BusinessMagazin

Tag: piata

  • Mazda a vândut 585 de autoturisme pe piaţa locală în primele nouă luni ale anului

    Cel mai bine vândut model în primele trei trimestre ale acestui an a fost SUV-ul CX-5, cu 250 de unităţi, în creştere cu 55% comparativ cu perioada similară din 2013, în timp ce volumul vânzărilor Mazda3 a crescut cu 51%, la 192 de unităţi. Mazda6 încheie top 3 cele mai vândute modele ale constructorului cu 140 de autoturisme comercializate, în creştere cu 26% faţă de anul trecut.

    “Mulţumită noii generaţii de modele am continuat să creştem pe parcursul acestui an şi am avut o dinamică superioară pieţei. Cel mai căutat model Mazda este în continuare CX-5. Acesta se poziţionează foarte bine în segmentul SUV, care are o pondere însemnată în piaţă”, a declarat Dragoş Grapinoiu, directorul de marketing al Mazda.

    Gama Mazda a fost completată recent cu a patra generaţie a modelului MX-5, urmând ca noua subcompactă Mazda2 să fie prezentată în această toamnă.

  • IKEA retrage un nou produs de pe piaţă

    Compania de retail mobilier şi decoraţiuni IKEA retrage de pe piaţă pastele PASTAÄLGAR şi PASTAÄLGAR FULLKORN, comercializate în cadrul magazinului cu delicatese suedeze. Pastele ar putea conţine soia, ingredient care ar putea declanşa reacţii alergice consumatorilor care prezintă intoleranţă la acest produs.

    Informaţia referitoare la soia nu este menţionată pe etichetele acestora. Compania anunţă că clienţii care prezintă o sensibilitate la soia sau care doresc să returneze produsele din alte motive vor primi înapoi întreaga sumă plătită.

    Magazinul IKEA din Bucureşti a vândut 10.833 de bucăţi din ambele produse începând cu luna mai 2011, la preţul de 10,5 lei şi nu a primit până acum nicio sesizare de la clienţi.

     

  • Piaţa laptelui procesat va creşte cu 3,2% în 2014

    Deşi laptele pasteurizat deţine volume considerabil mai mari în cadrul categoriei de lapte procesat, se aşteaptă o creştere mai mare în cazul laptelui UHT (ultrapasteurizat), cu un procentaj dublu faţa de creşterea înregistrată de laptele pasteurizat. Unul dintre principalii factori care contribuie la dezvoltarea segmentului de lapte UHT rămâne în continuare laptele distribuit în programul “Laptele şi cornul”, care reprezintă aproximativ 45% din volumele totale. În acelasi timp, laptele UHT sub marcă de producător este estimat să crească cu aproximativ 16%, de la 24% în categorie în 2013 la aproape 27% în 2014.

    Categoria de lapte pasteurizat este estimată de asemenea a creşte până la finele anului 2014 cu aproximativ 2% faţă de anul trecut. Volumele cele mai mari rămân în laptele la ambalaj de carton, cu o cotă de cca 74% din total lapte pasteurizat, în creştere volumică de 5% faţă de 2013.

    Consumul global va creşte cu 36% până în 2015, înregistrându-se o diferenţă tot mai mare între pieţele de lactate dezvoltate şi cele emergente

    Tetra Pak, lider mondial în furnizarea de soluţii pentru procesarea şi ambalarea produselor alimentare, lansează astăzi cel de-al 7-lea raport Indexul Lactatelor. Raportul subliniază oportunităţile şi provocările pe care le creează cererea tot mai mare la nivel global, care, conform estimărilor, va depăşi oferta disponibilă în următorul deceniu. Compania a declarat că atât producătorii de pe pieţele de lactate mature cât şi cei din pieţele emergente trebuie să stabilească un echilibru atent între cerere şi ofertă, pentru a-şi asigura un succes sustenabil în afaceri. 

    Raportul Indexul Lactatelor realizat de Tetra Pak arată că cererea globală de lapte va creşte cu 36% în următorii zece ani, în mare parte datorită creşterii populaţiei, prosperităţii şi urbanizării în Africa, Asia şi America Latină. Cu toate acestea, cererea şi oferta de lapte se află într-un dezechilibru la nivel mondial – cererea din ce în ce mai mare din pieţele emergente nu va putea fi susţinută din producţia internă, în vreme ce pieţele de lactate dezvoltate ce produc un surplus de lapte se confruntă cu provocări privind concurenţa pentru exporturi şi un consum intern în scădere.

    Dennis Jönsson, Preşedinte şi CEO al Grupului Tetra Pak, a comentat: „Creşterea semnificativă preconizată a cererii la nivel mondial reprezintă o mare oportunitate  pentru companiile de lactate din pieţele dezvoltate de a exporta lapte praf sau produse lactate lichide UHT pe pieţele în creştere. Cu toate acestea, pentru a asigura succesul pe termen lung, aceşti producători trebuie să găsească un echilibru între „câştigurile rapide” obţinute din exporturi şi necesitatea de a continua să crească pe pieţele interne.”

