Tag: Moda

  • Un petic de eleganţă

    Soluţie de prelungire a duratei de folosire a unui articol vestimentar, peticul devine astăzi un element recomandat celor care vor să se îmbrace elegant fără a purta haine care arată, în opinia lor, „prea perfect“, fiind propus de casele de modă în colecţiile lor din această primăvară pentru bărbaţi.

    Unele case de modă, cum ar fi Valentino, Junya Watanabe, Jil Sander, consideră peticele aplicate pe articolele vestimentare o modalitate de individualizare a creaţiilor lor, scrie Wall Street Journal.

    Creatorii au aplicat petice pe cămăşi şi sacouri ori jeanşi, optând fie pentru unele de mai multe culori, fie pentru unele de nuanţe apropiate celei principale a articolului de îmbrăcăminte.

    Cei care cumpără astfel de haine o fac nu numai pentru aspectul deosebit al acestora, ci şi pentru că peticirea le dă o valoare aparte, datorită grijii cu care sunt alese materialele şi atenţiei cu care sunt aplicate acestea. Unora le place chiar să-şi peticească singuri hainele ajungând fie să lucreze pentru case de modă care lansează colecţii de articole vestimentare masculine peticite, fie cumpărători de asemenea produse.

    Există şi creatori, cum ar fi Hartley Goldstein şi compania sa Rare Weaves, care merg până într-acolo încât folosesc materiale foarte vechi din Anglia, Japonia sau Franţa pentru a petici unicate pe care le vând pe bază de comandă specială.
     

  • Povestea brandului care i-a îmbrăcat pe comunişti şi pe capitalişti

    Pentru Generaţia Y industria de fashion se rezumă la câteva nume sonore: Zara, H&M, Primark sau mai bine cotatele Vuitton, Armani sau Dolce & Gabbana. Par să fi existat dintotdeauna în mintea iubitorilor de modă, nu doar pe plan internaţional, ci şi local. Există însă branduri autohtone de modă care au o istorie la fel de lungă sau chiar mai lungă decât a acestor nume care desenează astăzi trendurile. Braiconf poate că nu spune multe celor din Generaţia Y, însă cămaşa bărbătească românească aproape că nu are alt corespondent de 65 de ani, de când a fost înfiinţată fabrica din Brăila.

    Este adevărat că primul magazin al Braiconf a fost deschis abia în 1999. Ulterior, chiar dacă producătorul a continuat să investească în noi puncte de vânzare proprii, Braiconf a rămas o prezenţă discretă în industria de modă din România. Modul cum compania a evoluat după 1990 a făcut ca brandul, care devenise sinonim cu cuvântul „cămaşă“ pentru bărbaţii români, să piardă din popularitate şi să fie nevoie să revină, 25 de ani mai târziu, cu o strategie de marketing şi de extindere pentru a fi revitalizat.

    Mult timp după 1990, la Braiconf s-a produs în sistem lohn (adică pentru clienţii străini). A fost o strategie la care majoritatea textilierilor din România au fost nevoiţi să apeleze pentru că mult timp moda nu a fost consumată avid pe plan local. Chiar dacă nu şi-a consolidat brandul, Braiconf a rămas activ şi la curent cu ceea ce se întâmpla în industrie prin faptul că producea cămăşi pentru branduri sonore din Suedia, Franţa, Danemarca, Germania sau SUA.

    După ce a produs zeci de ani pentru alţii, Braiconf este pregătită să îşi pună propriul nume, românesc, pe harta internaţională a retailerilor de îmbrăcăminte pentru bărbaţi. „Businessul devine tot mai greu, trebuie să te adaptezi mereu la condiţiile pieţei, tocmai de aceea am şi ales să dezvoltăm propria reţea de retail şi să ne îndreptăm către producţie sub brand propriu, pe care vrem să-l ducem în afară“, spune Dan Simionescu, preşedintele consiliului de administraţie al companiei care anul trecut a avut afaceri de 33,6 milioane de lei, cel mai bun rezultat financiar din ultimii cinci ani.

    Simionescu face parte dintr-o structură nouă de conducere, care a ajuns la Braiconf în 2009, când criza economică globală îşi făcea simţită prezenţa şi în indicatorii financiari ai producătorului de cămăşi din Brăila. Executivul, care a venit la cârma companiei în 2013, spune că amintirile sale legate de Braiconf se duc mult în urmă, la fel cum se întâmplă şi cu cele ale părinţilor Generaţiei Y, amintiri care au persistat până acum şi în fabrica din Brăila, unde câteva cămăşi, peste care au trecut zeci de ani, se mai plimbă încă prin mâinile angajaţilor.

