BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Nu trageti in Videanu pentru ca aveti salarii mai mari

    Adriean Videanu a fost pus la zid pentru modul in care a administrat Bucurestiul. Circulatia infernala, santierul rutier fara sfarsit, bordurile, “hidoasele cladiri din sticla” care au luat aerul unor cladiri istorice de acum 100 de ani (nerenovate, mucegaite, pline de molii si gata sa-ti cada in cap, ce-i drept), aprobarile de constructii fara un plan general al Capitalei etc., etc. – toate s-au aruncat in capul lui Videanu. Lucruri adevarate, judecate in absolut. Iar fostul primar si partidul lui, PD-L, au platit in alegeri.
    Eu as vrea sa schimb putin perspectiva.

     

    Credeti ca Bucurestiul s-ar fi dezvoltat atat de mult, daca nu s-ar fi dat aceste aprobari de constructii, ca sa dau un exemplu? Credeti ca investitorii ar mai fi venit daca nu ar fi putut sa-si faca supermarketul in mijlocul orasului? Credeti ca salariile in Bucuresti ar mai fi crescut exponential in ultimii patru ani daca nu ar fi aparut toate aceste cladiri mari de sticla? Credeti ca ar mai fi aparut clasa de milionari din real estate daca nu ar fost date aceste aprobari “permisive”? Credeti ca primariile sau Fiscul ar mai fi strans bani din impozite si taxe daca nu ar fi explodat Bucurestiul ?

     

    Conform statisticilor Bancii Nationale, Capitala a atras 64% din investitiile straine din Romania (45 de miliarde de euro pana acum, din care 35 de miliarde de euro intre decembrie 2004 si aprilie 2008). Nu cred ca in Europa mai este vreun oras care sa se fi dezvoltat atat de mult intr-o perioada de timp atat de scurta. Dar, din pacate, datele statistice nu conteaza in alegeri.

     

    Ganditi-va putin. Suntem cei mai acerbi critici de pe margine, stand relaxati la o terasa noua, cu 1.000 de euro pe luna in buzunar, discutand cu nonsalanta despre o oferta de job dubla (si te gandesti ca neamtul are 1.500-1.700 de euro) si vrem acum sa traim numai langa parcuri, cu verdeata in fata ochilor, fara masini in jur, fara blocuri de sticla, fara manele si numai cu muzica simfonica la geam.

     

    Pai cine sa ne faca oferta daca nu un alt angajator, care tocmai a putut sa gaseasca birouri noi in centru, pentru ca un dezvoltator a primit aprobare sa construiasca acolo si sa “distruga” fie un loc cu verdeata, fie sa obtureze vederea unor locatari.

     

    Avem salarii mai mari pentru ca Bucurestiul si cei care l-au condus si-au asumat, inconstient, o dezvoltare haotica. Adica au permis, sau mai bine zis nu s-au impotrivit unei cresteri desantate, fara un plan, care ar fi trebuit “aprobat de toata lumea”, ca sa nu iasa scandal dupa aia. Si acum ne-am fi certat pe “plan” daca ar fi trebuit sa punem in dezbatere ceva. Haideti sa facem un referendum. O crestere a salariului cu 10% contra unei cladiri in fata Casei Presei. Ce votati?

     

    Daca am fi trimis mall-urile si supermarketurile in afara orasului, cati dintre noi s-ar mai fi dus pana acolo? Oare am fi vrut sa mergem la serviciu (sau am fi mers) daca birourile de sticla ar fi fost la marginea Bucurestiului si nu in buricul targului? Unde sa intre in centru, in casele vechi dar cu “valoare istorica inestimabila” 1.000 de angajati, cati are o multinationala sau un call-center? Am fi avut centre comerciale care pot rivaliza cu orice proiect similar din lume, daca ar fi ramas livada si campul plin de buruieni in locul proiectului Baneasa? Unde sa vina IKEA, in plin camp, fara nimic in jur? Cine aduce mai multi bani? In patru ani Baneasa a devenit un proiect care face cat Casa Poporului, care s-a construit in 15 ani si care nu produce nimic.

     

    Ca sa ai parcuri, sosele bune, facturi mai mici la utilitati, magazine cu toate marcile din lume, salarii mai mari si oferte de job din care sa alegi, trebuie mai intai sa accepti un pret. Sa lasi antreprenorii, dezvoltatorii sa isi ridice afacerea, sa creeze locuri de munca, sa faca business si dupa aia sa incepi sa ai cerinte de dezvoltare publica, comunitara.

     

    Ministrul muncii Paul Pacuraru a afirmat saptamana trecuta la un seminar al Ziarului Financiar ca exista doua Romanii: una a Bucurestiului, care a decolat din punctul de vedere al cresterii economice, si cea a oraselor de grad doi si trei unde nu exista investitii straine. Acest lucru se vede in salarii. In Capitala, salariul minim pentru muncitorii calificati a ajuns la 2.400 de lei, iar in orasele fara investitii salariul sta la 500 de lei.

     

    Pentru Romania nu exista alta sansa de a ajunge din urma, in aceasta viata, Europa Occidentala decat dezvoltarea cu orice pret. Trebuie sa fim realisti. Nu putem fi Elvetia sau Germania sau Franta, unde edilii, guvernantii isi pot permite sa respinga o investitie “poluanta”, o cladire care nu se incadreaza in mediu. Cei din Vest sunt deja bogati, noi nu.

     

    Iar investitorilor le este indiferent daca se duc in Cehia, Polonia, China, Romania sau Bulgaria, Ucraina sau Moldova. Se duc acolo unde gasesc portite si lacune sa poata sa faca afaceri. Pana la urma asta-i atuul nostru.

  • Creativitatea publica

    Zilele trecute am participat la a doua editie a conferintei “eLiberatica”, dedicata tehnologiilor libere si deschise. De fapt, tematica evenimentului este in principal softul liber si open source, dar admite si alte subiecte legate de libertate si deschidere in tehnologiile IT. Asa se face ca printre invitati s-a aflat si Matthew “Chewy” Trewhella de la Google, care poarta o titulatura mai neobisnuita, Developer Advocate, rolul sau fiind sa faca chestiunile tehnice accesibile si relevante persoanelor non-tehnice. Fiind prima prezenta Google la o astfel de manifestare in Romania, se pare ca Chewy s-a asteptat la un alt gen de audienta si a fost surprins sa constate ca publicul era departe de a fi “non-tehnic”. In schimb, pentru mine Chewy era exact cum ma asteptam sa fie un om de la Google: tanar, degajat, usor excentric, dar stapan pe problemele domeniului sau. A vorbit frumos si repede despre “mashups”, OpenSocial si alte subiecte, cu diferenta ca in locul obisnuitelor slide-uri, prezentarea sa a fost ilustrata “pe viu” cu paginile internet relevante. Dintre subiectele abordate, singurul de care nu am vorbit inca in aceasta pagina se refera la noile unelte lingvistice.

