BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Ghilotina cea de toate zilele

    Multi, chiar daca se afla inca pe drum, se grabesc sa ajunga acasa pana la 8 fara zece pentru a nu rata partea finala, numita “Ghilotina”.Tot pentru aceia care nu stiu despre ce este vorba, concurentului ii sunt propuse perechi de cuvinte (si daca o alege pe cea gresita, ca o secure, aceasta ii injumatateste castigurile). La final, dispune de cinci cuvinte si trebuie sa-l ghiceasca pe cel de-al saselea, legat intr-o oarecare masura de cele cinci propuneri, ca de exemplu pentru ca apare alaturi de acestea intr-o fraza data.

    Pentru a nu mai lungi vorba voi exemplifica: in urma cu cateva seri, cele cinci cuvinte finale erau “golf – coarde – repetitie – San Remo – italiana”, si in fond era usor pentru o minte isteata sa identifice cuvantul ascuns “orchestra”. Intr-adevar, exista “Repetitia de orchestra” (1) a lui Fellini, exista orchestre de coarde, exista orchestra Festivalului San Remo si Orchestra Italiana condusa de Renzo Arbore. Insa referinta cea mai subtila era cea la golf, pentru ca dupa cum se stie, in teatre orchestra se afla in fosa (“golfo mistico” in italiana, n.red.).
    “Ghilotina” starneste telefoane frenetice printre prieteni, care se iau la intrecere in timp real (cum se spune) cine ghiceste primul, si putin lipseste ca pe impatimiti sa-i vezi umbland cu cocarde in piept, precum militarii care se mandresc cu campaniile la care au participat. Doar ca de ceva vreme jocul s-a facut din ce in ce mai greu si cand Carlo Conti (2) divulga cuvantul corect, toti sunt demoralizati, pentru ca pare aproape imposibil ca o fiinta umana (chiar si una a carei minte este educata sa priceapa raporturile dintre lucruri si cuvinte) sa il poata ghici. Si nu poate fi inteleasa motivatia, nu cred ca este aceea de a economisi acel premiu nesemnificativ pe care in cele din urma (dupa multe ghilotinari) concurentul ar putea sa si-l adjudece. Totusi, daca asa trebuie sa fie jocul, inspirat fara niciun dubiu de un profund sadism, imi permit sa sugerez cateva versiuni capabile sa-l puna la grea incercare chiar si pe cel mai antrenat dintre prozeliti.

    Propun, de exemplu, sa apara in tragerea finala “teren – arenda – ochi pictati – Gradara – haos”. Solutia ar fi “emphyteusis”. Intr-adevar, ar putea sa explice Conti, este binecunoscut ca “emphyteusis” inseamna dreptul de a te folosi de un teren aflat in proprietatea altcuiva, implica plata unei arende. In 1561, unui anume Josepe Ochipinti (ochi pictati) i-au fost concesionate de Contele di Modica in emphyteusis 88 de pogoane de pamant la Candicarao, tot in emphyteuses in secolul 17 papii le-au incredintat Castelul din Gradara boierilor din Pesaro, iar Pirandello s-a nascut pe mosia numita Haos, ob¬ti¬nu¬ta de stramosii lui in emphyteusis. Foarte simplu. Alta posibilitate: “Dante – sesquipedalia (3) – somptuos – endecasilab (4) – convertita”. Solutia, ce aproape ca vine de la sine, ar fi “sovramagnificentissima¬men¬te”. Acest termen a fost inventat de Dante in “De vulgari eloquentia” (5) si este un termen sesquipedalian (daca acest adjectiv defineste si – vezi dictionarul De Mauro – un discurs lung si de bombastic), inseamna “in mod foarte somptuos”, este cu siguranta un endecasilab si cu cele 27 de litere ale sale este mai lung decat “precipite-volissimevolmente”, introdus de Francesco Moneti in secolul al XVIII-lea, in a sa “La Cortona convertita”.

    Propun si “fericire – vomitiv – farmacist – hiperaciditate – subterfugii”. Ajunge sa inteleaga concurentul ca primul cuvant nu este fericire, ci numele domnisoarei Felicita, si in poezia pe care i-o dedica Gozzano (6) paraseste magazinul unui farmacist lasand in urma miros de ipecacuana (7), ipecacuana este un vomitiv, hiperaciditatea este substantivul imediat urmator dupa ipecacuana in editia 2008 a dictionarului Zingarelli si in fine, o poveste cu ipecacuana este prezentata in episodul intitulat “Subterfugii” din serialul “Doctor House”. Alti termeni usor de ghicit ar putea fi lucumone (8), strophantus (9), zeugma (10), tyrannosaurus rex, aspidistra, uracil (11), culleo (12), monocotiledon, poliorcete (13).