    Acesta a adăugat, „Între timp, companiile de lactate trebuie să facă faţă provocării de a garanta o aprovizionare sustenabilă cu lapte de bună calitate pe pieţele de import ţinând pasul cu cererea în creştere. Pieţe precum China şi Arabia Saudită realizează acest lucru prin mai multe metode: creşterea investiţiilor în fermele de lapte de la nivel intern, stabilirea de parteneriate cu producătorii străini consacraţi şi diversificarea ofertei cu produse cu valoare adăugată. În principiu, acestea sunt măsuri care contribuie la realizarea unui echilibru esenţial în vederea asigurării la un viitor sustenabil al industriei laptelui.”

    Ediţia din acest an a raportul include studii de caz despre trei pieţe – China, Statele Unite ale Americii şi Germania.

    Oportunităţi de export şi pentru România

    Cea de-a şaptea ediţie a Raportului Indexul Lactatelor oferă o perspectivă nouă companiilor producătoare de lactate din România, care se vor confrunta în curând cu eliminarea cotei de lapte şi creşterea concurenţei la nivel european.

    “Având în vedere noul context european, respectiv eliminarea cotei de lapte, una dintre opţiunile pe care Albalact le are în vedere este explorarea unor pieţe noi. Studii precum Tetra Pak – Indexul Lactatelor ne oferă informaţii valoroase despre tendinţele industriei laptelui la nivel global şi perspective de creştere pentru procesatori pentru anumite tipuri de produse şi în anumite ţări şi regiuni. Avem un potenţial de creştere, aşadar analizăm şi alte oportunităţi de a ne extinde operaţiunile în viitor.”, declară Irina Măndoiu, Director Comercial Albalact.

  • Mircea Coşea: “În România, există un proces de reindustrializare pe orizontală, o dezvoltare pe platforme industriale specifică primei jumătăţi a secolului 20”

    “Există un proces de reindustrializare pe orizontală, o dezvoltare pe platforme industriale specifică primei jumătăţi a secolului 20, adică pe partea finală a producţiei, cu operaţiuni de asamblare şi manufacturare. ”Părţile de cercetare, dezvoltare, marketing, aparţin unor firme mari. Un exemplu este Dacia care produce în fabrica de la Mioveni un autoturism care este proiectat şi marketat de Renault”, declară analistul Mircea Coşea.

    Specifică momentului este şi dezvoltarea din domeniul IT, unde producţia este bazată pe inteligenţă şi investiţii mici, din pricina lipsei de capital.

    ”Există o schemă de reconstrucţie a sectorului industrial românesc dar în cu totul alte scheme şi principii decât în perioada în care s-a făcut industrializarea iniţială a României”, constată Coşea. În secolul trecut, industrializarea marşa pe domeniul industriei grele, constructoare de maşini, de la producătorii de materii prime până la cei de pe ale căror linii de producţie ieşeau maşini. Industria grea asigura la acel moment independenţa şi suveranitatea ţării. ”În prezent nu sunt cristalizate creneluri pe baza cărora să putem accesa pieţele externe. Suntem subcontractori, cu industrii dezvoltate pe orizontală, ceea ce înseamnă că vom fi dependenţi de marii producători şi pieţele externe. Ca furnizori suntem în umbra unor mari producători. Domeniul agroalimentar este cel care ne poate da speranţe de dezvoltare a industriei”, completează Coşea. El conchide nu avem o industrie de sine stătătoare care să poată exporta sub marcă proprie, însă industria mică şi mijlocie este un atu pe care ar trebui să marşăm.

  • Fabricile cu cea mai îndelungată tradiţie. Cum au rezistat?

    Primele cărămizi făcute în fabrica de la Zalău, acum în proprietatea Cemacon, au ieşit pe poartă în urmă cu 45 de ani. 100 de ani au trecut de când se produce ciment la Fieni, fabrica fiind acum în portofoliul HeidelbergCement România. Sunt doar câteva exemple.

    „Fabricile vechi care au rezistat până acum prezintă avantajul de a avea un brand şi există speranţă de revigorare, având în mod tradiţional un segment de piaţă fidelizat, chiar dacă nu este neapărat un segment de piaţă reprezentativ“, afirmă analistul Mircea Coşea. În plus, aceste unităţi de producţie au o serie de avantaje, între care se numără aportul facil de forţă de muncă calificată, o notorietate crescută a mărcii, costurile reduse cu forţa de muncă, amplasarea strategică la nivel naţional şi în regiune. „De pildă marca Dacia s-a păstrat şi joacă un rol important ca brand“, spune Mircea Coşea. România ca destinaţie de investiţie – pentru antreprenori, multinaţionale sau investitori strategici – nu este importantă atât prin prisma pieţei interne, cu 20 de milioane de consumatori, cât mai ales la nivel de regiune, ce reuneşte 500 de milioane de oameni.