    Probabil ca ati observat in ultima vreme ca alaturi de rezultatele furnizate de motorul de cautare Google apare un link pe care scrie “Tradu aceasta pagina”. Daca ati avut curiozitatea sa-l incercati, ati obtinut o traducere oribila in limba romana a continutului paginii originale. Daca in schimb veti incerca sa traduceti in engleza un text sau o pagina web romaneasca, veti avea surpriza sa obtineti un text cel putin acceptabil. De unde provine asimetria? Cu siguranta si din caracteristicile limbilor implicate, dar in principal din faptul ca tehnologia utilizata este de natura statistica. Spre deosebire de alte procedee de traducere automata, care se bazeaza pe vocabulare, sisteme de reguli si tehnici de inteligenta artificiala, Google s-a bazat pe volumele uriase de date pe care le indexeaza si si-a “antrenat” sistemul furnizandu-i mari cantitati de texte bilingve, deducand de aici un mare numar de sabloane, de tipare lingvistice. Functioneaza si din franceza in romana, dar textul tradus cuprinde unele cuvinte frantuzesti si englezesti, ceea ce inseamna ca traducerea se face mai intai in engleza si apoi din engleza in romana, de unde se poate deduce ca sistemul este mult mai bine antrenat sa se exprime in engleza decat in alte limbi mai putin prezente in web.

    Insa aspectul cel mai spectaculos este ca fiecare dintre noi putem sa contribuim la imbunatatirea sistemului. Pe de-o parte, daca dispunem de colectii de materiale bilingve, Google se va bucura sa le foloseasca. Pe de alta parte, pentru orice fraza tradusa, Google ne pune la dispozitie un procedeu simplu de a sugera o traducere mai buna, imbogatindu-si astfel “repertoriul”. Am incercat o traducere in engleza a articolului de saptamana trecuta si atractia de a corecta greselile flagrante ale versiunii engleze a fost irezistibila, asa ca am contribuit si eu cu ceva la succesul noii tehnologii Google. Apoi m-am intrebat de ce am facut-o. Daca vanzatorul dintr-un magazin mi-ar cere sa-mi impachetez singur camasa pe care tocmai am cumparat-o, cu siguranta as refuza. Dar aici e vorba de un soi de parteneriat: chiar as vrea ca un cititor de limba engleza sa aiba parte de o traducere mai buna a textelor romanesti (poate chiar si ale mele). Cred ca motivatii la fel de difuze, combinand altruism, o doza de egoism si ceva amuzament, sunt cele care determina milioane de oameni sa participe la proiecte open source, sa finiseze articole din Wikipedia sau sa recenzeze carti la Amazon.

    Iar companiile sunt la randul lor interesate de aceasta noua forma de outsourcing: in loc sa angajeze lucratori, incredinteaza sarcini publicului. Se cheama “crowdsourcing” si chiar functioneaza. Fascinant este ca nu doar in lumea virtuala. In 2000, un tanar pe nume Jake Nickell a avut ideea sa propuna un concurs membrilor unei retele sociale populara printre designeri: oricine poate sa publice un imprimeu pentru tricouri, comunitatea voteaza, Nickell il imprima iar castigatorul capata doua tricouri gratuite. Nickell a fondat apoi compania Threadless si produce tricouri create si votate de o comunitate de 700.000 de membri, carora le place enorm sa-si vada desenele apreciate si apoi imprimate. Anul trecut compania a facut profituri de circa 12 milioane de dolari si continua sa creasca.

  • Lasati-l in pace pe Basescu!

    Printr-o ciudata aliniere a astrilor, aceste alegeri nu au fost pierdute de niciunul dintre cele trei mari partide, PD-L, PSD si PNL. Toate formatiunile au obtinut scoruri bune – sau cel putin asa arata hartiile de la Biroul Electoral Central, comparate cu punctele de referinta pe care si le-a stabilit fiecare conducere de partid. Avem doua partide, PD-L si PSD, care au trecut linia de final cap la cap si un urmaritor nu atat de saracacios pe cat se asteptau unii, PNL, care desi nu le sufla in ceafa inca, se vede destul de bine in oglinda retrovizoare. Insa daca ne uitam mai atent la ce e in spatele invingatorilor, vedem ca nici unul, nici celalalt nu au motive sa zambeasca si sa plece linistiti in concediu.

    Partidul traditional favorabil presedintelui, PD-L, nu a reusit sa obtina procentele insumate ale precursorilor sai PD si PLD de la alegerile europarlamentare, desi nu se poate spune ca au renuntat la reteta de atunci – asimilarea pana la confuzie a figurii presedintelui Traian Basescu, castigatorul prin excelenta al ultimelor teste populare, ci dimpotriva – si poate tocmai de aici vine si o parte din explicatie. PD-L a reusit sa-si dubleze insa procentele fata de localele din 2004. Dar democrat-liberalii sunt la o mare distanta de sondajele optimiste care le garantau numai cu cateva luni in urma cel putin 40% din sufragii si, dupa redistribuire, majoritatea mult visata pentru a putea forma viitorul guvern fara apelul la o noua “solutie imorala”. Respectati-l, dar, pe Emil Boc pentru rezultatele obtinute – asa cum ne-a indemnat Traian Basescu -, dar cautati si declaratiile vicepresedintelui Radu Berceanu, care a recunoscut cu dezinvoltura care-l face uneori simpatic ca in Aleea Modrogan nr. 1 se asteptau cel putin 35% la aceste alegeri locale.