    Dar probabil ca trebuie sa indraznesti mai mult. I s-ar putea da concurentului sa aleaga dintre perechi ca tunet-fulger, veghe-somn, monosilab-polisilab, nouazecisinoua-o suta si aliteratie-onomatopee. Seria finala ar trebui sa fie “tunet – veghe – lung – nouazecisinoua – onomatopee”. Nu vad cine n-ar intelege imediat ca este vorba despre o onomatopee ce defineste tunetul, cuvantul polisilabic de 99 de litere din “Veghea lui Finnegan” de Joyce (14). Solutia, ce imi pare limpede ca lumina zilei, este: bababadalgharaghtakamminarronnkonnbronntonnerronntuonnthunntrovarrhounawn-kawntoohoohoor -denenthurnuk”.

    Dupa ce concurentului ii va fi fost acordat primul ajutor dupa atacul de astm ce va fi declansat de pronuntarea cuvantului decisiv, si depasit fiind si momentul blocarii liniilor telefonice in urma apelurilor a milioane de telespectatori triumfatori, jocul va fi castigat popularitatea maxima.

    NOTE:
    1. “Prova d’orchestra”, film italian din 1979, in regia lui Federico Fellini
    2. Carlo Conti – om de televiziune, prezentatorul emisiunii “Mostenirea” (“L’eredita”)
    3. Referire la fraza latina “sesquipedalia verba” a lui Horatiu, ce inseamna cuvant cu o lungime de un picior si jumatate
    4. In poezia italiana, endecasilabul este un vers cu 11 silabe
    5. “De vulgari eloquentia”, eseu scris in latina de Dante Alighieri
    6. Guido Gozzano (1883-1916), liderul scolii poetice numite crepuscularism
    7. Psychotria ipecacuanha – planta sud-americana cu proprietati medicinale
    8. Lucumone inseamna rege in limba etrusca
    9. Strophantus, o specie de planta agatatoare africana
    10. Zeugma este o figura de stil care uneste mai multe substantive cu un verb sau adjectiv care nu se refera decat la unul dintre ele
    11. Uracilul sau pirimidina este una dintre bazele ce codeaza informatia genetica la nivelul ARN
    12. Culleo este numele unei familii romane de plebei
    13. Demetrio Poliorcete a fost rege al Macedoniei si Greciei
    14. “Veghea lui Finnegan”, roman al scriitorului irlandez James Joyce (1882-1941)

  • Infrastructura pentru toti

    Pentru utilizatorul obisnuit al internetului, motorul de cautare Google este o banalitate. Introduci cateva cuvinte cheie, apesi butonul “Cautare” si in secunda urmatoare apar rezultatele, in ordinea relevantei. Pentru cei care au scris macar odata o aplicatie informatica aceasta banalitate este o uriasa si perpetua mirare. Cum face? Poate ca mii de oameni au introdus cereri de cautare in aceeasi secunda si toti primesc raspunsul cu aceeasi promptitudine. Chiar daca ar fi vorba doar de a servi pagini statice si tot ar fi uluitor, insa rezultatele sunt calculate dinamic pe baza unor algoritmi complecsi, care exploreaza volume de date gigantice (aproape tot web-ul este indexat de motorul de cautare). Daca vom cauta “Google BigTable cloud computing” vom obtine imediat 13.800 de pagini si vom afla din prima pagina afisata ca masinaria infernala a gasit raspunsurile intr-un sfert de secunda! Si nu doar raspunsurile, ci si anunturile potrivite contextului.

    In spatele simplitatii sta insa complexitatea unei colosale infrastructuri de calcul. In urma cu doi ani se vorbea de circa o jumatate de milion de servere (asamblate de Google din componente absolut obisnuite) si o capacitate de stocare pe care miliardele cu greu o pot exprima, chiar daca folosim ca unitate gigabyte-ul. Modelul de calcul distribuit MapReduce, dezvoltat si implementat de Google, a fost recent prezentat intr-o comunicare sustinuta la ACM, impreuna cu niste statistici ametitoare: un job MapReduce ruleaza in medie pe circa 400 de computere, iar Google efectueaza circa 100.000 de astfel de joburi in fiecare zi, procesand 20 PB (adica 20 de milioane de GB) de date pentru a deservi mai mult de 100 de milioane de cautari precum si alte numeroase servicii. Comunicarea dintre Google si restul lumii inseamna trei milioane de GB in fiecare secunda. Este cu siguranta unul dintre cele mai elocvente exemple de “cloud computing” la momentul actual.

