împrumutat motorul de un litru în trei cilindri de la Mitsubishi în locul celui dezvoltat intern. De aceea, smart nu a produs nici măcar un euro profit.
Actualul CEO al Daimler, Dieter Zetsche, care tocmai preluase şefia DaimlerChrysler, spunea la prezentarea fortwo: „Brandul smart va fi profitabil în 2007 şi după aceea“. De atunci vânzările s-au stabilizat la 100.000 de unităţi pe an. O campanie de succes pe internet la lansarea în Statele Unite ale Americii a mai crescut acest număr, ceea ce i-a permis lui Zetsche să declare în 2008 că smart a trecut peste momentul dificil şi a ajuns profitabil, „chiar dacă nu foarte profitabil“. Mercedes-Benz a decis să găsească un producător cu modele similare pentru generaţia smart lansată în decembrie 2014 şi de aici a apărut parteneriatul cu Renault, francezii mizând pe Twingo pentru a cuceri segmentul maşinilor mici de oraş. „Mercedes şi Renault nu sunt nicidecum colegi care împart acelaşi pat, de aceea este incredibil cum au agreat o maşină inspirată de nemţi, dar produsă de francezi. Economiile generate de acest parteneriat sunt importante, efectul împărţirii motoarelor, transmisiilor sau interiorului fiind chiar reapariţia forfour“, spune Ray Hutton. Ce-i drept, diferenţele de mentalitate au persistat: dacă Renault nu a fost interesat de Twingo cu două locuri, Daimler a insistat să păstreze modelul fortwo, chiar dacă asta înseamnă să nu îl producă la uzina din Slovenia, ci în cea iniţială de la Hambach.
“Ne-am propus ca Solo să fie un jucător important în pieţele emergente. Ţinta noastră este să ne extindem în afara Nigeriei. (…) În continuare, ne-am propus să ne extindem şi pe alte pieţe emergente”, spunea Michael Akindele, nigerianul în vârstă de 30 de ani care a fondat compania producătoare de smartphone-uri şi aplicaţii Solo Phone într-un interviu acordat publicaţiei americane Forbes. Akindele este un nigerian în vârstă de 30 de ani care, potrivit specialiştilor citaţi de publicaţiilor internaţionale, va revoluţiona piaţa smartphone-urilor şi ar putea să clatine afacerile unor giganţi precum Apple.
Compania ţinteşte livrarea soluţiilor mobile, serviciilor şi platformelor destinate consumatorilor la un preţ rezonabil şi a ajuns în prezent la un număr de 160 de angajaţi, în discipline care pornesc de la inginerie şi până la vânzări.
Smartphone-urile companiei se vând cu preţul de 150 de dolari şi sunt livrate împreună cu până la 20 de milioane de melodii licenţiate de Sony, Universal şi Warner. Cea mai recentă lansare a acestora este o aplicaţie numită Video-On-Demand, disponibilă tuturor nigerienilor ce au un telefon android şi care le face acestora accesibile atât filmele Hollywood-iene, cât şi pe cele Nolywood-iene.
Akindele s-a născut în Statele Unite ale Americii într-o familie de părinţi originari din Nigeria. S-a întors împreună cu familia în Nigeria când avea doi ani, iar zece ani mai târziu s-a reîntors în SUA. A fost educat în Alexadria, Virginia şi a absolvit liceul T.C. Williams, iar ulterior s-a mutat la George Mason University din Fairfax. În perioada studiilor la George Mason, s-a concentrat pe studiul informaticii şi a obţinut şi o licenţă în această disciplină. Informatica i-a oferit cunoştinţele necesare pentru a pune bazele propriei companii. A lucrat însă mai întâi în consultanţă, ca şi consultant în tehnologie în cadrul firmei Accenture. A făcut apoi parte din echipa de producţie a “The Apprentice: Africa”, versiunea africană a emisiunii “The Apprentice” (Ucenicul, n.r.) a lui Donald Trump. S-a reîntors astfel în Africa unde a ajutat la producţia, dezvoltarea şi distribuirea seriei.
S-a lansat ulterior în antreprenoriat, dar prima sa companie, Fusion Mobile, nu a avut o viaţa prea lungă din cauza lipsei de finanţare şi a lipsei de încredere într-o companie africană producătoare de telefoane mobile, potrivit Financial Juneteenth. Specialistul în telecom Tayo Ogundipe, cu experienţă dobândită în munca pentru companii precum Sony Ericsson şi HTC, l-a ajutat să lanseze SOLO în 2013 şi, potrivit specialiştilor citaţi de Forbes, aceasta ar putea scoate Apple de pe piaţa africană datorită preţurilor mici.
Centrul micului oraş a fost recent pus la vânzare pe eBay de către fostul primar Jim Sells, care l-a cumpărat în cadrul unei executări silite din 2011. “Este un oraş mic, plin de farmec”, le-a spus Sells celor de la CNN. “Este o ofertă foarte bună.”
Anunţul de pe eBay specifică şi faptul că alte trei filme vor fi produse în oraş în următorii ani. Vânzarea se va încheia pe 26 martie.
Grantville nu este primul oraş care a atras atenţia investitorilor imobiliari ca urmare a unui film. Forks, un oraş din statul Columbia, a devenit celebru după ce o bună parte din filmul “Twilight” a fost filmat în localitate.