    „Moştenirea“ Braiconf a trecut testul timpului până acum, la fel cum şi compania a trecut testul pieţei. În ultimii ani, noua structură de conducere a învăţat să se „dezică“ de clienţii din străinătate pentru care producea în pierdere. Compania a intrat din nou pe trend ascendent, a început să se axeze şi mai mult pe segmentul de retail şi să investească vizibil în producţia proprie, care acum reprezintă în jur de 20%-25%, restul fiind realizat tot în sistem lohn.

    În următorii doi-trei ani însă, fabrica din Brăila, în care lucrează circa 900 de oameni, ar trebui să îşi dubleze producţia proprie şi să cucerească pieţele externe cu brandul românesc de cămăşi. Dar a pune un nume românesc pe o piaţă externă din industria de modă nu este o misiune uşoară pentru că, deşi străinii îmbracă demult haine „made in Romania“, eticheta străină încă se vinde cel mai bine. Asta se vede şi în strategia puţinelor branduri din modă dezvoltate de antreprenori români care i-au convins pe străini şi care au optat pentru nume ce duc consumatorii cu gândul la alte meleaguri decât la România, cum ar fi Musette sau I.D. Sarrieri.

    „Nu există o reticenţă vizavi de lucrul făcut în România pentru că sunt foarte mulţi jucători importanţi care produc aici, ci faţă de brandul românesc în sine. Una este să fii un brand cu o istorie de 65 de ani la Paris sau la Londra, iar alta este să fii din Brăila. Totuşi, cred că se poate ca Braiconf să fie primit foarte bine şi în străinătate, este o carte pe care mizăm, iar Orientul, spre exemplu, este o piaţă interesantă pentru extindere în regim propriu pentru că este o zonă atrasă de tot ceea ce înseamnă Europa“, explică Dan Simionescu.

  • Un nou retailer de modă vine în România şi intră în lupta cu Zara şi H&M

     Tally Weijl, un brand elveţian de haine şi accesorii prezent în aproape 40 de ţări cu aproximativ 800 de puncte de vânzare, a intrat la finele anului trecut şi pe piaţa din România cu un magazin amplasat în centrul comercial AFI Cotroceni din Capitală.

    Tally Weijl a deschis primul său magazin în urmă cu aproape trei decenii în Fribourg, Elveţia, iar în 1997 antre­prenoarea Tally Elfassi-Weijl şi partenerul său de afaceri Beat Grü­ring au decis să „exporte“ brandul întâi pe piaţa din Germania.

    Lanţul elveţian este unul dintre jucătorii importanţi din industria globală de fashion care s-au lăsat aşteptaţi în România, fiind, până nu demult, unul dintre marii absenţi ai pieţei locale, alături de nume precum Primark, Uterque, Cos, Banana Republic, Uniqlo, TopShop, Forever 21 sau Urban Outfiters.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Era atât de săracă, încât nu-şi putea permite nici măcar o pungă cu cereale, iar acum este imaginea uneia dintre cele mai cunoscute case de modă din lume

    Sofia Merchetner, în vârstă de 14 ani, devenită noua imagine a casei de modă Dior este întruchiparea Cenusăresei din poveşti, potrivit Daily Mail.

    Merchetner ani a trăit mult timp într-un cartier sărac din Tel Aviv, într-o casă subvenţionată de stat. Mama ei care lucra două slujbe pentru a putea-şi întreţine familia, iar Sofia dormea pe o saltea alături de fratele şi sora ei. Familia ei era atât de săracă, încât nu-şi putea permite nici măcar o pungă cu cereale pentru micul dejun.

    Cariera controversată a Sofiei a început întâmplător când a  fost vazută de un agent de modelling israelian. “Când am văzut-o pentru prima dată am ştiut că este specială”, a spus Roberto Ben Shoshan, fondatorul agenţiei de modeling Roberto. 

    Sofia împreună cu Rotem Gur, CEO-ul Roberto, a zburat cu avionul la Paris pentru o audiţie şi o şedinţă foto însă a fost refuzată pe motiv că era prea tânără. Cei doi au decis să se plimbe prin magazinele din Paris. Norocul a fost că în magazinul Christian Dior, Gur a recunoscut pe cineva. Era Raf Simons, designer-ul Dior. Simons a fost impresionat şi a promis să o ajute. Câteva săptămâni mai târziu, Sofia Merchetner a primit un telefon de la agentul israelian. Dior îi oferea un contract pe doi ani în valoare de 170.000 de lire sterline.