    Marele avantaj al unei fabrici vechi este un brand consolidat, spune Adrian Crivii, preşedinte al companiei de evaluare Darian. Tot el spune că este foarte important ca fabrica să aibă un brand foarte cunoscut, experienţă şi tradiţie, dar şi forţă de muncă calificată. Un dezavantaj poate fi amplasamentul, dar şi activele depreciate şi în neconcordanţă cu tehnologiile actuale. Singurul mare avantaj universal al brandurilor „cu  tradiţie“, spune Ştefan Liuţe, strategy director în cadrul Storience, este notorietatea lor ridicată. „Dincolo de asta, calitatea produselor şi a promovării lor nu ţine deloc de tradiţie, ci de performanţa recentă şi prezentă a echipelor care le gestionează“, declară Liuţe. Unele branduri tradiţionale, completează reprezentantul Storience, au şi o reputaţie pozitivă, care în combinaţie cu notorietatea înseamnă performanţe de vânzări mai bune. Dar acest lucru nu este neapărat un dat – există şi destule branduri „vechi“ care au avut sau au un nume slab, pe bună dreptate. „Nu e suficient să fii un producător cu tradiţie, trebuie să ştii continuu să adaptezi tradiţia şi tehnologia la noile realităţi ale pieţei, la noile nevoi ale consumatorilor“, afirmă Liviu Stoleru, director general şi preşedinte al consiliului de administraţie la Cemacon. Un dezavantaj, atenţionează el, „când eşti de mult timp pe piaţă este faptul că, la un moment dat, îţi poţi pierde supleţea, nebunia şi curajul de a inova. E momentul în care rişti să devii învechit. Dacă nu reuşeşti să găseşti soluţiile salvatoare, începe declinul“.

    Vechimea în piaţă sau în viaţa consumatorilor nu este o valoare în sine, însă poate crea premise foarte favorabile pentru construcţia unor valori ce decurg de aici, spune Andreea Florea, managing partner la Brandtailors. Faptul că, exemplifică ea, un producător face telemea de 100 de ani nu e o garanţie că produsul lui este mai bun decât al altuia care are o experienţă de numai doi ani. Celebra menţiune „since…“ făcută în designul multor produse este pur şi simplu o afirmaţie goală de conţinut atât timp cât rămâne la acest nivel declarativ şi superficial, afirmă reprezentanta Brandtailors.

    CUM AU REUŞIT? Piaţa românească este un exemplu de succes aproape fără excepţie când vine vorba despre preluarea brandurilor vechi de către multinaţionale sau de reactivarea lor de către antreprenori români, spune Andreea Florea. „Cu tot farmecul lor intrinsec şi afectivitatea reminiscentă de care se bucură, brandurile româneşti de tradiţie aveau nevoie de o infuzie de know-how şi profesionalism pe toate palierele, pornind de la strategia de produs şi până la promovare.“ Efectul şi influenţa brand managementului asupra unor mărci precum Dacia, Dero sau Rom sunt absolut admirabile, afirmă Andreea Florea. Poveştile de tip „noi nu ne vindem ţara“ nu-şi au locul în branding, explică reprezentanta Brandtailors. Pentru multe dintre mărcile româneşti de tradiţie, preluarea de către companii experimentate în pieţe complexe a însemnat, dincolo de salvarea de la extincţie, revirimentul, extensia în alte categorii relevante, oferte performante pentru consumator şi chiar lansarea cu succes pe plan internaţional.

    Citiţi materialul integral în ediţia tipărită a Business Magazin, începând cu 29 septembrie.

  • Un business de familie pornit în urmă cu mai bine de zece ani vrea să treacă pragul de un milion de euro

    Povestea ContentSpeed a început când Radu Vîlceanu avea doar 16 ani şi, din nevoie, a învăţat să facă bani din tehnologie tot pentru tehnologie. Nu s-a făcut avocat, aşa cum era tradiţia în familia sa, ci a pariat pe un business al viitorului, dar care şi acum este departe de a-şi fi atins potenţialul pe piaţa locală.

    „Când eram puşti, mai bine spus pe la 16 ani, îi tot băteam pe ai mei la cap să îmi dea bani să-mi iau câteva accesorii pentru calculatorul pe care mi-l cumpăraseră cu ceva timp în urmă. Ştiu că aveam nevoie de vreo 600 de dolari şi îmi aduc aminte că tata chiar m-a întrebat atunci dacă nu învăţasem să fac şi eu ceva cu acel computer, astfel încât să fac rost de bani. Am făcut un soft pentru centrele care aveau imprimante, astfel încât clienţii să nu mai vină cu dischetele la ei, şi aşa am făcut rost de 300 de dolari“, spune Radu Vîlceanu.