    Cum ar fi sa avem la dispozitie o farama din aceasta infrastructura? De fapt o avem deja, prin diversele servicii furnizate de Google. De exemplu, cei peste 6 GB alocati unui cont GMail pot fi utilizati ca spatiu aditional de stocare folosind o extensie Firefox numita Gspace. Insa de multa vreme se zvoneste ca Google intentioneaza sa ofere publicului spatiu de stocare practic nelimitat (zvon niciodata infirmat). Un zvon ceva mai recent prevestea ca Google nu va oferi spatiu de stocare “brut”, ci chiar accesul la propria infrastructura de baze de date (BigTable), sub forma unui serviciu web. S-a dovedit insa mult mai mult de atat: zilele trecute Google a anuntat lansarea platformei aplicative Google App Engine, care va permite proiectantilor sa dezvolte si sa gazduiasca aplicatii web folosind chiar infrastructura pe care Google o foloseste pentru GMail, Docs si alte servicii web. In prima faza (preview) nu exista decat conturi gratuite, fiecare oferind 500 MB de spatiu persistent de stocare, accesul la servere de aplicatie programabile in Python, interfetele de programare pentru BigTable si sistemul distribuit de fisiere GFS precum si suficienta putere de calcul si largime de banda pentru ca aplicatia sa poata sa deserveasca pana la 5 milioane de pagini pe luna. Cand serviciul va fi complet functional, Google va oferi clientilor si posibilitatea de a cumpara resurse suplimentare.

    Este evident ca Google raspunde astfel miscarii facute de Amazon, care a lansat o platforma de “cloud computing” compusa din serviciile ECC (Elastic Compute Cloud), S3 (stocare) si SimpleDB (baze de date). Desi asemanatoare, ofertele difera in multe aspecte. In primul rand, pretul – in buna traditie a Google, serviciul pe care-l ofera este gratuit la nivel de baza (desi n-ar fi exclus ca Google sa-si rezerve dreptul de a insera publicitate), in vreme ce la Amazon totul costa. Mai importanta este insa abordarea de ansamblu: in vreme ce Amazon ofera, in esenta, putere de calcul “pura”, pe care clientul o poate folosi la orice, Google ofera putere de calcul “specializata”, de fapt o infrastructura pentru un anume tip de aplicatii. Este cert insa ca ambele variante ofera o caracteristica esentiala – scalabilitatea – si sunt extrem de atractive pentru start-up-uri cu idei interesante, dar fara resursele necesare unei infrastructuri proprii.

    Avand in vedere ca si IBM pregateste niste servicii similare, iar o infrastructura open source pentru cloud computing a aparut deja (se cheama Enormalism), se pare ca o noua directie de business IT e pe cale de consacrare.

  • Iadul si increderea

    Am citit undeva ca iadul este un loc al dezmatului culinar – o mare masa plina cu toate bunatatile posibile, la care oamenii stau cate doi, fata in fata. Fiecare are o furculita suficient de lunga pentru a-l hrani pe cel din fata, dar prea lunga pentru a se putea hrani pe sine. Mancatul devine o chestiune de incredere, pentru ca ar trebui sa-i dai hrana celui din fata pentru a fi satul. Iar in iad nimeni nu are incredere in cel din fata si fiecare sufera de foame in fata mesei incarcate.

    Mi-am adus aminte de istorioara aceasta ascultand la radio toata tevatura cu flacara olimpica si protestele pe care politica chineza din Tibet le-a iscat in drumul flacarii aprinse o singura data de soare si in restul timpului de la torta de rezerva. Pentru ca relatia China – restul lumii se bazeaza in prezent pe un soi de incredere in care sunt implicate seturi de furculite cu cozi lungi de miliarde, multe miliarde din orice valuta veti fi vrand. Pe increderea iscata din credinta naiva ca un vocabular comun este un fundament la fel de puternic ca si convingerile, ca interlocutorul din fata gandeste la fel ca tine, dar numai pentru simplul fapt ca il ai in fata si pentru ca la un moment dat sau altul ai colaborat cu el. Voi evita sa spun care este opinia mea in legatura cu acest subiect, pentru ca nu sunt persoana publica si, ca individ, nu contez.

    Voi spune in schimb ca inaltatoarele cuvinte de la inceputul textului ii apartin lui Adolf Hitler, care comenta astfel deschiderea Jocurilor Olimpice de vara de la Berlin din anul 1936. Si atunci s-a vorbit de boicot in Statele Unite, asa cum boicotul a aparut si in ecuatia Olimpiadei de la Moscova din 1980 pentru invazia din Afganistan, asa cum boicotate au fost, pentru varii motive si de catre varii state, si olimpiadele din 1956, 1964, 1968, 1972, 1976 sau 1984 (o editie de exceptie pentru Romania, singura tara din blocul estic care a avut o delegatie la Los Angeles).

    Pentru unii este simplu – cei de la influentul blog Huffington Post cred ca jocurile nu vor fi boicotate. Pentru ca printre sponsorii Olimpiadei se numara mari corporatii internationale, care platesc milioane pentru a-si face publicitate la Beijing, care au in China unitati de productie si care au nevoie si de colaboratorii si de consumatorii chinezi. Observatia unui analist de la BBC pune punctul pe i: “Chinezii au ajuns la concluzia ca interesele economice ale Vestului primeaza in fata democratiei, si cine poate sa-i blameze pentru asta?”. La mijloc, un Dalai Lama care, conform relatarilor din ziua in care scriu acest text, sprijina desfasurarea jocurilor in China; afirmatia nu poate fi interpretata decat prin permanentul mesaj pacifist al budismului si functia spirituala a liderului sau.