    Partidul traditional potrivnic presedintelui, PSD, nu a reusit sa egaleze sau sa depaseasca rezultatele la alegerile locale din 2004 – asa cum optimistul Mircea Geoana a lasat sa-i scape porumbelul chiar pe ultimii metri ai campaniei. Si atunci, ca si acum, l-au ales gresit tot pe Traian Basescu drept principala tinta pe care sa-si exerseze tirul. Dar PSD n-a fost nici atat de departe de acele rezultate; mai mult, a reusit sa recupereze din procentele care i-au lipsit la europarlamentare si a cam facut de rusine galonate institute de sondaje care-l mentineau in jurul pragului de 20%, cu tot cu marja de eroare aferenta. Nici aici n-o sa-l auziti pe Mircea Geoana recunoscand ca s-a descurcat mai prost decat se angajase, dar daca sunteti putin atenti la parabolele horticole ale omologului lui Radu Berceanu intr-ale locvacitatii, Madalin Voicu, veti intelege ca nici la sediul din Kiseleff nr. 10 nu impleteste nimeni coroane de lauri – poate doar niste funii pentru o serie de convorbiri mai dure care se anunta pentru vara aceasta.

    Partidul fost favorabil, apoi fost virulent potrivnic presedintelui Basescu, PNL, a reusit cel mai bun scor din intreaga sa istorie contemporana, in conditiile in care multi isi dregeau vocea sa-i cante prohodul chiar in preziua alegerilor. Cum s-a intamplat? PNL a fost, se pare, singurul care si-a insusit – in al doisprezecelea ceas – lectia de la referendumul de suspendare a presedintelui si a rarit tot mai mult in ultima perioada atacurile la adresa lui Traian Basescu. Norica Nicolai, Puiu Hasotti si Crin Antonescu au inceput sa vorbeasca despre alte subiecte sau chiar sa taca mai des, iar Bogdan Olteanu si Calin Popescu-Tariceanu si-au redus discursul in ce-l priveste pe presedinte la o lozinca destul de simpla, dar necombativa: “presedintele continua pe linia conflictuala, dar noi nu intram in polemici cu el, pentru ca avem treaba”.

    Lasandu-l pe Basescu sa se certe singur cu restul lumii si folosindu-se de cresterea economica pentru a stimula bugetele locale, PNL a reusit sa-si castige dreptul de a spera la un viitor confortabil dupa alegerile generale. Pentru ca PD-L va primi cel mai probabil misiunea formarii guvernului din mana presedintelui Basescu (indiferent de rezultatele la parlamentare, presedintele are dreptul constitutional sa aleaga pe cine vrea pentru formarea guvernului), dar va fi constrans sa-si negocieze o majoritate. Si, dupa cum profetea sibilinic acelasi Berceanu, “dupa alegeri incepe un nou ciclu, se lasa in urma toate vrajbele, toate ranchiunele si e posibil orice”. Evident, acest “orice” are multe intelesuri.

  • Asemanari deloc intamplatoare

    La ora la care scriu aceste randuri, presupunerea generala – certificata de cam toate sondajele – este ca Bucurestiul va avea un primar general abia dupa 15 iunie, cand se va desfasura al doilea tur al alegerilor. Si, in ciuda optimismului lui Mircea Geoana, “procesul de cuplare cu electoratul” in care ar fi intrat Cristian Diaconescu se va consuma, cel mai probabil, in afara cursei electorale pentru Primaria Generala si poate ca va da roade mai vizibile la scrutinul general din toamna.

    Dar despre lumea celor care nu au cuvantat cu prea mare folos in aceasta campanie poate vom face vorbire cu alt prilej. Mai importanta decat explicarea esecului lor imi pare acum intelegerea mecanismelor care au facut ca “independentul” Sorin Oprescu si interfata politica Vasile Blaga sa fie cei dintre care se va alege succesorul succesorului lui Traian Basescu la Primaria Generala. Pentru ca da, asta este adevarata aporie pentru 15 iunie: Ce fel de urmas al lui Traian Basescu va doriti pentru Primaria Bucurestiului? Unul care sa-i continue locvacitatea, ca Sorin Oprescu? Sau unul care sa-i continue relatia umbroasa a PMB cu prietenii de la Golden Blitz si din alte stabilimente?

    Inainte de toate, nu ma pot stapani – ca in fiecare dintre celelalte saptamani – sa nu va spun ce se mai intampla cu autostrada suspendata din Bucuresti, proiectul candidatului Oprescu. Saptamana aceasta, himera rutiera care trebuie sa taie Bucurestiul de la nord (“zona Otopeni”) la sud (“zona Soseaua Giurgiului”), garnisita cu verdeata, s-a imbogatit si cu regimul de inaltime, “circa 30-40 de metri”, dupa estimarile promotorului ei. Cam atat. Caracteristicile concrete ale proiectului vor fi prezentate de initiator la o data care se va stabili ulterior, undeva intre primul tur al alegerilor locale si ziua Judecatii de Apoi.

    Revenind la chestiune, am observat in aceasta campanie ca Vasile Blaga a avut mari dificultati in a-si traduce in carisma electorala capitalul de imagine conferit de activitatea de ministru. Cel putin daca judecam sondajele facute publice, in prima parte a campaniei, implantul Blaga pentru Bucuresti nu a functionat; aceasta a facut ca in a doua jumatate sa fie necesara o infuzie masiva de resurse pentru ca imaginea fostului ministru taciturn din brief-urile de presa de la Palatul Victoria sa devina familiara bucuresteanului care merge cu metroul, sta in trafic sau iese sa se plimbe. Familiarizarea electoratului cu Vasile Blaga a fost impiedicata insa si de implicarea excesiva a presedintelui in campania de la Bucuresti; pana la urma, oamenii l-au vazut mai des pe Traian Basescu vorbind despre campania electorala decat l-au vazut pe Blaga vorbind despre proiectele sale de posibil viitor primar. Din punctul meu de vedere, acest tip de comportament (pana la urma, Basescu trebuia sa fie constient ca de dupa umbra lui, Vasile Blaga se va vedea doar foarte putin) ii apropie pe Sorin Oprescu si Traian Basescu unul de altul si pe ambii de arhetipul politic al lui Corneliu Vadim Tudor. Daca ati crezut ca Vadim Tudor era periculos in 2000, nu aveti niciun motiv sa nu va ingrijorati de ascensiunea lui Oprescu din 2008, mai ales dupa ce in 2004 Basescu ne-a demonstrat tuturor ce sensibil este electoratul nehotarat (si majoritar, din pacate) la cateva tuse de telenovela: candidatul singur impotriva sistemului ticalosit, care incearca sa-i fure voturile si care-l obliga sa fie agresiv si mai putin precis in proiectele pe care are de gand sa le puna in aplicare. Nu e o coincidenta ca C.V. Tudor nu are un program coerent de guvernare de 17 ani de cand exista PRM, ca Traian Basescu nu a reusit sa prezinte Guvernului nicio solutie economica coerenta (desi le-a criticat pe aproape toate cele adoptate de Executiv) si, in fine, ca Sorin Oprescu nu a reusit sa faca macar o schita a autostrazii pe care o viseaza si noaptea. Este pur si simplu o confirmare a ADN-ului lor politic comun. Din pacate pentru noi.

