BusinessMagazin

Tag: public

  • Asigurările de sănătate aşteaptă reformă

    “Estimăm că piaţa asigurărilor private de sănătate va continua să crească cel puţin în acelaşi ritm şi anul acesta, motivul principal fiind faptul ca beneficiile de tip medical se află în topul celor mai apreciate de către angajaţi. În acelaşi timp, asigurările de sănătate câştigă tot mai mult teren în faţa abonamentelor medicale“, explică Daniela Bărbieru, sales leader Mercer Marsh Benefits pentru Austria/CEE, motivele pentru care piaţa asigurărilor de sănătate va înregistra creşteri de două cifre şi anul acesta.

    Marsh România a intermediat anul trecut contracte de asigurări de sănătate pentru cei aproximativ 20.000 de angajaţi ai Petrom, ce au contribuit la creşterea cu 40% a pieţei asigurărilor medicale, până la aproximativ 28 de milioane de euro, potrivit ZF. Asigurările de sănătate (clasa B2) au generat un volum de prime brute subscrise în valoare de 38,77 milioane lei la finalul trimestrului III din 2014, în creştere cu 45% faţă de sfârşitul anului, potrivit datelor centralizate de ASF. Totuşi, piaţa asigurărilor de sănătate ocupă o pondere mică în piaţa serviciilor medi-cale private care însumează aproximativ 600 milioane de euro.

    Scenariile de evoluţie demografică, cererea din ce în ce mai mare de servicii medicale sau incidenţa anumitor categorii de boli accentuează presiunile asupra sistemului public şi scot la iveală nevoia redefinirii domeniului sănătăţii în ansamblul său, observă Marius Popescu, director general al NN Asigurări de Viaţă, ce a anunţat extinderea pe acest segment de anul acesta, printr-un produs de asigurare de sănătate individual care să răspundă atât nevoilor pacienţilor, cât şi contextului de piaţa.

    Extinderea pe o astfel de piaţă este opor-tună pentru NN, compania lider pe segmentul asigurărilor de viaţă, care are o cotă de piaţă de 37% (cu prime de aproape 614 milioane de lei în 2014) şi care a acumulat experienţă în zona sănătăţii prin asigurările suplimentare de sănătate oferite clienţilor de asigurări de viaţă. „Deja subfinanţat şi fără perspective de creştere a finanţării din cauza rigorilor politicii fiscale, sistemul public de sănătate din România îşi poate găsi ca principal aliat industria de asigurări private de sănătate“, explică Marius Popescu.

    Cheltuielile cu sănătatea în România sunt mult sub cele înregistrate în alte ţări – 5,11% din PIB, comparativ cu 6,7% din PIB în Polonia, 9,11% din PIB în Grecia, 11,16% din PIB în Franţa – cifre la nivelul anului 2012. Pe termen scurt, dezvoltarea mai accelerată a asigurărilor private de sănătate, determinată de acordarea unui anumit nivel al deductibili-tăţilor fiscale, s-ar traduce prin direc-ţionarea pacienţilor din sistemul de stat către cel privat, reducându-se astfel cheltuielile din sistemul public de sănătate. Directorul general al NN a observat că românii au început să înţeleagă necesitatea unui comportament individual de economisire pentru a beneficia de protecţie financiară pentru probleme viitoare de sănătate, piaţa înregistrând în ultimii cinci ani o rată medie anuală de creştere de 22%, potrivit unei estimări făcute de Popescu pe baza datelor Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF). Pentru anul acesta, Popescu previzionează o creştere de 15%.

    Creşterea segmentului de abonamente medicale este explicabilă, după aproape două decenii de dezvoltare a sistemu-lui privat de sănătate şi de educare a pacienţilor şi a viitorilor pacienţi care au testat diverse servicii private şi au văzut pe pielea lor diferenţele faţă de sistemul public. „În mod firesc, disponibilitatea a fost mai ridicată pentru produsele cele mai simple, care oferă servicii de bază, acoperă nevoi imediate şi evidente“. Astfel, în timp ce aproximativ 93% din populaţie este asigurată în sistemul public, doar 2% dintre români au abonament la o clinică privată plătit integral sau parţial de anga-jator şi tot 2% deţin o asigurare privată de sănătate, potrivit unui studiu realizat de GfK România. Reticenţa românilor în ce priveşte planificarea financiară pe termen lung se simte în toată piaţa asigurărilor şi are legătură cu obişnuinţa românilor de a nu privi dincolo de momentul imediat, dar şi de amprenta culturală ce ne face să considerăm că „altcineva trebuie să aibă grijă de noi în situaţia în care ni se va întâmpla ceva“, spune Popescu.

    În plus, regimul fiscal de care beneficiază asigurările de sănătate a influenţat evoluţia acestora, în prezent doar asigurările facultative de sănătate încheiate de angajatori pentru salariaţi beneficiind de deductibilitate, într-o limită de 250 de euro pe an pentru un angajat. „Mă aştept ca, treptat, aceste lucruri să se schimbe, pe măsură ce factorii limitativi vor dispărea, iar asigurările de sănătate să devină un instrument fi-nanciar uzual pentru tot mai mulţi români, ca mijloc de a avea acces la acoperiri mai variate şi complexe decât cele pe care le oferă abonamentele medicale“, spune Popescu. Schimbările despre care vorbeşte ar fi o extindere a nivelului de deductibilităţi fiscale pentru primele subscrise la asigurările private de sănătate, dar şi mărirea limitei de deductibilitate de la 650 de euro, limită la care se află în noul cod fiscal, la 800 de euro, atât pentru angajat, cât şi pentru angajator, dat fiind faptul că un produs de asigurare de sănătate relevant pentru clienţi costă în jur de 400-450 de euro anual, dar se pot dubla sau chiar tripla pentru asigurări de sănătate cu beneficii şi servicii complexe.