    Acela a fost momentul când a început să se gândească serios la ce serviciu sau produs ar putea să furnizeze în România pentru a duce sursa de venituri la scară mai mare. I-a fost de folos şi background-ul antreprenorial din familie. Tatăl său privatizase o companie cu 130 de angajaţi prin metoda MEBO (Management Employee Buyouts), prin care se transferă mijloacele de producţie ale companiei în proprietatea salariaţilor. „Am văzut cum este viaţa antreprenorului, că noaptea nu adormi prea uşor, dar m-a atras întotdeauna, am trăit cu asta şi sper să le pot transmite copiilor mei dorinţa de a merge pe acelaşi drum.“ După ce a făcut primii 300 de dolari din vânzarea softului pentru imprimante, a început să îşi cumpere cele mai noi gadgeturi din Statele Unite şi, cum în urmă cu circa 20 de ani americanii deja aveau magazine online, s-a hotărât să continue aventura antreprenoriatului în zona de e-commerce şi a început prin a studia software development la Universitatea Politehnică din Bucureşti.

    „A fost foarte greu la început pentru că mergeam chiar şi la câte un brand mare şi spuneam că e-commerce-ul este viitorul, iar ei îmi ziceau că este interesant, dar că ei cred că internetul este doar informativ şi că ar vrea doar un site de prezentare. A durat vreo cinci ani până să învăţ să vând ceea ce cerea piaţa la modul real. Iar negocierile din perioada aceea reflectau perfect climatul de business: eu le ziceam clienţilor că produsul meu îi costă 1.000 de euro, iar ei îmi ziceau că îmi dau 300 de euro“, îşi aduce aminte Radu Vîlceanu. Apoi a început să-şi construiască o echipă, evoluţie care a venit însă cu mai multe crize, de la probleme de leadership la certuri cu partenerii de afaceri şi până la stadiul în care compania ajunsese să nu mai aibă sediu. Toate s-au întâmplat când Radu Vîlceanu avea între 23 şi 27 de ani, dar au fost experienţe care, cumulat, au însemnat cât un MBA „on the job“, spune el.

    Prin 2006-2007, businessul ContentSpeed a început să evolueze, odată ce jucătorii din industria de media şi-au dat seama că e-commerce-ul ar trebui să conteze mai mult pentru ei. În prezent, soţii Vîlceanu estimează că în România sunt acum în jur de 4.000 de magazine online, astfel că afacerea pe care o conduc a contribuit la dezvoltarea a 8% din piaţa locală de e-commerce, care, la rândul ei, reprezintă cam 25% din totalul comerţului tradiţional. Piaţa de web design din România a avut un vârf în anii 2006-2008, ca multe alte industrii, când sute de firme de profil s-au dezvoltat şi au dus piaţa la o valoare estimată de studii la 6-7 milioane de euro.

  • Cum se va termina conflictul dintre Rusia şi Ucraina. Scenariile care ar putea zgudui economia lumii

    UN RAPORT AL CREDIT SUISSE DIN LUNA MAI, ALTMINTERI DELOC CATASTROFIC, anticipa că dintre toate categoriile de riscuri geopolitice cu impact asupra pieţelor financiare (conflictul din Orientul Mijlociu, ascensiunea forţelor politice antieuropene şi separatiste în UE, criza economică din zona euro, crizele politice din SUA, Japonia etc.), cel mai important rămâne conflictul dintre Rusia şi Ucraina, atât prin prisma complicaţiilor reprezentate de sancţiunile financiare şi comerciale ale UE contra Rusiei, cât şi prin prisma duratei lungi şi a dificultăţii de rezolvare a conflictului.

    Autorul raportului, expertul în strategii de investiţii Robert Parker, vedea posibil un scenariu de bază în care conflictul se va termina cu secesiunea şi alipirea la Rusia ori semiindependenţa regiunilor de est ale Ucrainei, susţinute de Rusia, într-un proces care va dura circa doi sau trei ani. Un scenariu optimist, cotat cu 20% şanse de reuşită, viza rezolvarea în mai puţin de un an a conflictului, prin retragerea forţelor ruseşti şi neintervenţie în politica Kievului, iar un scenariu negativ ar fi o invazie rusească în estul Ucrainei, cu probabilitate de 30% şi care ar atrage extinderea sancţiunilor financiare şi comerciale din partea UE şi a SUA, plus intensificarea ameninţărilor militare ale NATO cu scopul descurajării Rusiei. În acest din urmă scenariu, Parker vedea o scădere cu cca 10% a pieţelor globale de acţiuni în decurs de trei luni, în timp ce pieţele din Europa Centrală şi de Est ar fi urmat să piardă 15% sau mai mult.