  • Sa votati bine!

    Pentru ce ne-a invatat istoria recenta ca se fac alegerile locale, daca nu pentru a stabili ordinea in blocstarturi la alegerile generale si cele prezidentiale? Mai ales la Bucuresti, unde s-a incetatenit impresia ca aproape orice primar general poarta in ranita scenariul de “dramoleta” (Basescu dixit) care sa-i justifice plecarea cu fruntea sus din functie la inceput de mandat, daca interesul politic o cere.
    Dar toate la timpul lor!

    Mai intai simt nevoia sa va amintesc ca Sorin Oprescu viseaza si noaptea autostrada nord-sud care va rezolva problemele de trafic al Bucurestiului: un proiect care va duce soferii cu o treapta mai aproape de raiul rutier, de vreme ce va fi suspendata, antifonata si pavata cu verdeata. Degeaba zambiti, justificari tehnice pentru o asemenea nazbatie arhitectonica se gasesc usor: trebuie facuta prin aer (ma rog, suprateran), pentru ca Bucurestiul este asezat pe un teren fragil si costurile sa ingropi un asemenea proiect in subteran ar fi imense, iar succesul in niciun caz garantat. Nu ca prin aer lucrurile ar sta altfel, doar ca suna mai bine cand le declami in talk-show-uri. Pentru ca proiectul acestei autostrazi gata in doi ani (cu tot cu verdeata) nu este la acest moment mai mult decat ditiramb de un onirism indoielnic si de un prost-gust evident.

    Dar, pentru ca romanul s-a nascut poet si bucuresteanul se pare ca a ajuns la maturitate elector naiv, Sorin Oprescu este creditat de doua sondaje telefonice (trebuie spus, cea mai de jos treapta a sociologiei opiniei publice) cu prima sansa la alegerile de duminica si la mare departare (cu circa 50% in fata) de principalul sau urmaritor, Vasile Blaga. Ce inteleg eu de aici este ca, satui de aglomeratia din oras, bucurestenii se arata dispusi sa-l urmeze cu ochii mai degraba inchisi – dupa rationamentul ipotetic “chiar daca n-o face autostrada suspendata, poate macar termina cu bordurile” – pe cel care ridica miza pana dincolo de limita unei cacealmale onorabile.

    Ce e de inteles insa din comportamentul electoral al unor astfel de candidati? Nu sunt un familiarizat al jocului de poker, dar vad aici o strategie a celui care mizeaza cinic toata suma disponibila, stiind prea bine ca oricum se va ridica de la masa si daca va castiga, si daca va pierde, intrucat si-a facut deja alte planuri pentru restul serii. Adica, in mare, cam ce s-a intamplat in 2004, cand Traian Basescu a primit al doilea mandat la Bucuresti, la pachet cu un consiliu general favorabil impreuna cu care putea sa-si puna in sfarsit in practica proiectele, pe care se plange si acum ca i le-au sabotat vreme de patru ani cei din administratia PSD. N-a fost atunci o simpla dramoleta, a fost chiar o telenovela: Basescu a calcat pe angajamentul ca nu va parasi Primaria pentru o alta functie si l-a imbolnavit subit pe “draga Stolo” ca sa poata ajunge presedinte jucator. Credeti ca lui Oprescu ii va fi greu sa faca la fel pentru prezidentialele din 2009? Sau aveti impresia ca Mircea Geoana sta prea bine cu analizele?

    De cealalta parte, desi inca nu a ajuns cu proiectele in vazduh, precum contracandidatul sau, si Vasile Blaga se pregateste tot pentru un experiment gen Basescu, de data aceasta modelul 2000. Cel putin asta am dedus din semnul de intrebare pe care perfid l-a aruncat Traian Basescu asupra datelor din sondajul Insomar: “daca Oprescu vine de la 52% si a ajuns la 39% iar Blaga a plecat de la 14% si a ajuns la 22%, atunci se schimba situatia”. Adica, in traducere libera, nu conteaza ce se intampla pe 1 iunie, campania adevarata abia dupa aceea incepe. Si apoi mai vedem daca mai ramane ceva energie sa facem ceva si pentru Bucuresti sau daca gasim o tinta mai sus si lasam tot primarii de sector sa-i conduca de facto pe cei doua milioane de naivi care cred ca Primaria Generala e o miza administrativa.

    Va invit, asadar, sa va asezati confortabil in fata urnelor de vot si sa decideti pe care dintre cei doi emuli ai lui Basescu ii alegeti: pe cel care viseaza la autostrazi si isi face deja incalzirea pentru prezidentialele de anul viitor sau pe acela care a trecut grabit prin emisiunile de campanie atat cat sa fie sigur ca nu se prinde multa lume ca de fapt el candideaza si nu parintele sau politic. N-aveti cum sa gresiti; e ca in raspunsul pe care i l-a dat rabinul tanarului venit sa-l intrebe daca e bine sa se insoare: “orice decizie vei lua, vei regreta”. Bine macar ca alegerile locale nu sunt o singura data in viata!

  • Lectia “vechii Europe”

    Am vazut viitorul, la Berlin, si chiar functioneaza. Bine, stiu ca zilele acestea ar trebui sa vedem viitorul mai degraba in China sau India, nu in inima “vechii Europe”. Dar traim intr-o lume in care preturile petrolului bat record dupa record, in care ideea ca productia mondiala de petrol va ajunge in curand la apogeu a trecut de la stadiul de parere marginala la cel de opinie generala. Si europenii care au ajuns la standarde ridicate de viata in ciuda unor preturi la energie extrem de ridicate – benzina costa in Germania peste opt dolari galonul – ne pot preda multe lectii despre cum sa ne descurcam in acea lume.