    Până atunci, piaţa asigurărilor de sănătate este dirijată de achiziţiile făcute de companii din sectoarele în care piaţa muncii este foarte competitivă (IT, telecom, oil & gas/energetic) şi unde permanent este nevoie de îmbunătăţiri şi de ex-tinderi ale pachetelor de beneficii pentru angajaţi, potrivit Danielei Bărbieru: „Companiile cu foarte mulţi angajaţi, dar care sunt în acelaşi timp vizibile în piaţă datorită obiectului de activitate şi numelui, deschid «apetitul» şi pentru alte companii din industria lor, cum s-a întâmplat şi în cazul Dacia şi Petrom anul trecut. În ce priveşte dezvoltarea serviciilor medicale actuale, acestea sunt apreciate de angajaţi şi semnalează accesarea unor domenii noi precum consilierea psi-hologică, alimentaţia sănătoasă, îngrijirea stomatologică, tratamentul privat al unor afecţiuni medicale grave. De aseme-nea, pentru asigurările private de sănătate mai există loc de noi jucători în piaţă, care să vină cu produse competitive, cu facilităţi, şi care să investească la rândul lor în dezvoltarea sistemului privat de sănătate“.

  • Salina de la Turda, în topul celor mai spectaculoase destinaţii turistice de care lumea nu prea a auzit – GALERIE FOTO

    Printre acestea, scriu cei de la Business Insider, se află şi salina de la Turda, una dintre cele mai spectaculoase locuri din România.

    Iată o listă cu 10 destinaţii puţin cunoscute de publicul larg.

     

  • Ţiriac prezintă din nou colecţia impresionantă de maşini

    Începând cu data de 30 aprilie 2015, Ţiriac Collection, singura colecţie personală de maşini din România deschisă publicului, va fi din nou accesibilă pasionaţilor, de data aceasta în varianta extinsă, pe o suprafaţă de 4300 mp, dublu faţă de spaţiul iniţial. Galeria găzduieşte în prezent peste 150 de modele de maşini şi motociclete, care însumează mai mult de 30.000 de cai putere.

    De data aceasta, în centrul atenţiei va fi modelul LaFerrari, proiectul cel mai ambiţios al producătorului italian, primul model hibrid care dezvoltă 963 CP. Construit în serie limitată de 499 de unităţi, modelul a putut fi achiziţionat strict de către clienţi atent selectaţi de producător. Pentru a-şi atinge obiectivele legate de performanţele modelului LaFerrari, constructorul italian a apelat la experienţa echipei din Formula 1 în ceea ce priveşte alegerea materialelor şi a mizat pe abilităţile lui Rory Byrne, designer celebru al F1, responsabil pentru nu mai puţin de 11 titluri mondiale câştigate de echipa italiană în curse.

    Limitele de producţie ale unităţilor incluse în galeria Ţiriac Collection sunt reprezentate de modelul LaFerrari (2014) şi cvadriciclul Hurtu 3 ½ (1899), cea mai veche maşină expusă şi totodată cel mai vechi exemplar Hurtu cunoscut. 

    Fiecare unitate inclusă în galeria Ţiriac Collection este unică şi reprezintă o piatră de hotar în istoria transportului motorizat. Astfel, prezentarea Duesenberg Model J (1930), concepută ca o alternativă americană la prestigioasele mărci europene Rolls-Royce, Hispano-Suiza, Isotta-Fraschini sau Mercedes-Benz, a zguduit industria auto din Statele Unite şi a oprit chiar tranzacţiile care se realizau la momentul respectiv la New York Stock Exchange. Unitatea inclusă în galerie este unică în lume, al doilea astfel de model fiind transformat într-o berlină.  Modelul expus a aparţinut iniţial actorului Tyrone Power. Duesenberg este primul producător auto care a aranjat pedalele în ordinea în care acestea sunt distribuite şi astăzi: ambreiaj, frână şi acceleraţie.

    Un alt exemplar de excepţie găzduit de galerie este Cord 812 Custom Beverly (1937), model însoţit de un certificat A.C.D. Certified Category 1 Original, care atestă autenticitatea tuturor pieselor componente. Cord 812 este un reper în industria americană a designului auto.

    Dodge Charger R/T (1968), unitate expusă de asemenea în varianta extinsă a galeriei, este considerată a fi cea mai atrăgătoare maşină puternică a anilor 1960.
    Stutz Blackhawk (1974), un alt punct de atracţie al colecţiei, poate accelera de la 0 la 100 km/h în 8,4 secunde şi atinge o viteză maximă de 210 km/h. Caroseria modelului Blackhawk a fost realizată manual în atelierele Carrozzeria Padane din Modena, în Italia, iar din 1972 la Carrozzeria Saturn din Cavallermaggiore, lângă Torino. Al doilea prototip Stutz construit la Padane a fost primul model Stutz Blackhawk vândut vreodată, şi nu oricui ci starului Elvis Presley. Maşinile Stutz erau recunoscute pentru succesul în curse şi recordurile de viteză. Producţia s-a oprit în 1935 după 35.000 de unităţi realizate.
    Numele Pierce Arrow Model B (1930) este sinonim cu luxul şi opulenţa în industria auto alături de Cadillac, Packard şi Rolls-Royce.