    Acest gen de analiză, unde pentru fiecare gen de daune resimţite de economiile dezvoltate (în cazul de faţă cele din UE), cele emergente (în cazul de faţă cele din Estul Europei) au întotdeauna mai mult de suferit, din cauza percepţiei de risc mai mare asociate cu ele, a predominat şi în lunile următoare. În iulie, odată cu primele sancţiuni europene contra Rusiei, plecarea investitorilor spre zări mai sigure făcea deja să scadă spectaculos bursele şi monedele est-europene, iar analiştii financiari vehiculau deja pentru ţările estice previziuni de încetinire a creşterii PIB. Acum, cea mai recentă evaluare din partea economiştilor de la Erste Group conchide că disputa ruso-ucraineană reprezintă un risc la adresa creşterii economice a statelor est-europene pentru 2015, pornind de la constatarea că pe ansamblul regiunii este deja vizibil fie impactul primar al scăderii comerţului cu Rusia şi Ucraina, fie impactul secundar al scăderii investiţiilor şi al cererii de import din zona euro.

    Dacă pentru unele dintre ţările luate în calcul concluzia este că estimările de creştere economică pentru anul viitor vor fi afectate (Ungaria, Croaţia, Slovenia sau Polonia), România iese însă cel mai bine din această analiză. Explicaţia ţine de trei factori esenţiali: importanţa redusă în PIB a comerţului cu Rusia, absenţa băncilor ruseşti şi cvasiindependenţa faţă de livrările de gaze ruseşti (vezi grafice). ”Ponderea în totalul comerţului exterior a exporturilor către Rusia şi Ucraina a crescut de la 4,3% în S1 2013 la 4,4% în S1 2014, întrucât, deşi exporturile spre Ucraina au scăzut cu peste 6%, cele către Rusia s-au majorat cu 17%, în condiţiile creşterii cu peste 20% a exporturilor de echipamente industriale şi utilaje de transport„, notează analiştii de la Erste. Nici impactul sancţiunilor europene şi al măsurilor de retorsiune luate de Rusia n-ar afecta însă perspectiva PIB: ”Presupunând pentru 2015 exporturi zero spre Rusia, un embargou similar la importurile ruseşti şi zero importuri de gaze naturale, impactul asupra PIB va fi cel mai probabil nul, având în vedere că deja consumul intern de gaze a scăzut şi faptul că România se poate baza pe o majorare a producţiei interne de gaze„.

    În opinia experţilor de la institutul olandez de studii geostrategice Clingendael, cea mai mare problemă pentru est-europeni – deşi în proporţii variabile, în funcţie de ponderea gazului rusesc în consumul lor energetic – o constituie însă dependenţa de Ucraina ca ţară de tranzit pentru gazele importate din Rusia. La scara Europei, această dependenţă s-a redus în ultimii ani graţie conductelor NorthStream (spre Germania, care alimentează şi Belgia, Marea Britanie şi Franţa) şi Blue Stream (spre Turcia), însă esticii rămân în continuare expuşi la orice perturbare sau oprire a livrărilor de către Moscova, întrucât sunt conectaţi la o singură sursă de aprovizionare – gazoductul Drujba (Frăţia), prin care intră aproape jumătate din gazul rusesc spre Europa, în timp ce planurile de construcţie a gazoductului South Stream, de care ar fi beneficiat Austria, Bulgaria, Ungaria, Slovenia şi Croaţia, s-au oprit la cererea Bruxellesului.

    În acelaşi timp, un efect secundar al conflictului ruso-ucrainean pentru Europa de Est va fi majorarea treptată a cheltuielilor militare, pentru a le apropia de nivelul de 2% din PIB cerut de NATO. Cel mai aproape de acest nivel se află Polonia, cu aproape 2% din PIB, iar cel mai departe se află Ungaria, cu numai 0,8% din PIB, însă un program ferm de majorare rapidă a cheltuielilor lipseşte în unele ţări (Cehia are în program să ajungă la 1,4% din PIB abia în 2020), iar în alte ţări, ca Slovacia, sprijinul politic pentru majorarea cheltuielilor rămâne legat de planurile care circulă la ora actuală la nivelul UE fie de a excepta bugetul apărării de la calculul deficitului bugetar sau structural, fie de a relaxa ţintele generale de convergenţă cu zona euro (faimosul MTO). În cazul României, Erste notează că România alocă 1,4% din PIB pentru armată, a suplimentat deja pentru acest an cheltuielile cu 0,1% din PIB, iar cifra va atinge 2% în 2017, inclusiv prin achiziţia programată a celor 12 avioane de luptă F16 de la statul portughez, în valoare de 628 mil. euro.

  • Opinie Alex Vlăduţoiu, managing director Alfred Net: Pinocchio nu vede că-i creşte nasul

    ALEX VLĂDUŢOIU este managing director la Alfred Net

    Integrarea este un termen complex dar utilizat frecvent în mod greşit de către tot mai multe companii, în special de către instalatorii de sisteme.

    Dacă luăm în considerare industria de securitate şi telecomunicaţii din România, termenul integrare este frecvent utilizat ca slogan, cum ar fi: Sisteme Integrate de Securitate/Telecomunicaţii sau ca fiind cel mai important serviciu existent în portofoliu: Systems Integration (Integrare de Sisteme).