    Observati ca am spus ca masinile trebuie sa aiba consum mic si nu ca oamenii ar trebui sa renunte cu totul la masini. In Germania, ca si in Statele Unite, majoritatea familiilor detin o masina (desi o gospodarie germana e mai putin probabil sa detina mai multe masini, spre deosebire de una din Statele Unite). Dar o masina germana obisnuita consuma cam cu 25% mai putin decat o masina americana obisnuita. In general, germanii nu conduc masini ochioase, ci vehicule de pasageri de dimensiuni modeste, mai degraba decat SUV-uri sau camionete.

    In viitorul apropiat ma astept ca si americanii sa o ia pe acelasi drum. De altfel, am mai facut-o o data: de-a lungul deceniilor sapte si opt ale secolului trecut, numarul de kilometri parcursi de masinile americanilor a crescut cu 50%, pe masura ce americanii au trecut la masini mai mici si mai usoare. Aceasta imbunatatire a fost curmata odata cu aparitia SUV-urilor in timpul erei petrolului ieftin din anii ’90. Dar acum ca benzina costa mai mult ca niciodata, chiar dupa ce ajustam pretul cu inflatia, ne putem astepta sa vedem kilometrii parcursi crescand din nou.Trebuie sa recunoastem ca urmatorii cativa ani vor fi duri pentru familiile care au cumparat vehicule de mari dimensiuni cand benzina era ieftina si acum s-au trezit posesori ai unor elefanti albi care valoreaza ca atare destul de putin. Dar cresterea eficientei consumului este ceva ce putem sa facem si vom face.

    Putem, de asemenea, si sa conducem mai putin? Da, dar sa ajungem la asa ceva va fi mult mai dificil. In ultimele saptamani au fost multe articole in presa despre americanii care-si schimba comportamentul ca raspuns la scumpirea benzinei – incep sa-si faca obisnuitele cumparaturi de la magazinele de proximitate, renunta la vacantele care implica drumuri lungi cu masina si, de asemenea, incep sa foloseasca transportul in comun. Dar niciuna dintre aceste solutii nu schimba mare lucru. Spre exemplu, sistemele mari de transport public sunt incantate ca le-a crescut gradul de ocupare cu 5% sau 10%. Dar mai putin de 5% dintre americani folosesc transportul public ca sa ajunga la serviciu, asa ca aceasta crestere a numarului de calatori inseamna disparitia doar a unei mici parti dintre soferi de pe sosele. Orice reducere semnificativa a numarului de soferi din SUA va insemna mai mult decat aceasta – va insemna schimbarea locului si a modului in care multi dintre noi traim.

    Ca sa intelegeti despre ce vorbesc, sa ne gandim unde ma aflu in acest moment: intr-un cartier placut, populat de clasa de mijloc, care consta doar din cladiri cu patru sau cinci etaje, cu acces facil la transportul public si cu o multime de magazine de cartier. Este genul de zona unde oamenii nu trebuie sa conduca mult, dar este si genul de zona care abia se mai gaseste in America, chiar in marile arii metropolitane. Zona metropolitana din Atlanta are cam aceeasi populatie cu zona similara a Berlinului, dar Berlinul este un oras de trenuri, autobuze si biciclete, in vreme ce Atlanta este un oras de masini, masini si masini.

    Iar in fata preturilor in crestere ale petrolului, care i-au prins pe multi dintre americani captivi in suburbii – total dependenti de masinile lor, dar descurcandu-se tot mai greu cu cumpararea benzinei -, incepe sa se vada ca Berlinul a avut o idee mai buna.

    Schimbarea geografiei ariilor metropolitane din America va fi dificila. Pe de o parte, casele rezista mult mai mult decat masinile. Mult dupa ce SUV-urile de astazi vor deveni piese de colectie pentru pasionati, milioane de oameni vor trai inca in suburbiile construite cand benzina costa 1,50 de dolari pe galon sau chiar mai putin. Infrastructura este o alta problema. Transportul public este in special pus in fata unei probleme de tipul “oul sau gaina”: este greu sa justifici sisteme de transport daca nu ai o densitate de populatie suficienta, dar e greu sa-i convingi pe oameni sa locuiasca in cartiere mai dense daca nu le oferi avantajul accesului la transport public. Si mai sunt, ca intotdeauna in America, problemele de rasa si de clasa. In ciuda omogenizarii populatiei, care s-a produs in unele orase din interiorul SUA, si a prabusirii ratelor criminalitatii la nivel national pana la cote nemaiintalnite in ultimele decenii, va fi greu de inlaturat asocierea pe care americanii o fac de multa vreme intre zonele cu densitate crescuta a populatiei, saracie si insecuritate personala. Totusi, daca ne indreptam spre o era prelungita a petrolului scump si tot mai putin, americanii vor avea impulsul tot mai puternic de a incepe sa traiasca precum europenii. Poate ca nu de astazi, poate ca nu maine, dar in curand si pentru tot restul vietii.

  • Cui le dam pana la urma?

    Concernul suedez SAAB, care produce avionul multirol Gripen, s-a retras saptamana trecuta din cursa pentru privatizarea Avioane Craiova. Suedezii au fost de-a lungul ultimului an cei mai inversunati in ideea ca, daca vor castiga licitatia si contractul de 3,5 miliarde de euro pentru inzestrarea Armatei, vor cumpara fabrica de la Craiova pentru a o integra in procesul de productie.

    Retragerea din cursa pentru Avioane Craiova s-a intamplat chiar inaintea depunerii ofertelor angajante pentru compania vecina cu Ford, iar oficialii SAAB au motivat prin faptul ca ei nu pot depune o oferta angajanta fara ca licitatia pentru inzestrarea Armatei sa fi avut loc. Mai pe scurt, suedezii au transmis cat au putut de clar ca ei nu au de gand sa cumpere fabrica pe care voiau sa o integreze in procesul de fabricatie a avioanelor de lupta, atat timp cat nu iau ei contractul pentru livrarea acestor avioane.

    Pe de alta parte, Alenia Aeronautica, principala concurenta a SAAB, reprezentantul si unul dintre cei patru producatori ai avionului Eurofighter Typhoon, de asemenea inscris in cursa pentru contractul de inzestrare, a intrat in randul celor trei companii care au depus oferte angajante. Concurentii sunt Institutul de Proiectare Aerospatiala INAV SA Bucuresti, controlat de omul de afaceri clujean Stefan Vuza, si AERO Vodochody a.s. Cehia, sora ceha a Avioane Craiova si compania cu care SAAB a decis sa subcontracteze o parte din lucrarile pentru avioane Gripen dupa ce a castigat contractul de inzestrare a armatei in Cehia.