    Familii regale, şefi de stat şi numeroase celebrităţi au deţinut un astfel de autoturism, inclusiv împăratul Hirohito al Japoniei, Şahul Persiei sau preşedinţii Statelor Unite Woodrow Wilson, William Howard Taft, Franklin Roosevelt şi John D. Rockefeller.
    Elvis Presley era un mare fan Cadillac, iar Ţiriac Collection reuneşte câteva exemplare de excepţie ale mărcii, printre care se numără Cadillac Eldorado Biaritz (1959), Cadillac Torpedo Touring (1912) şi Cadillac Sixty Special (1957). Modelul din urmă, Sixty Special, se remarcă dintre celelalte modele Cadillac datorită profilul său complet nou şi interiorului elegant, care îl recomandă ca unul dintre cele mai dramatice autoturisme din toate timpurile.

    Designul distinct al aripilor sale, finisajele cromate pline de stil şi îmbinările luxoase îi confirmă statutul de autoturism de o frumuseţe deosebită.
    Nu în ultimul rând, o altă unitate care îşi merită locul în colecţie este Chrysler Town and Country (1949), o adevărată expresie a vremii în ceea ce priveşte statutul social. Modelul prezentat este decapotabil, vopsit în culoarea Ocean Blue, cu o tapiţerie albastru cu alb.

    Are jante cromate, anvelope cu flancul alb, ceasuri de bord şi radio în dotări, alături de un plafon retractabil din pânză acţionat electric. Chrysler Town and Country era considerată a fi maşina perfectă pentru călătoriile de vară.

    Ţiriac Collection găzduieşte de asemenea cinci motociclete – Indian Scout 741 (1943),  MV Augusta 175CST “Disco Volante” (1953), Harley Davidson FLH 80 Electra Glide (1979), Honda GL 1500C Valkyrie (1998) şi Harley Davidson WL (1941), alături de scuterul Piaggio Vespa PX200 Mad Rat By Aristide & Honore (1989).

    Galeria, situată pe Calea Bucureştilor nr. 289, vizavi de Aeroportul Internaţional Henri Coandă, poate fi vizitată de vineri până duminică în intervalul orar 10:00-19:00. Excepţie face ziua de joi, 30 aprilie 2015, când galeria va fi deschisă în urma relansării oficiale, în acelaşi interval orar.
     

  • Cronică de teatru: Omul cel bun din Seciuan

    Încă de pe vremea spectacolelor dionisiace însă, teatrul are, pe lângă divertisment, rolul de oglindă a societăţii, evidenţiind, de cele mai multe ori, defectele acesteia. Iar când societatea este caracterizată de tare precum evaziunea fiscală şi corupţia, acestea ajung şi pe principalele scene ale societăţii.

    Regizorul Andrei Şerban construieşte cu măiestrie descrierea societăţii actuale în jurul textului brechtian „Omul cel bun din Seciuan“ („Omul cel bun din Sîciun“, titlul original), ce se joacă la Teatrul Bulandra din toamna anului trecut. De altfel, Andrei Şerban este familiarizat cu acest text al lui Bertolt Brecht, prin care şi-a mai îndemnat publicul la bunătate şi onesti-tate în 1968, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, înainte să plece din ţară, iar a doua oară, la New York, semn al ciclicităţii unor evenimente similare.

    Povestea lui Brecht se petrece într-o perioadă în care zeii (Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea) voiau să verifice dacă pe Pământ mai există oameni buni. Ei ajung în Seciuan (echivalentul Capitalei, după cum unul dintre personajele principale spune la un moment dat), caută un loc în care să se odihnească, iar singurul locuitor al oraşului dispus să îi ajute este prostituata Shen Te (Ana Ularu/Alexandra Fasolă). Zeii o recompensează cu bani şi o îndeamnă să fie „un om bun“, dar în acelaşi timp să îşi trăiască şi viaţa. În consecinţă, Shen Te se hotărăşte să devină antreprenoare şi investeşte banii de la zei într-o mică tutungerie.

    O proprietărească care îi cere banii pe chirie înainte de obţinerea unui mic profit (Ana Covalciuc/Daniela Nane), cât şi mai multe rude parazite ce încearcă să profite de noua ei situaţie o determină să se dedubleze şi să creeze un personaj care să gestioneze situaţiile: Văru’ Şui Ta. Văru’ ştie să nego-cieze şi să spună „nu“ profitorilor, dar este şi un „bun“ evazionist: transformă tutungeria într-o fabrică de ţigarete în care an-gajează prin contract 80 de muncitori, dar de fapt, în cadrul acesteia lucrează 400. Singurul sprijin al lui Shen Te este Vang (Vlad Ivanov), micul comerciant vânzător de apă, ce ajunge să fie bătut la un moment dat, iar Shu Fu, frizerul mogul plin de bani, este cel care îi oferă sprijin financiar prin contracte suspecte lui Şui Ta, dorind de fapt o căsătorie cu Shen Te.