    Angajarea ei de către Dior nu a trecut neobservată şi mai multi oameni au zis că este prea mică pentru a fi angajată. Agentul ei a apărat-o spunând că este mereu supervizată.

    Sofia a marturisit ca intenţionează să-şi continue studiile, în ciuda celor patru drumuri pe an la Paris pe care le are de făcut.”Este foarte important pentru mine să merg la şcoală. Sunt încă foarte tânără şi mă aştept să fiu supervizată până la vârsta de 18 ani” a spus ea.
    În ceea ce priveşte banii, Sofia a spus că i-a dat pe toţi mamei sale şi că vrea să se mute într-un apartament mai mare, unde să aibă propria ei camera.

     

  • Tânăra de 30 de ani care vrea să deschidă 100 de magazine de haine în următorii trei ani în România

    10 magazine noi s-au alăturat deja anul acesta reţelei LPP în România, care operează în România mărcile Reserved, Cropp, Mohito, House şi Sinsay. Astfel, reţeaua a ajuns la 21 de spaţii, 16 dintre ele fiind deschise de mai puţin de un an, de când conducerea firmei a fost preluată de Alina Bistreanu.

    „Mega Mall este primul cetru comercial în care vom fi prezenţi cu toate cele cinci branduri din portofoliu.“ LPP are în România 220 de angajaţi, iar Alina Bistreanu estimează că până la finalul anului echipa se va tripla. A preluat funcţia actuală în urmă cu un an, când LPP avea 60 de angajaţi şi cinci magazine, iar împreună cu oamenii pe care îi coordonează direct „am pus pe hârtie un plan ambiţios, care presupune deschiderea a circa 100 de magazine în următorii trei ani“.

    Deşi la începutul anului trecut brandurile LPP erau comercializate în România atât direct cât şi prin intermediul unui francizat, compania a decis să abordeze exclusiv direct piaţa locală. Alina Bistreanu spune că această abordare va accelera expansiunea; o parte din magazinele operate anterior în franciză au fost preluate şi redeschise. Tot anul trecut au fost aduse pe piaţă două branduri noi, Mohito şi Sinsay, ambele poziţionate în segmentul de modă feminină.

    Absolventă de studii universitare economice, Alina Bistreanu s-a angajat încă de la vârsta de 19 ani, în primul an de facultate, pe o poziţie de economist într-o companie care vindea de echipamente de televiziune. „Am înţeles destul de repede că sunt o fire mult prea dinamică pentru un job de birou şi că domeniul vânzărilor e cel spre care vreau să mă îndrept.“

    După mai bine de doi ani, a acceptat o poziţie de manager vânzări într-o companie din domeniul construcţiilor, iar în 2008 a început cariera sa în industria de retail de modă, ca director de magazin la Koton. În 2009 a fost numită director regional pentru Bulgaria, Croaţia şi Serbia la GAP (sub franciza companiei greceşti Marinopoulos), în 2012 a devenit director general al BSB România, iar din martie 2014 conduce LPP România. 
     

  • Se poartă imitaţiile: blănurile artificiale încep să atragă atenţia

    Privite ca o alternativă ieftină şi nedemnă de garderoba unei femei elegante, blănurile artificiale încep să atragă atenţia creatorilor de modă care evită blana naturală din motive ecologiste şi nu numai.

    Pe de altă parte, scrie Wall Street Journal, tot mai multe femei evită şi ele să mai poarte haine din blană naturală. Ele sunt tot mai interesate însă de articolele vestimentare care o imită bine, lucru posibil datorită progresului tehnologic, care a permis fabricarea unor materiale mai moi şi mai mătăsoase şi care nu se mai mătuiesc la fel de uşor, şi solicită companiilor din domeniul modei să ofere această alternativă.

    Printre creatoarele de modă care au adăugat în colecţiile lor îmbrăcăminte din sau garnisită cu blană sintetică se numără Pookie şi Louisa Burch, deţinătoarele firmei newyorkeze Trademark sau Rachel Comey, din aceeaşi metropolă americană, ori britanica Stella McCartney, ele aprovizionându-se în general cu materiale din Europa, un astfel de furnizor fiind producătorul german de jucării Steiff, cunoscut pentru ursuleţii săi de pluş.

    Stella McCartney a lansat chiar o gamă denumită „Fur Free Fur” (Blana fără blană), pentru a demonstra că se pot realiza haine de blană sintetică elegante, piesele din colecţia sa costând chiar mii de dolari.