    Alenia nu a fost niciodata atat de ferma ca SAAB in declaratiile privitoare la programele de offset. De fapt, cred ca nici nu a intentionat vreodata sa para altfel decat foarte relaxata in toata povestea cu avioanele. Oamenii de la Alenia nu s-au ferit niciodata sa admita ca ei vand cel mai scump avion (undeva in jurul a 70 de milioane de euro bucata) si i-au luat tot timpul peste picior pe concurentii lor, care cand castiga un contract, realizeaza transferul de tehnologie prin investitiile in fabrici de masini de spalat (aluzia e la Electrolux si parteneriatul acestora cu SAAB). Pe de alta parte, spre deosebire de SAAB, Alenia a vandut deja ceva Armatei Romane si anume sapte avioane militare de transport C27J (un contract de 270 de milioane de euro), care trebuie onorat incepand cu sfarsitul acestui an si care ar fi un bun punct de plecare pentru contractele pe care italienii le-ar aduce la Craiova, in caz ca vor castiga. De fapt, oficialii companiei italiene au afirmat pentru BUSINESS Magazin ca depunerea ofertei angajante nu are legatura cu licitatia pentru inzestrarea armatei cu avioane multirol.

    Au spus insa ca are legatura cu planul lor de afaceri, care vrea sa transforme fabrica de la Craiova intr-un producator “state-of-art” care sa poata concura pe piata internationala. Pozitia oficiala a Alenia suna bine si, pentru cine e dispus sa ii creada, mai sunt si alte variante de interpretare, pentru ca fabrica din Craiova a fost tot timpul legata de acest contract de inzestrare a Armatei Romane, iar privatizarea ei inainte chiar ca procesul de licitatie sa inceapa efectiv transmite un mesaj. O alta varianta este ca privatizarea Avioane Craiova sa se termine mai repede, pentru ca programul de offset care va urma atribuirii marelui contract sa nu mai oblige norocosul vanzator sa lucreze cu fabrica din Craiova. Ar trebui, bineinteles, indeplinit un program de offset, indiferent de industrie, dar in proportie de minim de 80% din valoarea contractului.

    Sau nu. Pentru ca se poate si fara offset sau cu offset partial in anumite conditii, mai ales cand contractul este negociat de guverne. Iar daca avioanele sunt la mana a doua, dupa cum spunea Rod Rodriguez, un reprezentant al Lockheed Martin, nu poti face de doua ori offset pentru acelasi produs. Astfel s-ar lasa drum liber pentru americani, candidatul cu numarul trei, si pentru vinderea la mana a doua a acelor avioane F16 pe care acum multe din tarile ce le-au cumparat le inlocuiesc cu avioane noi, F35. Rodriguez spunea ca aceste F16 la mana a doua mai pot merge linistit inca 30 de ani, iar apoi pot fi inlocuinte cu F35. Tot la mana a doua si tot de la americani, care au deja in curs de dezvoltare avionul care va inlocui F35. Probabil ca ma voi fi pensionat de mult cand Romania s-ar gandi sa cumpere un avion scos de pe liniile de productie si nu direct din razboi. Pana atunci, F16 va putea fi adus inca din aceasta toamna in Romania fara ca o Avioane Craiova neprivatizata sa le stea in ceafa celor de la Lockheed Martin, care ar fi putut sa se simta obligati sa produca ceva acolo.

  • Marele jaf al timpului

    Cei pasionati de science fiction vor fi stiind despre Aelita si povestile ei. Aelita este o printesa de pe Marte si s-a nascut in 1923, creatie a scriitorului rus Alexei Tolstoi. Mie cartea, o istorie despre dragoste si lupta, mi-a oferit mai mult decat nave spatiale, lupte si monstri stelari, m-a facut constient de trecerea timpului.

    Aelita ii povesteste inginerului Los, eroul cartii, doua istorii de dinainte de Herodot, despre cetati omenesti, rase ce se infrunta si despre cum inving nu cei sleiti, ci aceia care au in vine sange tanar, proaspat, dornic, care aleg sa lupte. Cetatile Aelitei au fost stapanite de valuri si valuri de cotropitori, fiecare natie dorindu-si sa traiasca, sa reziste, sa castige timp. Nu valori, nu putere, ci timp. Lupta aceasta a marcat copilul care eram, iar acum, la maturitate, mai regasesc inca sclipiri din povestile Aelitei, pentru ca pun timpul inaintea oricarui alt castig.

    Niko Bellic este eroul principal al recent lansatului joc “Grand Theft Auto IV”, marele titlu al anului 2008, care a fost notat de majoritatea criticilor de specialitate cu note maxime, a stabilit noi standarde intr-o industrie care sufera din ce in ce mai mult de marketing agresiv si de lipsa de imaginatie. In prima zi GTA IV s-a vandut in 3,6 milioane de exemplare, iar valoarea incasarilor a fost de peste 300 de milioane de dolari (specialistii se asteapta ca jocul sa se vanda in 16 – 19 milioane de exemplare in total).

    Sa ne gandim ce inseamna asta pentru sarbi. Grand Theft Auto este una din cele mai de succes povesti ale industriei jocurilor, in ciuda criticilor permanente pe care le-a iscat, din cauza povestilor violente din cele noua editii ale jocului; si nu a fost vorba numai de violenta, ci si de conotatii sexuale sau de lipsa de respect fata de autoritati, ceea ce a iscat valuri tsunami in zona puritana a Americii.

    Am jucat GTA in vreo trei sau patru variante, dar nu este, pentru mine, Jocul. Cu toate acestea trebuie sa recunosc ca am gasit personaje pe care le-am agreat si mi-am dat seama unde castiga creatorii seriei GTA, de unde vine succesul jocului. Este vorba nu de grafica, de scenariu sau de violenta sau de latura sexuala, ci de emotii. GTA ofera jucatorului emotii: o felie de viata, cu dragoste, cu ura, cu conflicte, cu empatie; asta nu stiu puritanii revoltati.