    În spectacol mai sunt conturate şi alte tipuri umane desprinse din societatea actuală, cum ar fi Proprietăreasa, parvenita care deţine o clădire în oraş şi caută să obţină un câştig pe seama tuturor, sau Sun Iang (Cătălin Babliuc/Alexandru Poto-ceanu) – aviatorul poştal şomer pentru că „nu există aviaţia poştală“ (el este susţinut şi sfătuit de mama lui deşi a depăşit demult etapa copilăriei şi încearcă prin bani şi cunoştinţe să obţină un post, eşuează  şi profită de Văru’ care face un com-promis in cazul lui, mai ales pe seama relaţiei sentimentale pe care aviatorul o are cu Shen Te; ajunge astfel şef de tură în fabrica de tutun).

    În afară de mesajele transmise cu succes de actorii din distribuţie, „Omul cel bun din Seciuan“ se remarcă şi prin gradul încărcat al dificultăţii tehnice: 14 actori interpretează 24 de personaje prin roluri multiple – spre exemplu, Vlad Ivanov este atât Vang, cât şi Shu Fu şi Femeia, iar Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea sunt atât zeii ce caută omul cel bun, dar şi Doamna Iang, Doamna Shin şi Nepotul. Pe lângă solicitarea fizică a schimbărilor de ţinută şi de rol, ei sunt impli-caţi şi într-o coregrafie dinamică a Andreiei Gavriliu, dar şi în momente cântate pe muzica interpretată de Raul Kuşak, aflat şi el în permanenţă pe scenă.

    Scenografia, realizată de Iuliana Vîlsan, trasează în câteva tuşe simple decăderea acestei so-cietăţi: la început, ilustrează o lume în care macii sunt în cer, iar stelele pe pământ, iar în a doua parte, macii sunt înlocuiţi de ţevi ce dau senzaţia de industrial. În această lume cu susu-n jos, Sun She îşi construieşte afacerea – aspect ilustrat la pro-priu, prin trasarea unor beţe de bambus aşezate pe scenă în chenare din ce în ce mai mari. Cu cât numărul posesiilor este mai mare – cu atât personajul este mai zbuciumat, ajungând ca la final să fie crucificat de aceste posesii. Pancartele cu diferite mesaje sau lozinci înlesnesc dialogul cu publicul şi mai îndulcesc din gravitatea mesajului transmis, îmbogăţind comicul spectacolului.

    Finalul este deschis, fără concluzii clare, la fel ca şi viaţa, după cum însuşi Vlad Ivanov spune într-un dialog direct cu pub-licul. Totuşi, epilogul cântat îndeamnă la bunătate – “Fiţi buni, fiţi drepţi, fiţi oneşti“. Un plus de comic, dar şi o intenţie binevenită de a opri un fenomen deranjant în teatru, al aplauzelor în picioare de trei ori, indiferent de tipul spectacolului de teatru, este adusă de pancarta finală: „Nu aplaudaţi în picioare, îi deranjaţi pe cei din spate“.

    Veţi decide singuri dacă „Omul cel bun din Seciuan“ este un spectacol ce ar fi meritat într-adevăr ridicarea publicului de pe scaune, cert este că a primit re-cent recunoaşterea breslei prin nominalizarea la şase categorii ale premiilor UNITER: cel mai bun spectacol, cel mai bun regizor, cel mai bun scenograf, cel mai bun actor în rol principal (Vlad Ivanov), premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Alexandra Fasolă), cea mai bună actriţă în rol secundar (Ana Covalciuc).

  • Europa cere băncilor să fie salvată, după ce în urmă cu şapte ani liderii UE au salvat sistemul bancar

    Inaugurarea oficială a noului sediu de la Frankfurt al Băncii Centrale Europene, un edificiu cu o arhitectură spectaculoasă, care a costat cca 1,3 miliarde de euro, a fost întâmpinată cu proteste violente organizate de demonstranţi contra austerităţii. După proteste, soldate cu sute de arestări, incendierea unor maşini ale poliţiei şi zeci de răniţi, şeful BCE, Mario Draghi, a declarat cu ocazia inaugurării că e nedrept ca instituţia să fie acuzată că a fost principalul promotor al măsurilor de austeritate în Europa.

    Draghi are dreptate, nu BCE a impus linia de politici economice în Europa, ci guvernul german, însă atât predecesorul său Jean-Claude Trichet, cât şi el însuşi au avut o politică de comunicare constant păguboasă, care a creat percepţia că BCE, în totală opoziţie cu Rezerva Federală a SUA, ar fi o instituţie slabă şi fricoasă atunci când e vorba să ia măsuri de combatere a crizei, servilă cu băncile şi dură cu statele, îndeosebi cu cele mai sărace de la periferia zonei euro. Acum, în fine, BCE va avea ocazia să-şi ia revanşa, în calitate de coordonatoare naturală a proiectului care ar urma să salveze Europa unită: Uniunea Bancară Europeană. Ideea a fost propusă de Parlamentul European încă din 2010, iar Comisia Europeană a lui Barroso a lansat-o în discuţie în 2012, cu trei elemente constitutive: supraveghere bancară comună, sistem unic de gestionare şi rezolvare a crizelor bancare şi sistem uniform de protecţie a depozitelor.