    Practic, termenul integrare are un sens complex şi, dacă ne uităm la definiţia lui, acesta presupune totodată capacitatea de a lipi mai multe elemente hardware şi software aparţinând mai multor sisteme şi necesită cunoştinţe profunde de hardware şi dezvoltare de software cât şi priceperea de a le combina astfel încât să rezulte şi să se livreze un sistem complet customizat, complex şi în totalitate funcţional.

    Din păcate, utilizarea improprie a termenului, care, întâmplător, nu este reglementată în niciun fel, are un singur perdant: clientul. Din ce în ce mai des observ aşa-numiţii integratori contractaţi să livreze proiecte care nu vor funcţiona, făcând promisiuni clienţilor pe care nu le vor respecta. Astfel de situaţii nu fac altceva decât să creeze frustrări, iar încrederea clientului în adevăraţii integratori de sisteme va scădea (vor apărea îndoieli că toţi integratorii sunt generic la fel) şi cel mai probabil se va finaliza printr-o experienţă neplacută, cu multe meetinguri inutile, cu implicarea multor părţi în proiect, costuri mari, mărirea perioadei de livrare şi o funcţionalitate nu tocmai perfectă.
    Realitatea de a face decizia greşită în alegerea unui integrator poate avea consecinţe mari pentru client. Acesta trebuie să se asigure nu numai de seriozitatea potenţialului contractor înainte de a îl selecta pentru un proiect de integrare. Experienţa, referinţele şi, cel mai important, abilitatea de a demonstra că pot lucra cu sistemele deja implementate la Client sunt esenţiale cu mult înainte de începerea proiectului.

    Din cauza lăcomiei de a obţine proiecte, adesea instalatorii declară în faţa clientului că sunt capabili să livreze mai mult decât echipamente şi instalarea lor. În realitate, acesta nu este decât un fals PR.

    De-a lungul celor mai bine de 10 ani de experienţă în industrie, am fost implicat în varii proiecte de integrare, ca integrator de sisteme, dar şi în calitate de consultant tehnic, acţionând de partea clientului. Timpul şi experienţa au arătat situaţii când însuşi producătorul nu a fost capabil să realizeze integrarea cerută de către client. În orice caz, asemenea situaţii sunt rare, integrările fiind realizate, de regulă, de către parteneri, integratori de sisteme.

    Puşi în situaţia în care trebuie să integreze un sistem pe care deja l-au instalat cu alte sisteme sau aplicaţii, conform cerinţelor clientului, aşa-self-numiţii integratori încep totuşi să înţeleagă că lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum îşi imaginează şi deodată totul devine complicat.

    Nu încape îndoială că în majoritatea cazurilor instalatorul este implicat în proiectul de integrare ca fiind cel care deţine cheia cunoaşterii sistemului pe care l-a furnizat şi instalat (teoretic).

    Într-unul din proiectele derulate, rolul meu a fost să proiectez o arhitectură de sistem capabilă să susţină tehnic un concept menit să fie implementat la nivel global în compania respectivă. Instalarea echipamentelor a fost, fireşte, câştigată de către un instalator. În a doua fază a proiectului, sistemul a trebuit să fie integrat cu alte aplicaţii software. Chiar dacă de la început am propus metoda de integrare, după foarte multe discuţii şi întâlniri, împreună cu părţile implicate, instalatorul nu a fost totuşi capabil să înţeleagă procesul şi conceptul proiectului. Mergând mai departe, ceea ce s-ar fi numit o simplă integrare care necesită cunoştinţe de dezvoltare software a degenerat în luni de discuţii, chiar şi cu implicarea instalatorului, a producătorului de sistem şi a oricărei persoane terţe care ar fi putut avea habar de ceea ce se întâmplă.

    În cele din urmă am reuşit alinierea cu producătorii şi, în sfârşit, modalitatea de integrare, firească, propusă de mine a fost acceptată. În orice caz, integrarea a fost realizată de către producătorul sistemului, nu de către instalator (şi nu a fost ieftin) durând astfel săptămâni întregi de implementare. De suport nu mai vorbim. Asta se întâmplă atunci când un instalator vrea mai mult decât poate duce, iar integratorii profesionişti sunt văzuţi într-o lumină nefavorabilă de către clienţi, care consideră că dacă instalatorul de renume nu poate, nimeni nu poate; o părere greşită, din păcate. Totuşi, astfel de companii, capabile şi cu experienţă în astfel de proiecte de integrare, există! Chiar dacă aceştia au o experienţă dovedită, nu întotdeauna sunt cunoscuţi pe piaţă sau recunoscuţi ca brand.

    A amesteca lucrurile nu este întotdeauna o soluţie; dacă proiectele necesită cunoştinţe de IT, implicaţi un specialist în IT, cu siguranţă înţelege! Dacă proiectul implică integrare, atunci alegeţi un integrator adevărat, profesionist, chiar dacă pierdeţi puţin timp să-l căutaţi. Fiecare are rolul său şi nimeni nu trebuie să le ştie pe toate; presupunând sau crezând că cineva poate, nu este decât distructiv. Ţineţi minte: piaţa este plină de integratori. Chiar şi o firmă de servicii de curăţenie foloseşte următorul slogan: Servicii integrate de curăţenie. Deci nu tot ce străluceşte este aur!