    Nu poti sa nu le dai dreptate tuturor, ba chiar poti sa intelegi atat demersurile marilor corporatii implicate in jocurile economice din spatele Olimpiadei, cat si actiunile politicienilor care asaza propriile interese inaintea oricarei actiuni.

    Si nu putem ignora, chiar daca suntem sau nu de acord cu ea, si optica autoritatilor chineze; as invoca in acest sens amintirile unui politician roman care povestea undeva despre intalnirea dintre un ministru de externe chinez si regretatul Ion Ratiu undeva la inceputul deceniului trecut. La un moment dat liderul taranist a inceput sa discute despre piata Tien An Men, iar ministrul a replicat scurt ca in fiecare an populatia Chinei creste cu 20 de milioane de oameni, cat populatia Romaniei. Si ca toti acesti oameni au nevoie de locuri de munca, de locuinte si de mancare si ca autoritatile chineze nu-si permit sa scape lucrurile de sub control.

    Discutiile despre politizare si cele despre interesele economice din spatele olimpiadelor nu-si mai au rostul; capitalismul a schimbat nu numai spectacolul intrecerii sportive, ci si ideologii care pareau de neclintit. Guvernul chinez a anuntat ca, dupa protestele iscate la trecerea flacarii olimpice prin Londra si Paris, va recurge la serviciile unei agentii de relatii publice, care sa imbunatateasca imaginea Chinei pana la deschiderea jocurilor in luna august. Greu de crezut ca va exista vreo companie care sa tina un asemenea pariu si sa incerce sa cosmetizeze imaginea Chinei. Si, cosmetizata sau nu, dar luminata de flacara olimpica si de ceea ce competitia olimpica trebuia sa marcheze, adica transformarea statului asiatic intr-o putere economica conectata la sistemul capitalist al valorilor, imaginea Chinei nici macar nu mai apartine Beijingului.

    Cel care trebuie sa se schimbe este chiar capitalismul.

  • Creditele si politica

    Cand George W. Bush a candidat prima data pentru Casa Alba, reporterii de politica ni-l descriau ca pe un tip rezonabil si moderat. Totusi, cei care ne-am uitat la proiectele sale de politici publice – reduceri masive de taxe pentru bogati si privatizarea sistemului de asigurari sociale – am avut o impresie foarte diferita. Si am avut dreptate.

    Morala este ca e important sa te uiti la ce politici propun candidatii. Este adevarat ca promisiunile din trecut nu sunt o garantie pentru performantele viitoare. Dar proiectele de politici publice ofera o fereastra catre sufletele politice ale candidatilor – o fereastra mult mai buna, daca e sa ma intrebati pe mine, decat o gramada de glume care ar dezvalui adevarata fire sau citate scoase din context…

    Cititi varianta completa a articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Stuparul, albinutele si mierea

    Daca o prisaca poate ilustra modelul firmelor bazate pe soft liber, nu ne ramane decat sa admitem ca Linux-ul a fost creat de viespi. Pentru multa lume, chestiunea open source software (OSS) pare simpla: niste amatori pasionati se apuca sa dezvolte un program, se organizeaza si colaboreaza prin internet, permit oricui doreste sa se implice, iar rezultatul acestui efort este oferit gratuit oricui. Pare un hobby nevinovat si oarecum naiv, din care participantii – de obicei tineri programatori – se aleg cu niste foloase imateriale, dar valoroase. Invata sa colaboreze la proiecte de mai mari dimensiuni, socializeaza si invata din experienta altora si eventual obtin o oarecare notorietate si bune recomandari in CV. Plus ceva mandrie profesionala si civica. La urma urmei, e vorba doar de o investitie de munca in timpul liber, fara riscuri majore.

    Aceasta imagine poate fi relativ corecta daca ne referim la anumite proiecte, mai ales in perioada de inceput al fenomenului (nucleul Linux e un bun exemplu). S-au cautat modele care sa incadreze pe cat posibil intr-o logica economica, s-a vorbit despre “economia darului”, despre “peer production” si s-au identificat precedente istorice – de pilda traditionala claca a fost practicata in mai toate economiile rurale. Imaginea insa s-a schimbat intre timp, deoarece marile companii au inteles ca softul open source e o buna modalitate de a “comodiza” complementele produselor lor (de exemplu, pentru producatorul de softuri specializate e convenabil ca sistemul de operare sa devina un soi de infrastructura publica) si s-au implicat in multe proiecte, astfel incat astazi o buna parte din proiectantii de soft open source sunt salariati platiti, iar unele fundatii create pentru sustinerea logistica a unor proiecte de succes (de pilda Mozilla Foundation) se bucura de finantari generoase. Altfel spus, modelul open source a mai pierdut din exotism, facandu-si loc in economia mainstream. Desigur ca mai exista pasiune, altruism si hobby, dar acestea nu mai sunt suficiente pentru o caracterizare. Lumea a inceput sa inteleaga ca softul liber nu e chiar gratuit si ca exista costuri – uneori semnificative – pe care adoptarea sa in companii le implica. Plus anumite riscuri.