    Pe atunci, proiectul era menit să protejeze statele, adică banii contribuabililor, încercând să transfere legal răspunderea salvării băncilor asupra acţionarilor în cazul unor noi crize financiare, iar pe de altă parte să constrângă băncile să se reformeze, în urma periodicelor „teste de stres“. Ambele eforturi au fost presărate de momente ridicole, aşa cum am văzut în cazul crizei din Cipru din 2013, unde liderii europeni au încercat să extindă răspunderea salvării băncilor şi asupra depunătorilor, sau în cazul testelor de stres din 2011, trecute cu brio de bănci care aveau să se dovedească în realitate mult mai vulnerabile. Pe parcurs, criteriile pentru testele de soliditate financiară au devenit mai exigente, iar Parlamentul European a reuşit să impună anul trecut ca acţionarii şi creditorii băncilor să fie primii chemaţi să suporte pierderile în caz de criză şi să constituie din banii lor şi fonduri de protecţie a depozitelor garantate de state (adică până la limita de 100.000 de euro).

    Importanţa politică reală a Uniunii Bancare Europene la ora actuală este însă alta, anume faptul că ea preia rolul de liant sau motor al unificării Europei, după ce schiţa iniţială a unor „State Unite ale Europei“ unde armonizarea economică să fie bazată pe impunerea unei uniuni fiscale, cu diverse variante de unificare a nivelului taxării, promovate de Germania prin 2010-2011, a eşuat din cauza opoziţiei ţărilor cu regimuri fiscale mai permisive, între care şi unele grav afectate de criză, ca Irlanda. „Actuala criză a reliefat imperfecţiunile construcţiei instituţionale iniţiale din Uniunea Economică şi Monetară, iar dintre alternativele posibile – cea a unei uniuni fiscale şi cea a unui uniuni bancare – decidenţii europeni au optat pentru varianta mai puţin controversată şi mai uşor de implementat într-un interval de timp previzibil, respectiv cea a Uniunii Bancare“, a explicat recent viceguvernatorul BNR, Florin Georgescu. Realizarea Uniunii Bancare presupune, potrivit lui Georgescu, pe de o parte creşterea rezistenţei băncilor la factorii de risc, prin politici bancare prudente, reglementate unitar la nivel european, iar pe de altă parte capacitatea lor de a susţine creşterea economică, generarea de locuri de muncă şi de afaceri competitive, adică exact ceea ce UE are nevoie ca de aer.

  • De ce s-au spart ochelarii Google. Avansul tehnologiilor retro

    În prima lună a anului, Google a anunţat că va retrage de pe piaţă Glass, un produs inovator, însă deseori criticat pentru preţul de 1.500 de dolari, iar mişcarea gigantului IT este văzută ca un sfârşit pentru produsul pe care compania l-a promovat în mod agresiv.

    Google a decis ca echipa Glass să iasă din programul Explorer şi că va fi condusă de Tony Fadell, CEO al Nest, poate cel mai promiţător start-up cumpărat de Google în 2014, pentru 3,2 miliarde de dolari. Fadell este cunoscut pentru faptul că s-a aflat la conducerea echipei care a dezvoltat primul iPod.

    2014 nu a fost un an bun pentru Google Glass, în condiţiile în care produsul de 1.500 de dolari nu a captat interesul publicului larg. Pentru a deveni un bestseller, Glass ar fi avut nevoie de ajutor din partea comunităţii dezvoltatorilor de aplicaţii. La finalul lui 2014, doar 100 de programe erau disponibile pentru Glass; pentru comparaţie, App Store-ul celor de la Apple se apropia de 1,5 milioane de aplicaţii.

    Explicaţia pare să fie că multe companii nu au văzut beneficii în dezvoltarea de software pentru ochelarii inteligenţi. Twitter, spre exemplu, a renunţat la aplicaţia proprie în luna octombrie. Conform celor de la Reuters, 9 din 16 companii de software contactate au spus că au oprit dezvoltarea pentru că nimeni nu cumpăra produsul celor de la Google. Mai mulţi designeri au încercat să promoveze Glass ca un produs fashion, la fel ca Apple Watch, însă acest lucru era greu de făcut când costul iniţial se ridica la 1.500 de dolari.

    Încă de la lansarea din 2012, Google Glass a avut o mare problemă: cei care purtau device-ul arătau cel puţin ciudat. În scurt timp, cei mai mari contestatari ai Glass au devenit chiar posesorii produsului. Mulţi dintre cei care au plătit 1.500 de dolari s-au arătat dezamăgiţi, aşteptările lor fiind peste ceea ce puteau ochelarii hi-tech să facă. „Am descoperit că nu erau foarte utili“, spune James Katz, director de studii al Massachussettes Institute of Technology. „Mai mult, aveam impresia că cei din jur erau deranjaţi atunci când purtam ochelarii.“ Unul dintre cei care nu au dat mari şanse produsului a fost Phil Schiller, şeful departamentului de marketing de la Apple. Într-un e-mail din 2012, acesta scria: „Nu pot să cred că cineva normal va purta vreodată aşa ceva“.