  • Piaţa media din România va înregistra în 2014 prima creştere după cinci ani de declin – studiu

    Piaţa locală de publicitate va creşte cu 2,8% până la sfârşitul anului 2014, ajungând la 394 de milioane de dolari, evoluţia fiind în principal o consecinţă a expansiunii mediului digital (+12%), potrivit estimărilor Zenith România.

    Potrivit Zenith România, este de aşteptat ca, până la sfârşitul acestui an, totalul investiţiilor din media să ajungă la suma de 394 de milioane de dolari.

    Publicitatea pe dispozitivele mobile (incluzând display, classified, search şi in-app ads livrate pe smartphone-uri şi tablete) este de departe segmentul cu cea mai rapidă evoluţie, susţinută atât de creşterea penetrării acestor dispozitive şi dinamica lor tehnologică, cât şi de introducerea unor noi formate, ce le permit clienţilor de publicitate să angajeze utilizatorii în mod creativ.

    Pe de altă parte, cu toate că înregistrează cea mai mare creştere (+30%), segmentul mobile atinge o pondere în continuare redusă (5% din totalul investiţiilor digitale). Zenith România preconizează că la sfârşitul anului viitor acest segment va ajunge la 6 – 6,5% din publicitatea online, “pe măsură ce dispozitivele mobile vor prolifera şi se vor diversifica”.

    Televiziunea rămâne mediul care atrage cea mai mare parte a investiţiilor în publicitate (63,9%), fiind urmată de digital (13,7%), outdoor (10,1%), radio (5,8%), reviste (3,5%), ziare (2,6%) şi cinema (0,4%).

    La nivel de macro-categorii, produsele alimentare (16,1%), medicamentele & produsele pentru sănătate (14,3%), FMCG – non alimentare (produse de uz casnic, produse de igienă personală) (11,5%) şi retail – inclusiv comerţul online (10,1%) acoperă jumătate din totalul investiţiilor media. În acest clasament urmează domeniul telecomunicaţii (9,9%), media şi divertisment (4,9%), servicii financiare şi de asigurări (4,2%), băuturi alcoolice (4,1%), automobile (3,2%), cosmetice (3,2%), turism (0,5%) şi produse de lux (0,4%).

    Pe de altă parte, potrivit Zenith România, la nivel global, digitalul contribuie la creşterea cu 5 – 6% a consumului de publicitate.

    Astfel, dezvoltarea accelerată a tehnicii digitale va ridica piaţa globală de publicitate cu 5,3% în 2014, de la 3,9% în 2013. Investiţiile media la nivel global vor atinge 523 miliarde de dolari în cursul acestui an.

    Publicitatea online este mediul cu cea mai rapidă evoluţie (+ 17,1% în acest an). Noua tehnologie aduce o îmbunătăţire a mai multor arii din sfera publicităţii online. Formate de publicitate îmbunătăţite fac display-ul mult mai atrăgător şi interactiv pentru consumator. În acelaşi timp, programmatic buying-ul evoluează spre targetarea mai sofisticată şi mai eficientă a audienţei. Zenith estimează că display-ul va continua să crească şi în următorii doi ani, cu o rată anuală chiar mai mare decât cea înregistrată până în 2013 (15,8% între 2014 şi 2016 faţă de 12,3% între 2010 şi 2013).

    Zenith România, parte a reţelei internaţionale Zenith Optimedia, este una dintre cele mai importante agenţii de comunicare din România.

  • Wizz Air doboară toate recordurile în aviaţia din România. Supremaţia nu este o veste bună

    John Stephenson, vicepreşedintele companiei aeriene Wizz Air, a prezentat, în premieră, într-o conferinţă de presă desfăşurată la Bucureşti, cota de piaţă din România. 31,5% dintre pasagerii care zboară din Bucureşti şi din ţară cumpără bilete de la Wizz Air, 23,4% de la TAROM şi 10,8% de la Blue Air. Numărul de pasageri transportaţi pe piaţa locală de compania controlată de fondul american de investiţii Indigo Partners va ajunge la 3,8 milioane în acest an, cu o cincime mai mult faţă de nivelul din de 3,1 milioane din 2013. Doar în ultimele două luni oficialii au anunţat 20 de noi rute din România, precum şi demararea operarării zborurilor de pe aeroportul din Iaşi, ceea ce va însemna, potrivit reprezentanţilor Wizz Air, 1,35 milioane de locuri suplimentare în 2015, respectiv un plus de capacitate de 29% .