    Asa au aparut notiunea de “professional open source” (POSS): companii orientate spre dezvoltarea, intretinerea si comercializarea unor softuri open source. Acest model de business este mai greu de descris, deoarece induce un nou paradox: de ce ar dori o comunitate (obligatorie pentru un proiect open source) sa contribuie voluntar la niste produse din care o companie castiga bani? Standardul pentru acest gen de model este MySQL, dar exista tot mai multe companii similare ca afacere (eZ Systems, Pentaho etc.). Ca mai totdeauna, o metafora poate fi mai sugestiva decat o teorie, iar James Dixon – “Chief Geek” (adica CTO) la Pentaho – a gasit-o poate pe cea mai potrivita: prisaca. Asadar, stuparul este compania POSS, albinele sunt comunitatea, iar cumparatorii de miere si ceara sunt, desigur, clientii.

    Stuparul furnizeaza infrastructura (stupii, adica sistemele tehnice de colaborare, repozitorul de cod etc.) si are tot interesul sa creeze cele mai bune conditii pentru albine (de exemplu sa le duca in zonele potrivite, in functie de sezon), pentru ca daca acestea sunt nemultumite, nimic nu le impiedica “s-o roiasca”. In termenii softului open source, acest fenomen corespunde ramificarii unui proiect (fork), adesea cu consecinte nefaste pentru proiectul original. Albinele fac ce stiu ele mai bine: miere si ceara – adica discuta directiile proiectului, contribuie cu idei si cod, semnaleaza sau corecteaza erori si asa mai departe. Stuparul vinde mierea si ceara pe diverse canale, iar cu banii obtinuti isi recupereaza costurile de distributie si isi poate permite sa mai cumpere stupi si sa-si extinda ferma. Pentru asta are neaparata nevoie sa atraga “regine”, adica sefi de proiect de varf, cu experienta si autoritate, capabili sa coaguleze sau sa extinda comunitatea. Un amanunt interesant: cumparatorul nu prea vrea sa aiba de-a face cu albinele si, evident, nu agreeaza perspectiva de a-si lua singur mierea din faguri. El vrea sa aiba de-a face cu un semen (company-to-company) si cu un produs complet (adica un soft cu garantii, suport, manuale).

    Desigur ca se poate broda in continuare pe aceasta analogie, dar ideile sunt clare. Pe de-o parte e o strategie din care toate partile au de castigat. Pe de alta parte, se poate observa ca in varianta POSS toate avantajele softului liber se pastreaza si, in plus, se amelioreaza punctele slabe (mai ales in zona serviciilor si a marketingului).

  • Stele de mare

    Este asa de prinsa incat nu realizeaza ca imi blocheaza drumul. Socot ca nu e frumos sa disturbi junele care rasfoiesc carti cu un aer preocupat, asa ca renunt la graba si dau si eu cateva pagini din cartea mea.

    Citesc pe ici, citesc pe colo si parca ceva nu este in regula. Adica dau peste niste enunturi banale – fa asa, fa pe dincolo, nu fa asa – si ma gandesc “ce naiba, unde-i intelepciunea aia care l-a facut cineva pe autor?”. Imi dau seama ca intelepciunea exista, ca indemnurile in speta isi au rostul si importanta lor, dar din momentul in care omul meu si-a pus ideile in aplicare, ele si-au pierdut o calitate esentiala. Au fost grozave prima data, in continuare se pot dovedi folositoare, pentru ca pot umple atat carti, cat si timpul vorbitorilor la seminarii despre provocari si management si business, dar noutatea, sclipirea, indrazneala, grijile si curajul s-au dus.

    Ma gandesc ca respectatul si apreciatul autor a procedat cam cum face Ferran Adriá, bucatarul acela nemaipomenit care a dus restaurantul El Bulli din Spania pe primul loc in lume: gateste sase luni si sase luni se gandeste, creeaza meniul pentru urmatorul sezon; pentru a scoate si mai multi bani, isi “vinde” retetele din sezoanele trecute pe bani grei, pentru ca un volum costa 100-150 de euro.

    Fraierii care cumpara isi inchipuie ca or sa poata manca la fel ca la El Bulli; de fapt retetele acelea sunt trecute, folosite, uzate, si-au pierdut prospetimea – sunt inghetata topita si grasime sleita. I-am multumit in gand tinerei preocupate, am pus cartea inapoi pe raft si am plecat.

    Ajuns in redactie, coincidenta face sa citesc un titlu extrem de inspirat – “The next bubble: Business books about the subprime/credit bubble”, in timp ce undeva in spatele meu un televizor mormaie despre reuniunea NATO – unii s-au suparat, altii s-au bucurat, unii au plecat, altcineva trebuie sa vina si este asteptat cu sufletul la gura; “uau, e vorba de cineva, ar trebui sa scriu asta cu majuscule”. Si ma gandesc ca si reuniunea asta este, ca si cea mai mare parte a cartilor cu sfaturi despre management si business sau ca si cartile cu retetele bucatarilor celebri, sleita.