    Google a decis oprirea vânzărilor de ochelari inteligenţi pe 19 ianuarie, dar se va concentra în viitor pe singurul segment în care Glass a punctat: segmentul business. Programul Glass at Work are deja peste zece parteneri care încă dezvoltă aplicaţii pentru produs. „O companie care vrea mâine 100 de perechi de ochelari va primi mâine 100 de perechi de ochelari“, a declarat o sursă din interiorul Google, citată de Business Insider. Acest lucru, mai spun reprezentanţii companiei, nu înseamnă că programul va deveni o prioritate pentru toată compania. Faptul că programul Explorer a ajuns la sfârşit nu mai este de mult un mister. Media a intuit de mult că acest lucru urmează să se întâmple, notează aceeaşi publicaţie. „Chiar dacă produsul nu mai este pe piaţă pentru publicul larg, vânzările către companii cresc în fiecare trimestru“, a declarat Brian Ballard, CEO al APX Labs, una dintre firmele producătoare de aplicaţii. „Google ne oferă acum mai mult suport; odată cu închiderea Explorer, atenţia se îndreaptă acum către noi. Este de înţeles, din moment ce clienţii sunt branduri uriaşe, de la producători de avioane sau maşini până la companii de utilităţi.“

    Faptul că Google a decis închiderea programului Explorer şi restructurarea programului Glass reprezintă un capăt de drum pentru produsul care ar fi trebuit să revoluţioneze lumea. Însă ideea din spatele Glass, de a putea urmări imagini pe un ecran autonom, ar putea fi încă atrăgătoare pentru multe companii. Oamenii ar fi chiar dispuşi să accepte o anumită lipsă de confort pentru a putea folosi un astfel de gagdet (acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul tehnologiei Bluetooth). Problema este că Glass nu reprezintă doar o metodă de a primi informaţii în timp real, este şi o metodă de a înregistra tot ce se petrece în jur, iar acest lucru reprezintă o încălcare clară a intimităţii celorlalţi. Adoptarea în masă a unei noi tehnologii presupune şi adoptarea unor noi norme sociale.

    Dacă Glass nu ar fi avut funcţia de înregistrare în primă fază, poate că mai multă lume ar fi adoptat produsul. Dar, în forma în care a fost lansat, Glass a fost aproape imediat interzis în restaurante, baruri şi chiar în şedinţele de consiliu ale celor de la Google. Instituţiile ce militează pentru protecţia datelor personale l-au numit „unul dintre cele mai invazive produse dezvoltate vreodată“.

    Proiectul Glass nu a fost însă abandonat; compania reorganizează echipa pentru a grăbi producerea unui produs mult mai ieftin şi mai adaptat cerinţelor de astăzi. Însă eşecul public al produsului arată că lumea nu este încă pregătită pentru ochelarii inteligenţi. Sau, mai bine spus, ochelarii „atât“ de inteligenţi.

  • Cei mai admiraţi CEO din România 2014: Mişu Negriţoiu, locul al şaptelea

    Din primăvara acestui an, Negriţoiu s-a pliat pe profilul de funcţionar public şi a fost numit preşedinte al Autorităţii de Supraveghere Financiară, fiind singurul din acest catalog care a părăsit arena mediului de afaceri. 

    Un personaj simbolic al primilor ani de tranziţie, Mişu Negriţoiu a ajuns, în 2006, primul bancher român la conducerea executivă a unei bănci cu capital străin, fiind cunoscut în rândul marelui public atât prin criticile sale la adresa politicilor BNR, cât şi prin relativ scurta sa carieră de politician. Economist de formaţie, a fost admis în 1969 la Facultatea de Comerţ Exterior din cadrul ASE din Bucureşti, unde a şi predat ulterior în calitate de asistent universitar. Negriţoiu a lucrat în comerţul exterior până în 1990, după care a făcut parte dintre specialiştii recrutaţi de noul guvern al FSN: ca şef al Agenţiei pentru Investiţii Străine (ulterior Agenţia Română pentru Dezvoltare).

    A fost şi consilier al preşedintelui Ion Iliescu şi, în 1996, a avut prilejul unei cariere politice ca deputat, însă a părăsit domeniul din senzaţia de plictiseală şi ineficienţă pe care i-o dădea politica. Recrutat de ING Bank la 47 de ani, în 1997, ajunge ca în 2006 să preia şefia filialei din România a băncii olandeze. După 15 ani de carieră în ING, a preluat o poziţie de nonexecutiv, ca chairman al băncii şi al consiliului de administraţie, devenind consultantul sau „înţeleptul“, după cum el însuşi spunea pe blogul său.

    Mişu Negriţoiu face parte din promoţia celor mai admiraţi CEO din 2014 şi a fost premiată în cadrul Galei Business Magazin. Citeşte în premieră alte 99 de poveşti de succes ale celor mai admiraţi executivi din România în a V-a ediţie a catalogului 100 Cei Mai Admiraţi CEO, lansat de Business Magazin în luna noiembrie.

    Catalogul este disponibil pentru comandă mai jos la preţul de 35 de lei:

    Cantitate: buc.

    * Editiile print sunt valabile in limita stocului disponibil. In cazul in care stocul se epuizeaza va fi livrata editia electronica. Taxele de livrare ale editiilor print vor cadea in sarcina cumparatorului .

  • Google a recunoscut public că jumătate dintre reclamele plătite nu ajung să fie văzute de nimeni

    Toate aceste critici au fost încurajate la începutul lunii decembrie chiar de reprezentanţii Google, care au făcut public un raport ce arată că peste 56% din reclamele plătite nu ajung să fie vreodată văzute. Raportul explică faptul că pentru a fi văzute, reclamele trebuie să stea pe ecran cel puţin o secundă. În termenii online, acest lucru se traduce printr-un număr uriaş de impresii plătite degeaba. Similar, notează cei de la Quartz, cu o televiziune care transmite către o cameră goală.