  • Opinie Irina Markovits, consultant de imagine: Impactul vestimentaţiei în business

    Un lucru merită clarificat de la bun început: în absolut şi în ansamblul întregii noastre vieţi, ceea ce îmbrăcăm nici nu ne defineşte ca persoane, nici nu stabileşte valoarea noastră ca fiinţe umane. Imaginea noastră profesională, la fel ca reputaţia, cere timp pentru a fi construită, presupune eforturi de branding personal, de networking, de promovare şi dezvoltare permanentă, de stabilire a unor relaţii puternice cu clienţii, colegii, partenerii.

    Cu toate astea, o bună parte din impresiile celor din jur despre noi se bazează pe cum arătăm – implicit pe cum ne îmbrăcăm, în special când e vorba de un context profesional.
    Vestimentaţia, pentru că o simţim legată intrinsec de aptitudinile noastre de comunicare, influenţează (parţial) felul în care cei din jur reacţionează la prezenţa noastră. Aspectul nostru exterior le vorbeşte despre educaţie şi rafinament social, succes financiar, autoritatea deţinută, nivelul de încredere pe care îl pot avea în noi şi, nu în ultimul rând, despre cât de potriviţi suntem pentru angajare, promovare sau relaţionare profesională. În termeni mai simpli, îmbrăcămintea plus aptitudinile de comunicare pot influenţa dacă colegii, şefii sau partenerii de business vor da curs cererilor noastre, ne vor încredinţa informaţii importante, ne vor permite acces la factorii de decizie, ne vor plăti un anume salariu sau onorariu, ne vor angaja sau ne vor cumpăra produsele sau serviciile.

    Acest tip de conexiuni şi asocieri mentale este legat strict de sfera de business. Suntem mai dispuşi să oferim bani (donaţii către o cauză caritabilă, bacşişuri) sau informaţii unei persoane străine când înfăţişarea acesteia inspiră încredere. Dacă aţi făcut vreodată parte din publicul unei piese de teatru la repetiţii cu şi fără costume, aţi observat transformările miraculoase care au loc atunci când un actor îmbracă hainele personajului său.

    Revenind la contextul profesional, nu fiecare zi de lucru cere atenţia, timpul sau bugetul necesar unei ţinute business „ca la carte”. Culturile organizaţionale variază, definiţia vestimentaţiei business s-a modificat substanţial în ultimii ani, iar ţinuta profesională are înţelesuri diferite în funcţie de industrie, de nivelul de interacţiune cu publicul, de audienţa căreia i se adresează. În unele companii, nivelul de eleganţă al vestimentaţiei profesionale este lăsat la latitudinea angajaţilor, în altele codul intern specifică repere stilistice clare. 

    Profesiile care cer un nivel ridicat de încredere şi confidenţialitate între client şi companie, cele în care se lucrează cu proceduri standard şi se doreşte transmiterea unui mesaj de autoritate, stabilitate, rigurozitate, competenţă – cum este cazul avocaturii corporate, consultanţei la nivel înalt, finanţelor, asigurărilor – au un cod vestimentar conservator, iar reprezentanţii poartă costume în culori închise, taioare elegante, culori neutre şi, în general, adoptă ţinute business clasice. În cazul antreprenorilor şi freelancerilor, garderobele li se mulează pe specificul domeniului de activitate, iar cei care sunt în industrii creative sau au profesii artistice au o mai mare libertate de expresie vestimentară. 

    De fapt, pentru că purtarea costumului nu mai este obligatorie, opţiunile disponibile pot da uneori naştere unor alegeri discutabile. Un consultant de business mi-a mărturisit: „Am impresia că lumea înţelege greşit conceptul de «business casual», îl traduce prin «pot îmbrăca aproape orice la birou». Cei mai mulţi dintre angajaţii clienţilor mei dau dovadă de bun gust şi bun simţ în alegerea hainelor pentru birou… dar am văzut şi suficiente expresii deloc subtile ale lipsei de bun gust vestimentar, chiar în întâlniri importante“.

    Aşadar, indiferent de domeniu, un „fir roşu” ar trebui să existe: ţinutele de birou trebuie să transmită profesionalism şi credibilitate, să fie o stenogramă a standardelor firmei respective. Sigur, comoditatea încurajează eficienţa şi productivitatea, însă la birou piese vestimentare din categoria jeanşi strâmţi sau sfâşiaţi, hanorace, încălţăminte sport, bluze din dantelă, pulovere scămoşate comunică mesajul unei persoane care nu îşi ia foarte în serios profesia şi atribuţiile profesionale.