    N-am nimic cu NATO, socot ca este un organism mai folositor si mai de nadejde decat multe alte creatii umane, am in schimb ceva cu oamenii. Adica cu un presedinte american la apus de cariera si poate preocupat mai degraba de ranch-ul sau texan decat de scutul antiracheta, un alt presedinte mai preocupat de o frumusete bruneta decat de viitorul aliantei sau de un alt presedinte care inca mai isca fiori si care chipurile isi va pastra puterea, pentru ca va deveni premierul unei mari natii a lumii.

    In acest ultim caz, al lui Putin, nu cred in perenizarea puterii, pentru ca, am mai zis-o, mizez pe mandria si barbatia lui Medvedev (in plus am vazut-o si pe viitoarea prima doamna a Kremlinului), si acestea sunt chestiunile care imi isca cu adevarat spaime – cum va administra puterea adevarata un fost sef al unei superputeri economice. Asta e alta discutie, oricum.

    Acum, discutia este ceea ce Roger Cohen, editorialist la New York Times, numeste “sfarsitul erei omului alb”. Este o idee cu care sunt de acord, pe care o flutur ori de cate ori am ocazia si pe care unii dintre cei cu care lucrez o vor recunoaste: banii si puterea, fie si economica, merg in alte zone ale lumii, Occidentul zbatandu-se in crize reale sau inchipuite, pe care crede ca le poate depasi facand literatura.

    Cel mai bun exemplu sunt cele peste 200 de pagini pe care Henry Paulson, seful Trezoreriei americane, le-a prezentat pentru a anunta modernizarea structurilor de control din sistemul financiar.

    Europa si-a pierdut vointa de lider si nu peste mult timp va deveni un soi de sanatoriu de batranei, ingrijiti de amabile tinere din Asia sau Africa si care vor visa la finalizarea agendei Lisabona.

    Viziunea nu este nicidecum sovina, separatista si nici macar prapastioasa, constata numai o realitate; iar formula “om alb” include nu musai cetateni, ci institutii, companii, organizatii, tot angrenajul extrem de complicat pe care s-a cladit civilizatia occidentala.

    Centrele de interes ale lumii se misca inspre zona BRIC – Brazilia, Rusia, India, China, plus indraznetele emirate arabe sau sud-estul Asiei.

    Greseala fundamentala a omului alb, orice va fi insemnand asta, este de focus. O istorioara cumplit de inteleapta, grozav de adevarata, cu o sumedenie de intelesuri va va lamuri mult mai bine decat un manual de afaceri: doi oameni mergeau pe o plaja pe care agonizau milioane de animale marine aruncate de valuri. Unul din ei lua, la fiecare pas, cate o vietate si o arunca inapoi, in apa. Celalalt ii spune: “Sunt milioane, iti dai seama ca efortul tau nu va schimba cu nimic situatia!”. Celalat ridica o stea de mare, o arunca si raspunde: “Ba da, pentru aceasta fiinta situatia s-a schimbat”.

  • A fost odata Churchill

    In schimb, multi intervievati (nu se precizeaza cati) i-ar fi considerat pe Sherlock Holmes (4), Robin Hood (5) si Eleanor Rigby (6) persoane care au existat in realitate. Intr-o prima instanta as inclina sa nu dramatizez. Inainte de toate m-ar interesa sa aflu carei categorii sociale ii apartine sfertul acelora cu idei neclare despre Churchill si Dickens. Daca i-ar fi intervievat pe londonezii de pe timpul lui Dickens, cei care apar in gravurile lui Doré (7) despre mizeriile Londrei, sau in decorurile lui Hogarth (8), murdari, abrutizati si infometati, cel putin trei sferturi nu ar fi avut habar cine era Shakespeare…

    NOTE:
    1. Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965), om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit in Al Doilea Razboi Mondial
    2. Mahatma Gandhi (1869-1948), parintele independentei Indiei
    3. Charles Dickens (1812-1870), romancier englez
    4. Detectivul particular Sherlock Holmes, personaj creat de scriitorul si medicul Arthur Conan Doyle
    5. Robin Hood, personaj din folclorul englez
    6. “Eleanor Rigby” este titlul unei melodii a trupei Beatles
    7. Gustave Dore (1832-1883), ilustrator, gravor si sculptor
    8. William Hogarth (1697-1764), pictor si grafician englez

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Cum arata Generatia Y

    Dar daca ritmul noilor tehnologii depaseste capacitatea de adaptare a unei generatii?