    „Reţeaua se află în plină expansiune şi frecvenţele crescute pe rutele existente vor atrage cu siguranţă mai mulţi pasageri, fie că vor fi călători în scopuri turistice sau de business. Creşterea va stimula turismul la nivel naţional“, spunea Stephenson. Un calcul simplu arată aşadar că, dacă estimările celor de la Wizz Air se vor adeveri, compania va ajunge să transporte cinci milioane de pasageri la finele anului viitor de pe aeroporturile din Bucureşti, Arad, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu, Târgu-Mureş şi Timişoara.

    Cinci milioane de pasageri transportaţi dintr-o piaţă în care jucători precum TAROM şi Blue Air raportează an de an scăderi sau, în cel mai bun caz, stagnări vor duce Wizz Air în poziţia de a deveni lider detaşat în topul celor mai mari companii aeriene de pe plan local, cu o cotă de piaţă apropiată de 50%. Practic, pasagerii câstigaţi de Wizz Air nu vor fi doar noi, ci cei mai mulţi vor fi luaţi de la concurenţă. În prezent, Wizz Air transportă de aproape două ori mai mulţi pasageri decât TAROM şi de aproape trei ori mai mulţi decât Blue Air. Creşterea accentuată a operaţiunilor Wizz Air din ultimii ani din România a făcut ca numărul de aeronave Airbus A320, cu 180 de locuri, alocate acestei pieţe să ajungă la 17. Prin comparaţie, transportatorul aerian naţional are în flotă 24 de aeronave – ATR, Boeing şi Airbus – cu o capacitate totală mai mică decât cea a rivalilor roz. În prezent, Wizz Air zboară pe 93 de rute, faţă de cele 43 ale TAROM.

    „Este o piaţă în care competiţia este liberă, iar interesul statului român este să le permită cetăţenilor să zboare în Europa. În condiţiile în care concurenţii din piaţă au flota veche şi nu au deloc resurse să se dezvolte, este normal că americanii au ajuns să domine piaţa“, spune Adrian Ionaşcu, director în cadrul companiei Blue Air. El dă exemplul Italiei, unde compania low-cost Ryanair a speculat slăbiciunile Alitalia într-un mod similar şi a ajuns să controleze traficul din Peninsulă. „Diferenţa faţă de alte ţări este modul cum Wizz Air a ajuns astăzi numărul unu. Mă refer la felul în care au intrat pe piaţă şi la ajutoarele de stat primite de la autorităţi pe diverse aeroporturi din ţară, în condiţiile în care ei nu plătesc taxe statului român întrucât nu au nicio sucursală deschisă în România, ci doar câţiva piloţi şi stewardeze“, mai spune managerul.

    Tribunalul Timiş a stabilit în 2012 că Wizz Air a primit „ajutor de stat ilegal“ de la aeroportul Traian Vuia din Timişoara, estimat la 4 milioane de euro. În prezent, compania mai beneficiază de ajutoare de stat pentru deschiderea de noi rute din partea consiliilor judeţene din Dolj, Sibiu, Mureş

    „Conform legislaţiei în domeniul concurenţei, se prezumă, până la proba contrară, că o companie se află în poziţie dominantă în cazul în care cota de piaţa înregistrată în perioada supusă analizei depăşeşte 40%. Trebuie avut în vedere, însă, că legea nu interzice deţinerea unei poziţii dominante, ci abuzul de poziţie dominantă“, spune Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei.

    Astfel, compania care are poziţie dominantă nu are voie, printre altele, să impună partenerilor preţurile de vânzare sau de cumpărare, să aplice, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, să practice preţuri foarte mari (excesive) sau foarte mici (preţuri de ruinare), în scopul eliminării concurenţilor. Preţurile mici sau „de ruinare a concurenţei“, despre care vorbeşte şeful Concurenţei, reprezintă tocmai magnetul care a atras milioane de pasageri către serviciile Wizz Air, companie care a intrat pe piaţă cu tarife de până la patru ori mai mici faţă de companiile tradiţionale de aviaţie, diferenţă care s-a mai atenuat de-a lungul timpului.

    Oficialii companiei Wizz Air au declarat că operatorul aerian „nu are preţuri de dumping, iar competiţia este binevenită, consumatorii fiind cei care aleg“. Compania operează peste 340 de rute, iar preţul mediu pentru un zbor este de 47 de euro – „ne aşteptăm ca tarifele noastre foarte mici să continue să genereze creştere“. Principalul instrument de marketing al companiei va fi aşadar atent supravegheat cât de curând de autorităţile de resort, iar poziţia dominantă ar putea duce la creşterea tarifelor plătite de pasageri.

    Motivele sunt uşor de intuit: scumpirea ar arăta că preţurile nu mai sunt „foarte mici“ şi nu pot aşadar ruina concurenţa, ceea ce ar ilustra că nu se face abuz de putere, într-un context în care Wizz Air ar avea jumătate din piaţă, deci o putere mult mai mare, controlând exclusiv zeci de rute şi transportând de două ori mai mulţi pasageri decât cel mai apropiat concurent.