    Compania de măsurare online ComScore a atras atenţia asupra problemei anul trecut, notând că 46% din reclamele plătite online nu ajung să fie văzute de nimeni. Explicaţia a fost dată de cei de la Spider.io, care au scos la iveală existenţă unor viruşi care vizionează milioane de reclame pe secundă, crescând în mod artificial nota de plată a advertiserilor.

    Cu toate acestea, recunoaşterea problemei de către un gigant precum Google ar putea dăuna unor companii de advertising online. Acestea trebuie acum să găsească noi metode de a câştiga încrederea celor ce se promovează pe internet.

  • Supereroii din umbră. Cum a ajuns Marvel să definească nivelul de referinţă al unui gen cinematografic

    PRIMUL EDITOR AL REVISTEI, JOE SIMON, A CREAT ÎN 1941 UNUL DINTRE CEI MAI IUBIŢI SUPEREROI AI MARVEL, CAPTAIN AMERICA. A fost primul succes al companiei, cu vânzări de peste un milion de exemplare.

    Anul următor, Marvel a cedat drepturile pentru Captain America companiei Republic Pictures, însă studioul de film nu a reuşit să producă niciun episod de-a lungul perioadei contractuale, astfel încât personajul a revenit creatorilor săi.

    Ca urmare a tranzacţiei dintre Marvel Entertainment Group şi ToyBiz din 1993, Avi Arad a fost numit CEO al Marvel. În primă fază, lucrurile nu au mers însă prea bine; s-a decis cedarea drepturilor pentru mai multe personaje, dar studiourile de film nu s-au grăbit să prezinte publicului eroi de benzi desenate. ”Atunci când închei o afacere cu un studio de producţie, intri pe o listă de aşteptare alături de alte 500 de proiecte, aşa că sunt şanse mari să te pierzi. Pentru noi acest lucru nu merge. Nu vrem să mai facem asta„, declara la acea vreme Avi Arad. Drept urmare, CEO-ul a decis în august 1996 crearea Marvel Studios.

    Primul film lansat a fost ”Blade„, în 1998, bazat pe benzile desenate cu acelaşi nume. Filmul, regizat de Stephen Norrington şi avându-l pe Wesley Snipes în rolul principal, a avut încasări de peste 130 de milioane de dolari. A urmat ”X-Men„ în anul 2000, primul blockbuster produs de Marvel, ce a adus companiei aproape 300 de milioane de dolari. Prin succesul acestor două filme, Marvel a demonstrat, într-o perioadă în care Hollywood se baza mai mult pe remake-uri decât pe idei originale, că lumea era dispusă să cunoască personaje ce nu mai apăruseră pe marele ecran.

    În anul 2009, The Walt Disney Company a făcut publică o tranzacţie prin care achiziţiona pachetul majoritar al Marvel Entertainment pentru 4 miliarde de dolari.

    Printre multe producţii animate, seriale de televiziune, filme pentru televiziune şi albume de muzică, compania Marvel Studios a fost implicată în trei francize care au adus încasări de peste un miliard de dolari în America de Nord: X-Men, Spider-Man şi Marvel Cinematic Universe, care include personaje precum Iron Man, Captain America sau Thor.

    Până în prezent, francizele X-Men şi Spider-Man au adus fiecare încasări de peste 3 miliarde de dolari, în vreme ce Marvel Cinematic Universe a adus în conturile Disney peste 7 miliarde de dolari. Compania a lansat zece filme din Marvel Cinematic Universe din 2008 până în prezent, primul fiind ”Iron Man„, iar cel mai recent ”Guardians of the Galaxy„. Toate aceste filme au o anumită legătură, astfel încât Marvel să poată integra orice nou personaj în poveste.

    Încrederea celor de la Marvel se află la cote înalte, aceasta fiind probabil explicaţia pentru care studioul a decis să aducă pe marile ecrane personaje precum cele din ”Guardians of the Galaxy„ sau ”Ant-Man„, puţin cunoscute publicului larg. Privind la toate filmele pe care Marvel le-a lansat sau pe care urmează să le lanseze, un singur personaj era deja cunoscut publicului: Hulk, care beneficiase deja de propriul său film cu ani în urmă.

    Marvel a reuşit să îşi construiască reputaţia prin personaje cvasinecunoscute, spre deosebire de concurenţii de la DC Comics care beneficiau de renumele unor supereroi precum Batman sau Superman. De apreciat este faptul că Marvel nu a avut până acum niciun eşec de box office, iar acest lucru va încuraja probabil lansarea unor noi francize sau prezentarea altor personaje.

    Concluzia este că brandul Marvel este cel care aduce aproape imediat notorietate personajului şi nu invers, lucru care se vede destul de rar la Hollywood. Cât va mai rezista Marvel până la primul eşec rămâne de văzut. Acesta va veni, inevitabil, pentru că producţiile sunt din ce în ce mai costisitoare şi o primă reacţie negativă a box-office-ului duce la mari pierderi financiare. Până la acel moment, însă, vom mai cunoaşte destule personaje din universul Marvel.

