2008 a început în extaz şi s-a terminat în agonie. Pentru cei mai mulţi oameni de afaceri din România, 2008 a fost anul cel mai bun, cu cele mai bune rezultate înregistrate şi cu cel mai bun profit. Criza şi-a făcut simţită prezenţa abia spre sfârşitul anului sau chiar în 2009, în cazul afacerilor mai puţin expuse la finanţare sau la contactul direct cu businessurile afectate.
“Mai duduie economia în 2008? Mai cresc dobânzile la credite? Cât vor mai creşte salariile? Cu cât se vor mai scumpi casele?“ Aşa este că vă vine să zâmbiţi când citiţi aceste întrebări? Ele erau pe prima copertă Business Magazin din 2008, în care oamenii de afaceri comentau cele mai importante teme pentru anul care tocmai începuse. Se vorbea despre un an de aşezare, de la eoliene până la imobiliare şi credite, dar nu era vorba nicidecum despre începerea scăderii, deşi semnalele începuseră să apară în presa de peste ocean. Cea mai proastă veste pentru businessul românesc la începutul lui 2008 era că euro ar putea ajunge la 4 lei, iar depăşirea pragului de 3,6 lei în ianuarie era descurajantă. În rest, lucrurile mergeau mai bine ca niciodată.
Coperţile Business Magazin din prima parte a lui 2008 au scris istoria businessului românesc pe vârf. Nicolae Petrov, fondatorul Carpatair, vorbea despre atingerea pragului de 100 de milioane de euro în următorii doi ani (în 2013, compania a renunţat la hub-ul din Timişoara, unde poziţia dominantă este ocupată acum de Wizz Air, iar la începutul lui 2014 a intrat în reorganizare judiciară). Josef Goschy, hotelierul cu un portofoliu de 3.200 de camere, tocmai adusese în cadrul Unita Turism complexul Amfiteatru-Panoramic-Belvedere din Olimp, pentru care plătise 22 de milioane de euro la sfârşitul lui 2007 (anul acesta, complexul, declasificat, a fost scos la vânzare, la fel ca alte hoteluri din portofoliul Unita Turism). Virgil Mailat, fondatorul Bere Mureş şi inventatorul berii la PET, vindea cu 150 de milioane de euro lui Heineken afacerea pe care o crescuse timp de un deceniu şi jumătate, iar Doru Lionăchescu (împreună cu partenerii săi) vindea businessul Capital Partners către Piraeus Bank pentru
32 milioane de euro.
Coperţile din a doua parte a lui 2008 au început să menţioneze criza şi să pună întrebări. „Criza traversează oceanul. Ajunge şi la noi?“, „Cum ne schimbă viaţa criza?“, „Cine va plăti ieşirea din criză?“ au fost cele mai importante semnale de alarmă trase de Business Magazin, pe care le-a piaţa le-a calificat la momentul respectiv drept alarmante şi atât.
Pentru cei trei invitaţi ai ediţiei cu numărul al cincilea al BM Storytellers, anul 2008 a început în forţă. Radu Enache tocmai vânduse aproape o treime din afacerea pe care o construise în ultimii 12 ani către fondul ceh de investiţii PPF (refuzând oferta de vânzare a întregii afaceri) şi creiona împreună cu acesta un plan de dezvoltare în valoare de 150 milioane de euro pentru deschiderea a 25 de hoteluri în următorii patru ani. Nu avea nicio emoţie: cumpărase toate terenurile, pregătise planurile de construcţie şi luase şi prima tranşă de credite pentru dezvoltare. Planul era ca, după patru ani, cu un portofoliu de 36 de hoteluri şi cu aproximativ 3.700 de camere, să vândă afacerea care ar fi avut potenţial să valoreze 250 de milioane de euro.
Mihai Albu tocmai se instalase, din decembrie 2007, la cârma afacerilor Inbev din Rusia, un business de peste 1 miliard de dolari. În loc de cadou de bun venit, a nimerit în mijlocul unei revendicări de datorii ale Fiscului rusesc, cu mascaţi şi cu un milion de euro care a zburat instantaneu din contul companiei pe care abia începea să o conducă. Mihai Albu a descoperit însă o piaţă de la foarte sofisticată în Moscova, începând de la consum şi servicii, până la ruptă de restul lumii în estul Rusiei, unde cei mai mulţi dintre oameni nu au văzut niciodată o persoană de altă naţionalitate.
A stat acolo un an şi jumătate, a deschis şi a închis fabrici şi a învăţat să facă business „a la russe“, cu negocieri hotărâte şi fără amabilităţi, cu un model local de gentlemen’s agreement, cu operarea locală a unor noţiuni precum „acum“, „încredere“ şi show-off: „La noi la birou iarna era show de haine de blană. Aveam şase femei în board, în fiecare zi din săptămână veneau cu altă haină de blană. Show off, cuvântul dat şi acum erau lucrurile cu care mă întâlneam acolo zi de zi, atât în business, cât şi în viaţa privată“. După un an şi jumătate, a plecat nu numai din Rusia, ci şi din Inbev (după 14 ani în companie şi cu 6 luni înainte de terminarea mandatului), deoarece „mai era un singur nivel de management deasuprea mea şi ştiam că nu voi putea accede acolo, pentru că era o companie intens politizată“.
