Fresca a unor vremuri (anii ’60) si-a unui stil de-a face muzica (Beatles), filmul Juliei Taymor (cunoscuta pentru „Frida“) incadreaza o suma de povesti personale integrate in iuresul revolutionar al epocii. Iar actorii aduc toti cu celebri cantareti ai ultimelor decenii, de la John Lennon la Kurt Cobain.
Unul dintre acele filme de care ori te indragostesti, ori le urasti (eu m-am indragostit de anumite scene si am urat altele), „Across the Universe“ se potriveste cinefililor extremi, adica exact celor pe care riscul de-a se plictisi copios la un film nu-i sperie deloc. De ce? „Across the Universe“ este un muzical, dar nu orice fel de muzical. Cum spune si regizoarea, daca la alte filme de acest gen intai se imagineaza povestea si de-abia apoi se compun cantecele, aici a fost invers: cantecele existau si pe baza lor a fost brodata o poveste cat mai emblematica (si prin urmare banala). 33 dintre cele mai celebre melodii ale formatiei Beatles marcheaza momentele-cheie din viata a sase personaje, care afecteaza si se lasa afectate de cele mai importante evenimente ale anilor ’60 (razboiul din Vietnam, asasinarea lui Martin Luther King, revolutia sexuala etc.).
Astfel, il avem pe Jude (Jim Sturgess), angajatul unui santier naval din Liverpool, care ajunge ilegal in Statele Unite, unde vrea sa-si cunoasca tatal. Aici face cunostinta cu Max (Joe Anderson), un student care se razvrateste impotriva familiei sale si pleaca la New York impreuna cu Jude, pentru a fi gazduiti de frumoasa cantareata Sadie (Dana Fuchs). Alaturi de ei, formand o adevarata enclava muzical-revolutionara, vin Jo-Jo (Martin Luther McCoy) si Prudence (T.V. Carpio), grupul urmand sa fie completat de Lucy (Evan Rachel Wood), sora lui Max, a carei poveste de dragoste pentru Jude este coloana vertebrala a filmului.
Sentimentele sunt exprimate cu ajutorul melodiilor Beatles (reinterpretate de actorii filmului), protestele impotriva razboiului din Vietnam tot pe muzica sunt scandate, nemultumirile, nelinistea si nefericirea personajelor tot de muzica se folosesc pentru a ajunge la spectatori si pentru a-i da forma acestei povesti, scoasa din banalitate doar de ambalaj. Un ambalaj care a mai fost folosit. In 2001, „Moulin Rouge!“ al lui Baz Luhrmann spunea o poveste de dragoste la fel de putin originala, intr-un context social la fel de framantat (haoticul – si la fel de revolutionarul din punct de vedere artistic – sfarsit de secol XIX) intr-un mod cat se poate de original. Iar cand Christian ii canta lui Satine „All You Need Is Love“, treceai fara ezitare peste vocea usor nesigura a lui Ewan McGregor si te moleseai pe fotoliul din cinema de parca tocmai vedeai ultimele scene din „Mandrie si prejudecata“ (nu varianta cu Keira Knightley!). La „Moulin Rouge!“ era imposibil sa respecti dureroasa regula „Never Fall in Love“, ceea ce nu se poate spune despre „Un cantec strabate lumea“.
Ambitioasa oda a lui Taymor pentru anii ’60 nu respecta nicio lege cinematografica si, fara a avea lentoarea unui film „de stare“, se remarca doar prin atmosfera. Regizoarea pica in toate capcanele, fara urma de ezitare, si ofera o succesiune de momente („ai facut un sir de videoclipuri“, i-au reprosat criticii americani) uimitoare din punct de vedere vizual, dar doar atat. Scenografia este superba, dar artificialitatea ucide emotia, iar actorii nu reusesc sa lege povestea, lasand impresia ca au filmat oarecum separat, in fata ecranului verde, iar Taymor i-a reunit apoi, intr-un efort matematic, in care artificiile vizuale capata o importanta la fel de mare ca si emotia actorilor. Deranjant este si faptul ca actorii fac playback. Cantecele sunt inregistrate de Sturgess, Wood, Fuchs etc., dar majoritatea nu sunt cantate pe platourile de filmare: efectul este deranjant in timpul scenei marsului impotriva razboiului din Vietnam, de exemplu, cand zgomotul de fond este acoperit total de glasul lui Sturgess, ceea ce amplifica sentimentul de artificial si cautat.
Total indiferenta la conventii, Taymor isi introduce personajele cand si cum vrea: Prudence, de exemplu, intra pe fereastra in apartamentul lui Sadie si este brusc adoptata de micul grup. Dupa cateva scene in care nu face decat sa se indragosteasca de Sadie si sa cante un sensibil „I Want To Hold Your Hand“, dispare brusc pentru a reaparea in aventura acvatic-onirica initiata de Dr. Robert (Bono).
Proiectul Juliei Taymor a fost suficient de fantezist pentru a atrage o multime de vedete. Daca pe Bono il recunosti imediat in rolul lui Dr. Robert, pe Joe Cocker sunt mai putine sanse sa-l identifici in multitudinea de personaje meteorice: el joaca rolul unui vagabond care canta la colt de strada si canta atat de bine, incat Taymor revine asu-pra lui de trei ori. Nici Salma Hayek, vedeta din „Frida“, nu lipseste de pe generic. Ea interpreteaza nu una, nici trei, ci cinci infirmiere care canta si se unduiesc in cosmarul lui Max/Joe Anderson, reintors „cu sechele“ de pe frontul din Vietnam.
Max este si protagonistul celui mai inspirat moment al filmului, in care sute de tineri sunt recrutati de un Uncle Sam care declama asurzitor „I want you!“ (vezi albumul Beatles „Abbey Road“) si-i usuie pe o adevarata linie de productie unde sunt „antrenati“ de soldati cu masti expresioniste, intr-un abracadabrant si dezumanizant montaj de miscari haotice si ritmuri industriale. Aici asemanarea lui Joe Anderson cu Kurt Cobain este evidenta, iar o multime de detalii si trimiteri ii asociaza oarecum pe Jo-Jo cu Jimi Hendrix, pe Sadie cu Janis Joplin sau pe Jude cu John Lennon. Cum spuneam, o Justice League of America foarte muzicala, dar lipsita de putere de convingere.
„ACROSS THE UNIVERSE“/„UN CANTEC STRABATE LUMEA“. R: JULIE TAYMOR. D: JIM STURGESS, EVAN RACHEL WOOD, JOE ANDERSON, DANA FUCHS, MARTIN LUTHER McCOY, T.V. CARPIO, BONO, JOE COCKER, SALMA HAYEK.
DIN 23 NOIEMBRIE.