  • Omul se întoarce în spaţiu. Cel puţin în filme

    Încasările mari aduse de filme precum „Avatar“, „Independence Day“ sau „Star Trek“ au încurajat studiourile să prezinte publicului mai mult explozii decât întrebări existenţiale. Cu toate acestea, producătorii unor filme precum „Gravity“ sau „Interstellar“ par că au găsit formula ideală pentru a prezenta atât efecte speciale de ultimă generaţie, cât şi poveşti cu înţeles. Asistăm oare la renaşterea genului science fiction?

    Site-ul Wikipedia listează 220 de filme (sunt luate în calcul doar filmele distribuite în cinematografe) care au, la bază, ideea omului în spaţiu. Până în 1950, doar trei filme abordaseră acest subiect. Au urmat trei decade în care genul science fiction a prins avânt şi peste o sută de filme au ajuns în cinematografele din toată lumea.

    Pe cât de diverse au fost în tematică şi calitate, toate aceste filme şi seriale au fost dovezi certe că viaţa pe Pământ nu era decât o fracţiune din ceea ce se întâmplă în univers. Cei care îşi imaginau că dacă rasa umană ar putea călători suficient de departe ar trăi aventuri fabuloase, ar vizita nenumărate planete şi ar întâlni  reprezentanţi ai altor rase puteau, în sfârşit, să asocieze imagini acestor concepte.

    Filmele ultimilor zece ani au avut ca subiect central fie rămăşiţe ale civilizaţiei umane („I Am Legend“), fie invazii ale unor creaturi distructive („Cloverfield“, „Transformers“). Ideea omului în spaţiu a fost abandonată, cu excepţia unor remake-uri precum „Total Recall“ sau „Star Trek“. Chiar şi acesta din urmă, însă, a trădat conceptul seriei originale despre explorarea unor lumi noi. Vă aduceţi, probabil, aminte: „To boldly go where no man has gone before“.

    O explicaţie interesantă vine de la Mark Bould, un profesor de film din cadrul Universităţii de Vest din Anglia: „După evenimentele din 11 septembrie, toate filmele cu extratereştri au fost realizate astfel încât să pară că americanii sunt victimele unui atac iraţional, cel mai bun exemplu fiind «Cloverfield». Chiar dacă îl credem pe Spielberg, care a declarat că remake-ul său după «Războiul lumilor» a avut intenţia de a arăta comportamentul unei societăţi în stare de şoc, este evident că filmul prezintă Statele Unite drept un personaj nevinovat“.

    Lăsând la o parte aceste teorii, există o serie de factori uşor de măsurat care au influenţat trecerea pe plan secund a acestui gen de film. În primul rând, misiunile spaţiale nu au mai beneficiat de acoperire media aşa cum se întâmpla în timpul războiului rece sau chiar în anii ’90. În al doilea rând, ideea de încălzire globală a fost unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale ultimilor ani, astfel încât era de aşteptat ca schimbarea climatică să ajungă şi pe marile ecrane.

    OMUL ÎN SPAŢIU, SUBIECT DE FILM ÎNCĂ DIN 1902

    „O călătorie spre Lună“ („Le voyage dans la lune“) este primul film care a tratat subiectul oamenilor în spaţiu. Realizat în 1902, „O călătorie spre Lună“ este un film franţuzesc mut în regia lui Georges Melies. Povestea urmăreşte un grup de astronauţi care călătoresc spre Lună într-o capsulă propulsată de un tun, explorează suprafaţa Lunii, sunt capturaţi de un grup de extratereştri, evadează şi apoi se întorc pe Terra.

    Filmul a fost un succes internaţional şi a deschis drumul pentru producţiile ce foloseau efectele speciale. Influenţa sa asupra regizorilor din anii ’20 sau ’30 este evidentă, iar Georges Melies este considerat un pionier al genului science fiction. Pelicula a dispărut în 1929 şi a fost regăsită în 1993, pentru ca în 2011 un studio din Statele Unite să lanseze o versiune remasterizată.

    „O călătorie spre Lună“ a fost ales printre cele mai bune filme ale secolului XX de către The Village Voice. Imaginea capsulei care aterizează pe Lună rămâne una dintre cele mai cunoscute din lumea cinematografică şi a fost de nenumărate ori preluată în alte producţii.

    „Avatar“ este, cel puţin din punctul de vedere al încasărilor, cel mai de succes film realizat vreodată. Cu încasări cumulate de peste 3 miliarde de dolari, povestea desfăşurată pe Pandora l-a ajutat pe James Cameron să îşi depăşească propriul record, pe care îl stabilise în 1997 cu „Titanic“. Criticii au avut reacţii împărţite în ceea ce priveşte „Avatar“, una din nemulţumiri fiind legată de scenariul filmului şi consistenţa relaţiilor dintre personaje.

    James Cameron a trebuit să aştepte ani de zile pentru ca tehnologia să se dezvolte suficient de mult pentru „Avatar“. Regizorul a explicat că a preferat să nu grăbească producţia decât să fie nevoit, ulterior, să convertească filmul la formatul 3D. „După «Toy Story» au apărut alte zece filme realizate pe calculator, pentru că toata lumea credea că succesul venea din noua tehnologie şi nu din personajele cuceritoare şi realizate magnific“, a declarat James Cameron, citat de Deadline.com. „Acum, lumea converteşte filmele de la 2D la 3D, ceea ce noi nu am făcut, şi se aşteaptă la acelaşi rezultat, când de fapt nu fac decât să acţioneze împotriva universalizării 3D, prin scoaterea pe piaţă a unor produse inferioare“, a mai comentat Cameron.