Toni Iordache începuse 2008 pe Wall Street şi presimţea că urmează să se întâmple ceva rău. Presimţea asta din decembrie 2006, când un bond emis de Bear Stearns a înregistrat brusc o scădere a valorii; era un fapt fără precedent şi a fost un semnal pentru el, pe atunci structured credit desk risk manager la Fortis Bank New York. A fost primul semn al crizei financiare care a început în SUA şi care a trecut rapid oceanul, împreună cu fostul manager de risc al Fortis, care a devenit specialistul în risc de la Deloitte România.
Comparaţia făcută de Iordache în toamna lui 2008 între New York şi Bucureşti nu este răutăcioasă, după cum explica managerul, ci are la bază faptul că „în afară de New York şi Londra, unde se dă ora exactă pe piaţa financiară, nu există volum de tranzacţii, nu există sofisticare, nu există investitori“: „Nivelul tranzacţiilor la BVB e mai mic decât nivelul tranzacţiilor pe care îl făceam eu singur într-o zi. Profitul unui trader era mai mare decât profitul unei bănci de aici. Sunt desk-uri care fac 300 de milioane profit pe an. În România, puţine sunt băncile care fac 300 de milioane profit pe an“.
Între timp, lucrurile s-au mai aşezat pe ambele maluri ale oceanului. Dar povestea lui 2008 rămâne de referinţă pentru oamenii de afaceri care i-au supravieţuit şi care au învăţat că businessul nu merge doar în sus sau doar în jos. 2008 a fost o lecţie de învăţare a umilinţei şi a echilibrului, care a schimbat definitiv faţa businessului din toată lumea.
RADU ENACHE este proprietarul lanţului Continental.
Absolvent al Facultăţii de Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, Enache a lucrat la ICEMENERG până în 1990, când a preluat conducerea institutului.
În 1993 a devenit consultant de investiţii şi a înfiinţat International Consult, care oferea servicii investitorilor din străinătate. A intermediat achiziţia Ursus de către Brau und Brunnen, intrarea pe piaţă a Vileroy & Boch prin achiziţia Mondial din Lugoj şi altele.
Omul de afaceri a intrat în acţionariatul Continental în perioada 1994-1995, când acesta a fost privatizat. La momentul respectiv, Continental avea cinci hoteluri, iar Radu Enache deţinea mai puţin de 10% din acţiuni. Au urmat majorări de capital, iar după zece ani a ajuns acţionar majoritar.
În 2008, în acţionariatul Continental intrase recent fondul de investiţii PPF, care achiziţionase 30% din acţiuni. Pachetul PPF a fost ulterior achiziţionat de GED. Lanţul Continental este format din 9 hoteluri, dar portofoliul omului de afaceri mai include şi cele 4 hoteluri operate de Ibis pe piaţa din România.
Citiţi aici discursul complet al lui Radu Enache de la BM Storytellers.
TONI IORDACHE este antreprenor.
Fost olimpic la matematică, Toni Iordache a ales să meargă la Politehnică, în 1987. Când a devenit inginer, şi-a dat seama că urmează o schimbare şi a decis să facă şi Cibernetică, pe care a absolvit-o în 1995.
În 1996 lucra la Procter & Gamble şi a primit o bursă pentru un MBA în Statele Unite. A terminat cu 3,95 din 4 şi un singur B, cu scopul de a ajunge să lucreze pe Wall Street. În iunie 1998, ajunge trader la Citibank, unde lucrează până în 2001. Trece apoi la ICAP, un fond speculativ (hedge fund) unde ia contact cu zona instrumentelor financiare de risc şi unde trăieşte criza dotcom. Apoi trece pe la Deutsche Bank, iar pe urmă la JPMorgan, unde era „vicepreşedinte, dar ca nivel profesional, nu executiv. Eu administram riscuri, nu conduceam oameni“. Criza l-a găsit la Fortis Bank New York, pe o poziţie de structured credit desk risk manager.
În toamna lui 2008, după căderea Wall Street-ului, Toni Iordache, atunci în vârstă de 41 de ani, a acceptat un job de senior manager enterprise risk services la Deloitte România. Nu a stat nici jumătate de an, s-a întors la New York şi a gestionat riscul noii întreprinderi financiare Bank of America Merryll Lynch. După alţi doi ani, a revenit în România şi a devenit antreprenor.
Citiţi aici discursul complet al lui Toni Iordache de la BM Storytellers.
MIHAI ALBU este manager, administrator al unui fond de investiţii.
Mihai Albu a intrat în industria berii în 1996, după o experienţă importantă în cadrul îmbuteliatorului local al mărcii Pepsi, fiind numit director de marketing şi de vânzări al filialei româneşti a InBev, producătorul Bergenbier (astăzi, proprietarul Bengenbier este Molson Coors, o companie producătoare de bere din Canada şi SUA).
În 2002 a fost desemnat să conducă operaţiunile din România, iar din 2006 a fost promovat în cadrul filialei pentru Europa Centrală şi de Est. De la sfârşitul lui 2007, Albu a fost numit preşedintele InBev Rusia, o companie formată din zece fabrici de bere cu 9.000 de angajati şi un rulaj anual de peste 1,1 miliarde de euro.
În 2009 a plecat din Inbev şi a revenit în România, unde conduce un proiect deţinut de fondul de investiţii Mezzaninne Management.
Citiţi aici discursul complet al lui Mihai Albu de la BM Storytellers.