    Pe acest fond cred ca Niko, un personaj construit aparent rece si rau, de fapt prietenos si grijuliu, poate oferi sarbilor, printr-un soi de osmoza sociala greu de explicat dar usor de intuit, un plus de simpatie, de imagine favorabila. O precizare importanta, autoritatile de la Belgrad nu au nici un amestec in poveste si, cunoscand mentalitatile balcanice, nici nu cred ca ar socoti un avantaj prezenta intr-un joc, fie el si cel mai dintre cele mai, a unui element antisocial de origine sarba. Daca facem, insa, necesarele distinctii intre cetateni, autoritati si jucatori, acestia din urma, cei mai multi, oameni normali (retineti, 3,6 milioane intr-o saptamana, aproape 20 de milioane pe durata de viata a jocului) si care probabil habar n-au ce va sa zica Serbia, Croatia sau razboiul din Bosnia, castigul mi se pare a fi evident. Intriga din GTA IV este, desigur, o conventie, in fond scenarisii puteau alege orice alta natie furnizoare de emigranti – de la rusi la asiatici sau sud-americani, iar importante sunt actiunea, feelingul, jucabilitatea jocului si mai putin nationalitatea eroului principal. Daca insa numai un sfert din jucatorii GTA IV vor ramane cu o impresie favorabila despre Bellic si se vor simti indemnati sa caute in plus date despre istoria Balcanilor si nu vor privi cu circumspectie un cetatean sarb in momentul in care il vor cunoaste, se va dovedi ca GTA IV are un neasteptat efect social. Aceasta fara investitii in campanii de imagine, in branding sau rebranding.

    Scriu toate acestea in timp ce radioul imi susura in ureche despre decizii ale guvernului italian legate de emigranti, de expulzari, de tabere ilegale si de oameni cinstiti care sufera din cauza prostiei, a nesimtirii sau a emfazei politicianiste.

    Morala povestii nu este ca magicii softisti romani sa conceapa un joc despre romanii cei cool, joc pe care sa-l distribuim gratuit pentru a ne imbunatati imaginea. Voiam numai sa va aduc aminte ca avem la dispozitie tare putin timp pentru trait si ca ar trebui sa luptati si sa va bucurati de orice moment bun.

    Va doresc sa ajungeti in situatia de a nu mai trebui sa urmariti timpul: creatorul elvetian de ceasuri Romain Jerome vinde cu 300.000 de dolari un ceas care nu indica ora exacta, ci numai daca este zi sau noapte. Isi merita banii, este un obiect frumos, complex, realizat dintr-un amestec de otel recuperat din epava Titanicului combinat cu metal furnizat de santierul unde marea nava a fost construita. Ideea realizarii ceasului vine din faptul ca 80% dintre oameni apreciaza ca timpul este luxul suprem (sunt un individ comun, nu?), dar aproape 70% nu se uita la ceas pentru a afla ora exacta. Numai un consumator cu discernamant poate cumpara ideea elvetienilor – luxul suprem de a nu-ti pasa ce ora este. Intreg stocul de ceasuri Day & Night s-a epuizat in 48 de ore de la lansare.

  • Giganticul graf global

    Saptamana trecuta am remarcat tendinta de deschidere in lumea retelelor de socializare si presiunea exercitata de Google prin coalizarea unor astfel de retele in jurul standardului OpenSocial. Cei mai mari jucatori in domeniu, MySpace si Facebook, nu prea au de ales. Daca refuza in continuare orice varianta de partajare a informatiilor si serviciilor cu alte retele, vor fi taxati de utilizatori, care chiar vor sa interactioneze cu persoane care au ales alte servicii de social networking. Asa ca, fara entuziasm, cei doi au pornit proiecte de deschidere. Si totusi, de unde a porneste acest curent de opinie? Dupa toate aparentele, “capul rautatilor” este Brad Fitzpatrick, creatorul retelei LiveJournal si al standardului de identitate digitala OpenID.

    Anul trecut, Fitzpatrick a fost cooptat de Google, unde s-a concentrat asupra extinderii notiunii de “graf social” in spatiul virtual si standardizarea caracteristicilor acestuia, astfel incat retelele de socializare sa poata fi interconectate. Aceasta implica utilizarea unor descriptori standardizati care sa poata fi folositi de programe pentru a furniza functionalitati extrem de valoroase. De exemplu, programele vor putea decide ca “mircea” din Flickr este acelasi cu “mirceasarbu” din LiveJournal si cu “msarbu” din LinkedIn, oferindu-i astfel acestui utilizator posibilitatea de a comunica cu contactele sale din oricare serviciu si chiar cu prietenii acestora (relatii FOAF “ friend of a friend). Practic, utilizatorul isi poarta cu el propriul graf social. Este evident ca o asemenea abordare ar scadea relevanta serviciului de social networking folosit, iar batalia pentru atragerea clientilor ar porni aproape de la zero – o perspectiva nu prea atragatoare pentru liderii domeniului. Un alt aspect important al acestei abordari este ca pune accent pe semnificatia informatiilor, deci se apropie de web-ul semantic.

    Nu este intamplator ca Tim Berners-Lee – principalul promotor al web-ului semantic – a postat un articol in blogul sau la scurt timp dupa ce Fitzpatrick si-a facut publice ideile. Iar cum Tim posteaza rar, articolul sau din 21 noiembrie 2007 a starnit interesul specialistilor, deoarece propune o perspectiva de ansamblu interesanta. In primul rand, autorul subliniaza diferenta dintre doi termeni utilizati adesea neglijent, Net si Web, punand in evidenta nivelurile diferite de abstractizare pe care acestia ii implica. In vreme ce net-ul (reteaua) abstractizeaza mediul de transport al datelor, fiind o legatura intre computere, web-ul leaga documente, facand abstractie de computerele pe care acestea sunt stocate. Exista si un joc al acronimelor, pornind de la Infrastructura Nationala pentru Informatii promovata de Al Gore, care intre timp a devenit internationala, asa ca net-ul devine III iar web-ul ramane WWW (World Wide Web). La un nivel superior de abstractizare, nu doar mediul de transport si computerele devin irelevante, dar chiar si documentele, viziunea concentrandu-se asupra semnificatiei informatiilor cuprinse in acestea. Iar cum atat reteaua, cat si plasa evoca notiuni din teoria grafurilor, Tim propune pentru noul nivel de abstractizare denumirea “Giant Global Graph”, adica GGG. Aici lucrurile se leaga, pentru ca din acest punct de vedere nu mai exista pozele lui “mircea” de pe Flickr si articolele lui “mirceasarbu” din LiveJournal, ci exista doar un anume utilizator si activitatea lui pe web, indiferent de computere si documente. In aceasta structura, lucrul in sine (de exemplu, o anume cursa aeriana) va capata un identificator unic si va structura in jurul sau toate informatiile relevante, culese automat din documentele companiei de transport, din ghiduri turistice sau din alte surse publice. Aceasta noua forma de agregare este de fapt web-ul semantic, iar graful social al unei persoane reprezinta doar un exemplu de materializare.