    Nu în ultimul rând, echilibrul între propriile preferinţe stilistice şi standardele vestimentare ale unui context este un semn de respect faţă de cei prezenţi şi faţă de situaţie în sine. Ne putem modifica ţinutele în funcţie de circumstanţe. Spre exemplu, directoarea unei cunoscute agenţii de PR iubeşte moda şi se îmbracă ca o adevarată fashionistă, dar doar în anumite situaţii. În întâlnirile cu clienţi de business dintr-un domeniu conservator, se transformă: dispar pantofii stiletto metalizaţi, rochiile asimetrice cu design modern, topurile supradimensionate; acestea sunt înlocuite de rochii moderne cu alură profesională, pantaloni ţigaretă negri, sacouri bleumarin cambrate şi bluze rafinate. Întrebând-o care este motivul transformărilor, mi-a răspuns: „Succesul pentru care mă îmbrac este şi cel al clientului meu“.


    Irina Markovits ( Style coach & consultant de imagine, www.stylediary.ro)
     

  • Tricotaje de modă nouă

    Tehnologia modernă transformă vechile meşteşuguri şi modul în care diverse articole sunt produse, aşa cum se întâmplă şi în domeniul tricotajelor. Două companii, una specializată în tricotaje de mână şi alta în cele lucrate la maşină, încearcă să demonstreze că pot produce cât şi cum trebuie cu ajutorul tehnologiei, fără a fi nevoite să arunce surplusul rămas nevândut, aşa cum se întâmplă în lumea modei.

    Prima dintre acestea, Wool and the Gang (WATG), se bazează pe o reţea construită online de persoane care se pricep la împletit şi croşetat, pe care le pune la lucru. Comunitatea, scrie The Guardian, s-a format după ce compania a început să încarce online clipuri cu lecţii de tricotat, ajungând în prezent la peste 3.000 de membri, majoritatea femei care lucrează la cerere pentru companie.

    WATG, a produs, de exemplu, căciuliţele oferite publicului de către creatorul de modă Giles Deacon la London Fashion Week, iar articolele sale se pot achiziţiona fie sub formă finită, fie sub formă de truse cu cele necesare pentru cei care vor să şi le împletească sau croşeteze singuri.

    Pe de altă parte, Unmade preferă tricotajele făcute la maşină celor lucrate manual şi utilizează maşini de tricotat programabile din anii ’80 ca pe imprimante 3D. Compania creează un model anume singură sau conform instrucţiunilor clientului, care este apoi transformat într-un format special pentru maşina de tricotat, iar aceasta „tipăreşte” astfel produsul în cantitatea dorită.
     

  • GALERIE FOTO: Cele mai bine plătite modele din lume si ce sume fabuloase câştigă

    Linda Evangelista, supermodelul renumit, avea o vorbă celebră. “Nu mă scol din pat pentru mai puţin de 10.000 de dolari pe zi”, iar acest clasament realizat de Business Insider se pare că îi dă dreptate.

    Supermodelele sunt personaje emblematice ale modei şi fără ele industria fashion nu ar fi la fel. Kendall Jenner, sora vitegră a lui Kim Kardashian, a devenit una dintre cele mai bine plătite modele în doar un an, iar asta datorită numărului ridicat de fani pe reţelele sociale. Ea a primit numai puţin de 4 milioane de dolari datorită contractelor cu Calvin Klein, Marc Jacobs sau Karl Lagerfeld.

    Sumele sunt de ordinul milioanelor de dolari






    CONTINUAREA IN PAGINA URMATOARE>>>>>>>>>

  • Abandonul maşinilor de lux, o nouă modă în Dubai – GALERIE FOTO

    Dacă în alte oraşe sunt probleme legate de curăţenie, criminalitate sau de poluare , în Dubai a apărut o problemă mai neobişnuită, din ce în ce mai multe maşini sport sunt abandonate pe străzile sau în parcările oraşului arab.

    Ferrari, Porsche, BMW sau Mercedes adună praf în parcările din Dubai. Proprietarii nu le-ar fi abandonat doar de dragul artei, ci datorită faptului ca au rămas faliţi, cu datorii la bancă şi au fugit din ţară. De când a lovit criza, mii de maşini sunt abandonate deoarce expaţii din Dubai nu au mai avut bani să plătească, iar datoriile neplătite sunt considerate infracţiune. Astfel datornici riscă să fie condamnaţi la ani de închisoare, potrivit Business Insider.

    Printre aceste autoturisme a fost găsit şi unul rar, un Ferrari Enzo, ce valorează peste 1 milion de dolari, doar 400 fiind produse. Acesta a fost luat de poliţie şi scos la licitaţie alături de alte automobile de lux. Poliţia recuperează în jur de 3.000 de maşini pe an.