    Se pare ca tot ce stiam despre creierul nostru erau mituri. Se spunea ca ne nastem cu un numar de neuroni si ca acestia mor, unul cate unul, pe parcursul vietii. De fapt, se regenereaza. Se spunea ca tiparele gandirii se formeaza in primii trei ani de viata, dar in realitate creierul se “reorganizeaza” permanent in functie de stimulii pe care ii primeste. Se spunea ca tot ce tine de activitatea creierului se exprima in termeni de neuroni si sinapse, dar de fapt creierul se modeleaza chiar si la modul fizic. Este plastic. Creierul unui muzician, de exemplu, devine la modul fizic diferit de cel al unui om obisnuit (cerebelul este cu circa 5% mai mare). Pana si mitul conform caruia toti oamenii gandesc in acelasi fel se darama in fata evidentei ca experiente si culturi diferite dezvolta procese cognitive diferite. Pe de alta parte, s-a descoperit ca o limba straina este “stocata” intr-o alta zona a creierului decat limba nativa, ceea ce sugereaza ca stimulii primiti la varste fragede au un rol special.

    Pana acum, o provocare majora pentru mintea noastra o reprezenta deprinderea scrisului si cititului, care implica o reorganizare majora a intregului creier, obtinuta printr-un antrenament asiduu menit sa ne “reprogrameze” o deprindere nativa (comunicarea orala) astfel incat sa poata cuprinde una artificiala. Liniaritatea textului se propaga si ne modeleaza procesele cognitive intr-un mod care favorizeaza secventa, succesiunea pasilor, ordinea liniara. Se poate si altfel? E suficient sa ne privim copiii, care asculta muzica in casti, schimba mesaje cu cativa prieteni deodata, surfeaza pe web si in timpul acesta isi fac lectiile. Estimari statistice din 2001 ne spun ca pana la majorat, copiii americani petrec peste 10.000 de ore cu jocuri video, trimit si primesc peste 200.000 de mesaje instant sau e-mail, stau mai mult de 20.000 de ore in fata televizorului (cel mai adesea pe posturi cu un ritm vizual ametitor) si vad o jumatate de milion de reclame. Insa foarte putini dedica 5.000 de ore lecturii. Un astfel de antrenament favorizeaza accesul direct in fata secventei, paralelismul in fata succesiunii, atentia distribuita aparent aleator in fata concentrarii, imaginea in fata textului.

    Avem in fata prima generatie de “nativi” ai erei digitale. In termenii unui articol publicat de Mark Prensky in 2001 (Digital Natives, Digital Immigrants), toti cei care am crescut in cultura tiparului si a televiziunii clasice suntem doar imigranti aici si nu ne ramane decat sa ne adaptam. Oricat de bine o vom face, mereu ne vom pastra acel “accent strain”. Pe unii ii vor trada obiceiuri vechi (telefonul cu care unii verifica receptionarea unui e-mail), pe altii preocuparea obsesiva pentru tehnologie. Pentru nativi, tehnologia digitala face parte din natura. Au crescut cu ea, iar aceasta le-a modelat un mod de a gandi si de a procesa informatia fundamental diferit de al nostru. Prensky presupune ca insasi natura fizica a creierului s-a schimbat. Problema este ca sistemul educational actual nu a fost conceput pentru aceasta generatie, iar educatorii nu mai vorbesc aceeasi limba cu cei educati. Profesorii reclama cuanta extrem de redusa de atentie a elevilor, ignorand ca aceiasi elevi sunt capabili sa se concentreze 10 ore intr-un joc video. Adevarul este ca liniaritatea si succesiunea pasilor le este straina, iar ritmurile lente ale scolii ii plictisesc. Pentru ei e firesc sa faca mai multe lucruri deodata, iar hipertextul este calea directa spre informatia punctuala, spre recompensa imediata. Google in locul bibliotecii.

    In ciuda lipsei de sistem, printr-un proces pe care noi nu-l putem intelege, informatia disparata ajunge totusi sa se structureze si sa devina cunoastere. In experimentele lui Prensky, viteza, renuntarea la prezentarea sistematica si inglobarea informatiei in jocuri de genul “first person shooter” au dat rezultate spectaculoase.

    Intr-un articol recent, Bob Cringely ataca aceeasi tema din alt unghi. In viziunea sa, o tehnologie noua are nevoie de 30 de ani (o generatie) pentru a fi complet asimilata cultural, iar inexorabila lege a progresului exponential enuntata de Moore ne-a adus in punctul in care viteza schimbarii pune sub asalt un intreg sistem institutional, cu scoala in linia frontului. Se apropie vremea cand va aparea prima generatie de parinti care n-au cunoscut viata fara computere personale si telefoane mobile. Aici va fi punctul de cotitura.

  • Pistolul lui Cehov

    Nu arata prea bine, fasiile se rupsesera, iar muncitorii il tratau cu relativa nepasare si neindemanare. Eram decis sa ma supar, remorca bloca trotuarul de-a binelea si alora nu le pasa de pietoni, dar am suras – “MacGuffin…?!?” si am trecut, intr-o rana, mai departe.

    Ajuns in redactie am citit pe blogul unui economist despre cineva care a propus, nu in mod oficial, dar la modul serios, pentru premiul Nobel pentru pace compania Wal-Mart. Am zambit iara si am zis “Nu era MacGuffin, e pistolul lui Cehov!”.