    Comentatorii articolului lui Berners-Lee subliniaza ca in vreme ce WWW reprezinta punctul de vedere al celui care publica, GGG reprezinta punctul de vedere al celui care priveste. Primul vede organizarea informatiilor in termeni de situri si documente, in vreme ce al doilea vede “spatii web”, adica forme personalizate de compozitie a resurselor web. In termenii acestia, reiese foarte clar evolutia web-ului de la paginile personale ale inceputului la actualele conturi personale din retelele sociale, care ofera facilitati de agregare personalizata a informatiilor de interes.

    Desigur, s-au gasit multi care sa decreteze ca GGG este de fapt Web3.0.

  • Pearl Harbour si becul

    Dar ati da bani cuiva, unor straini, daca acestia v-ar promite ca ii dau inapoi numai dupa ce muriti? Numai daca esti in urechea cealalta, vor raspunde oamenii.

    La data de 14 aprilie, autoritatile braziliene anuntau descoperirea unui zacamant de petrol, al treilea ca marime, in largul coastei brazilene. Agenta braziliana a petrolului estima la 33 de miliarde de barili rezervele descoperite, ceea ce ar fi plasat zacamantul Carioca dupa terenurile Gawar din Arabia Saudita si Burgan din Kuweit. Pe 16 aprilie un analist al grupului Credit Suisse estima, in cadrul unei conferinte cu clientii, ca o valoare rezonabila pentru zacamant este cu 98 de procente mai mica, adica 600 de milioane de barili fata de cele 33 de miliarde anuntate initial. Haroldo Lima, directorul Agentiei Nationale a Petrolului din Brazilia, care a facut anuntul initial, a precizat doua zile mai tarziu ca estimarea valorii zacamantului a luat-o dintr-o publicatie, iar compania Petrobras a anuntat ca are nevoie de cel putin trei luni pentru a determina cantitatea disponibila. Carioca a devenit o “afacere” in numai doua zile, cu preturi de actiuni care cresc si se prabusesc, cu procurori care ancheteaza declaratii, cu avocati care apara si cu analisti care analizeaza. Indiferente la declaratiile oficialilor, ale procurorilor si ale analistilor, pietele o tin una si buna, declarandu-se emotionate de scaderea dolarului si de un “neasteptat” declin al rezervelor de benzina si de titei din Statele Unite. Rezultatul: la 17 aprilie, petrolul ajungea si la New York si la Londra la peste 115 dolari/baril, un “all time high” care, desigur, va fi depasit de mai multe ori in perioada scursa intre momentul scrierii textului meu si data la care il veti citi.

    Cred ca a venit momentul sa va explic ce e cu intrebarile de mai sus. Aceasta pentru ca situatia aceea cu o ureche sau alta se schimba radical daca inlocuim zecile de mii de kilometri de mai sus cu distanta de la pamant la luna si terenul de fotbal cu suprafata explorata de Neil Armstrong si Buzz Aldrin la prima aselenizare, in 1969.

    Si datele problemei cu bani sunt altele daca precizez ca este vorba de o asigurare de viata. Diferenta o fac identitatile si identificarile, o face contextul, este generata de gradul de interes al individului/grupului si modul in care ii este/le este afectata viata.

    Si chestiunea este valabila si in Brazilia, unde, daca apreciem ca toata lumea a fost de buna credinta si ca procurorii se agita de pomana, putem intelege si exaltarea lui Haroldo Lima si prudenta celor de la Petrobras, si lipsa de reactie a pietei.

    Sa ma ierte Haroldo Lima, dar ii spun ca are un mod rudimentar de gandire, caracteristic de altfel lumii grabite, nervoase, nerabdatoare si idioate in care traim. Problema lui Lima nu era sa se bata cu arabii in valori de zacaminte, ci sa anunte, sa se bucure cu masura, sa administreze, intr-un cuvant, situatia. Problema pe care am regasit-o la recenta “ora a Pamantului”, adica momentul acela cand ar fi trebuit sa stingem becurile in casa. Unii grabiti, nervosi, nerabdatori sau idioti au contestat actiunea, invocand faptul ca nu cred in in¬calzirea globala sau in cei ce propovaduesc ecologismul, si ca atare aprinsul becurilor ar fi de fapt miscarea potrivita. Le zic ca stinsul sau aprinsul becului la ora fixa nu are nici o importanta si nici fronda aiurea; aici este vorba de relatia individului cu planeta intreaga si mai este vorba de privitul propriului copil in ochi, peste ceva timp. Petrolul lui Haroldo Lima este, oricat ar fi el, un depozit descoperit prea tarziu. Asa cum prea tarzie mi s-a parut, la vremea ei, descoperirea titeiului caspic.

    Piata va decide pretul petrolului, iar mana aceea invizibila a lui Adam Smith va actiona (chiar daca Stiglitz o tine de maneca, zic cu un zambet). Adevarata problema nu este daca pretul este prea mare sau prea mic, daca brazilienii au sau nu al treilea zacamant al lumii sau daca o conducta va strabate Baraganul, ci relatia individului cu petrolul. Cu restul lumii.

    Cum certitudinile vin de regula prea tarziu, inutil de tarziu, democratie reala este cand alegi sa stingi becul cate un pic in fiecare zi pentru ca este posibil ca planeta sa se incalzeasca, fara sa-i bagi pe gat asta cuiva. Altfel ar fi o amestecatura la care se pricep prea multi, dar din care putini ar intelege ceva. Cam ca in istorioara urmatoare: Doi insi intr-un bar, unul tocmai fusese martor la atentatele din 11 septembrie. “A fost ca la Pearl Harbour”, zice acesta. “Ce-i asta, Pearl Harbour?”, intreaba celalat. “A fost cand vietnamezii au bombardat un port si asa a inceput razboiul din Vietnam”, replica celalalt, doct.