    Sa explic: MacGuffin este creatia regizorului Alfred Hitchcock si este elementul care conduce o poveste, motivand personajele; ceea ce-l deosebeste de alte elemente principale este lipsa sa de personalitate, de “greutate” in economia intrigii.

    Cineastul a povestit ca s-a inspirat, atunci cand a definit MacGuffin-ul, dintr-o istorioara: este vorba de doi barbati intr-un tren. Unul intreaba: “Ce aveti in pachetul acela mare?”, iar cel de-al doilea il lamureste: “Este un MacGuffin”. “Ce este un MacGuffin?”, intreaba primul. “Este un aparat pentru prins leii din muntii Scotiei”, il lamureste senin al doilea. “Bine, dar nu exista lei in Scotia”, replica curiosul. “Atunci nici MacGuffin nu exista. Pentru ca MacGuffin nu e absolut nimic”, zambeste al doilea.

    MacGuffin este statuia in sine din “Soimul Maltez”, uraniul din “Notorious” sau R2-D2, robotul acela dragalas pe care il cauta toata lumea si care scoate sunete bizare in “Razboiul Stelelor”.

    Pistolul lui Cehov este o tehnica literara prin care un element este introdus in poveste in prima parte, dar nu-si dovedeste utilitatea decat mai tarziu. Importanta sa erupe pur si simplu. I se spune asa dupa A.P. Cehov, dramaturgul care a scris “Unchiul Vania” si care a trasat regulile: “Daca in primul act ai un pistol pe perete, in ultimul act pistolul acela trebuie sa traga”.

    Povestea cu Wal Mart porneste de la un jurnalist canadian care a luat in calcul o serie de realitati si s-a intrebat, la finele articolului, daca nu cumva retailerul american merita Premiul Nobel pentru pace.

    Spune ziaristul ca Wal Mart asigura slujbe pentru aproape doua milioane de oameni (adica lupta impotriva saraciei), creeaza oportunitati pentru cei din China sau India, asigura dividende pentru milioane de actionari si vinde hrana, haine si alte produse la preturi cu 15 pana la 25% mai mici decat alte lanturi de magazine.

    Facand o corecta diferentiere intre intentii (Wal-Mart nu este institutie de binefacere, chiar daca actioneaza cum actioneaza) si rezultate (cele enumerate), jurnalistul avanseaza ideea acordarii premiului.

    Economistul Steve Horowitz invoca un program social derulat de companie si care a ajutat consumatorii sa economiseasca un miliard de dolari din banii pentru medicamente si continua ideea lansata de jurnalistul canadian. Idee care apare si la comentatorul John Tierney, intr-un editorial din toamna anului 2006, atunci cand Muhammad Yunus, fondatorul Grameen Bank, banca saracilor din Bangladesh, a castigat Nobelul. Acuma sa asamblam povestea, adica sa-l lipim pe MacGuffin de pistolul lui Cehov.

    MacGuffin era gazonul acela. Logic, nu? Cei de la NATO au vazut cat de urat e Bucurestiul si cat de tare se sluteste pe zi ce trece. Asa ca au facut adunarea aceea care innebuneste pe toata lumea, cu scopul secret de a determina autoritatile sa puna gazon in zona Universitatii, la iesirea de metrou dinspre Coltea. Mi se pare cea mai fezabila justificare pentru toata desfasurearea falsa de forte din ultima vreme.

    Pistolul lui Cehov este atunci cand Primaria Bucurestiului vrea premiul Nobel. O paralela simpla: Wal-Mart face toate minunile acelea in valoare de miliarde de dolari pentru a deternima un jurnalist canadian sa-i propuna la Premiul Nobel; cu ocazia aceleiasi reuniuni NATO, PMB s-a facut ca face curat si ca strange cateii si ca pune gazon pentru a ma determina pe mine sa avansez ipoteza, singura posibila si logica, ca cineva vrea premiul Nobel pentru ca are grija de noi.

    Povestea este in plina desfasurare, iar finalul nu a fost scris.

    Pentru ca, stiti?!, cel mai bun MacGuffin dispare la sfarsitul povestii.

  • Nota de plata a crizei

    Lipsky a insistat totusi ca nu vorbeste despre un “bailout” (injectie de capital cu scopul de a evita falimentul unei organizatii). Dar exact despre asa ceva e vorba. Este adevarat ca Henry Paulson, actualul secretar al Trezoreriei, inca mai spune ca orice propunere de a folosi fonduri publice pentru ajuta la rezolvarea crizei nici nu intra in discutie. Dar declaratia lui e tot atat de credibila pe cat au fost si precedentele sale estimari cu privire la situatia financiara.

    Asa incat trebuie sa ne intrebam: atunci cand banii de la stat vor salva de la colaps sistemul financiar, ce vor face autoritatile ca sa se asigure ca nu ii salveaza in acelasi timp pe aceia care ne-au tarat in aceasta criza? Sa explicam de ce o astfel de actiune de salvare prin injectie de capital este inevitabila…

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin