BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Inca o criza ratata?








    Ar putea cineva sa gaseasca o mai buna descriere a politicii energetice a presedintelui?




    Bush e pe punctul de a mai irosi o criza – cea a dependentei energetice. America este in valtoarea celei mai mari crize a energiei din ultimii ani si care credeti ca e marea decizie pe care a luat-o Decidentul nostru? Sunet de tobe, pam-pam: Decidentul nostru a decis sa ridice interdictiile asupra forarilor de petrol si gaze naturale de-a lungul coastelor – desi stie ca acesta e un gest fara nicio urmare, pentru ca un moratoriu impus de Congres in 1981 ramane inca in vigoare.

     

    Economistul Paul Romer mi-a spus la un moment dat ca “o criza este un lucru pe care e pacat sa-l irosesti”. Presedintele Bush e deja foarte aproape de a ramane in memoria noastra ca liderul care a irosit nu una, ci doua crize: 9/11 si 4/11. Pretul mediu al benzinei din SUA era la jumatatea acestei luni de 4,11 dolari pentru un galon. Dupa 11 septembrie, Bush avea sansa sa adune natiunea pentru un proiect maret concentrat pe reducerea dependentei noastre de petrol. In loc de asta, el ne-a trimis la cumparaturi. Dupa ce benzina a ajuns la 4,11 dolari, el avea sansa sa ne adune pe toti pentru un proiect maret concentrat pe obtinerea de energie verde. In loc de asta, el ne-a trimis sa facem foraje.

     

    Ce nu intelege echipa Bush? Nu avem “o problema cu pretul benzinei”. Avem o problema de dependenta. Suntem dependenti de mizerabilii combustibili fosili si aceasta dependenta aduce cu ea o serie de tendinte toxice care ne fac rau noua si lumii in diverse feluri. Ele intensifica incalzirea globala, creeaza o cerere uriasa pentru petrol si gaze, ne slabesc moneda pentru ca sume impresionante de dolari sunt exportate pentru a plati importurile de petrol, extind “saracia energetica” din Africa, distrug plantele si animalele intr-un ritm record si le sufla in panze petro-dictatorilor din Iran, Rusia si Venezuela.

     

    Cand o persoana e dependenta de cocaina, problema ei nu e ca pretul cocainei creste. Problema ei e ce se petrece cu corpul ei din cauza acestei dependente. Remediul nu este un pret mai mic la cocaina, care doar ar perpetua dependenta si toate problemele pe care aceasta le creeaza. Remediul este suprimarea acestei dependente. La fel si pentru noi. Remediul pentru noi nu este o benzina mai ieftina, ci un sistem energetic mai curat. Si cheia pentru a ajunge la asa ceva este sa mentinem pretul benzinei si al carbunelui – cocaina noastra – cat mai sus, nu cat mai jos, astfel incat consumatorii sa fie nevoiti sa lupte cu dependenta de acesti combustibili murdari si sa faca pasi pentru crearea de alternative mai curate.

     

    Inteleg de ce consumatorii cred ca avem o problema a pretului benzinei – pentru ca sunt imediat afectati de preturile marite de la pompa si acesta este locul in care cei mai multi dintre oameni intra in contact cu sistemul nostru energetic. Ei tind sa nu vada imaginea in ansamblu. Dar de-asta trebuie sa ai un presedinte: ca sa explice aceste lucruri si sa ofere un raspuns.

     

    Din nefericire, noi avem un presedinte si un vicepresedinte ce neaga ca schimbarea climei ne afecteaza mediul, refuza sa vada legaturile dintre dolarii pe care noi ii trimitem in exterior si resurgenta petro-dictatorilor. Un presedinte si un vicepresedinte carora nu le pasa de pierderea biodiversitatii si care par sa nu fie deranjati de prabusirea abrupta a dolarului, in parte si din cauza banilor pe care-i dam pentru importurile noastre de petrol. Asa ca ei au ales sa numeasca aceasta “o criza a pretului benzinei”, in loc s-o recunoasca drept dependenta-care-ne-face-foarte-mult-rau-noua-ca-natiune. Daca vreti sa vedeti cam cum ar arata o strategie alternativa, cititi discursul lui Al Gore de la 17 iulie din fata Aliantei pentru Protectia Climei. Gore, care este presedintele Aliantei, a cerut un plan pe zece ani – acelasi interval pe care John F. Kennedy l-a cerut pentru a ne duce pe Luna – ca sa indrepte toata tara spre “surse de energie regenerabila, cu adevarat verde, fara emisii de carbon” ca sa ne alimentam casele, fabricile si mijloacele de transport.

     

    Gore a propus imbunatatirea radicala a retelei electrice nationale si eficienta energetica, concomitent cu investitii masive in energie curata solara, eoliana si tehnologii de ardere a carbunelui ce retin emisiile de carbon si despre care stim ca pot functiona, numai sa vrem sa le abordam. Ca sa facem aceasta schimbare, el a cerut taxarea emisiilor de carbon si compensarea lor prin reducerea impozitelor pe salarii: “Sa taxam ce ardem, nu ce castigam”, a spus el.

     

    Chiar daca sunteti sau nu de acord cu planul lui Gore, cel putin el are un plan ce abordeaza problema reala cu care ne confruntam – o problema energetica/de mediu/ geopolitica cu multe aspecte si intinsa pe intervalul mai multor generatii.

     

    Acest moment – galonul la 4,11 dolari – reprezinta ultima sansa a lui Bush sa lase o mostenire. Ma uimeste cat de inadecvat a fost raspunsul lui. Ordonand pur si simplu natiunii sa foreze pur si simplu dupa petrol, el a subestimat profund provocarile carora trebuie sa le facem fata, a interpretat gresit gama de solutii ce sunt necesare, a subapreciat dorinta americanilor de a se sacrifica pentru o cauza buna daca li se prezinta un plan realist si a ignorat maretia pe care ar avea-o tara noastra daca am conduce lumea spre energie curata.




  • Android








    Dupa ce saptamana trecuta am punctat lansarea noului iPhone 3G si a suportului web MobileMe, poate ar fi timpul sa revenim putin la Google si al sau Android. Inainte de aceasta ar trebui sa stabilesc o conventie in privinta terminologiei: daca voi scrie vreodata cuvantul “telefon” in randurile care urmeaza, considerati-l o simpla greseala si faceti corectia cuvenita: computer de buzunar (sau “handheld”, daca va convine mai mult). Printre zecile de poze de la conferinta Google IO din 28 mai – unde a fost prezentat un prototip de aparat echipat cu Android – mi-a atras atentia una care arata ecranul principal: iconul “Voice dialer” (convorbire vocala) era penultimul din cele zece (dupa el mai era doar YouTube, dar am verificat si ordinea nu era alfabetica), iar cele patru comenzi rapide de la baza ecranului erau Contacts, Street View, Maps si Browse. Toate acestea sugereaza ca in aparatele pe care le vom purta in buzunar in anii urmatori telefonia va fi doar un serviciu, printre multe altele.




     

    Acest “multe altele” nu este (cel putin aici) un automatism de exprimare. Android este un sistem de operare bazat pe Linux (deci open source), adaptat de Google pentru dispozitive mobile si este dotat cu un sistem de dezvoltare a aplicatiilor. Spre deosebire de Apple, care a publicat sistemul de dezvoltare tarziu si cu destule restrictii, Google vede un avantaj in aceasta posibilitate a proiectantilor de a dezvolta pentru Android orice aplicatii le-ar trece prin cap. Faptul ca inca nu exista aparate cu Android (desi se zice ca hackerii au reusit sa-l instaleze pe diverse dispozitive) nu constituie un impediment major, deoarece exista un emulator pentru calculatoare obisnuite, iar numarul programatorilor si companiilor de software care dezvolta aplicatii dedicate a depasit cu mult asteptarile. Poate ca o contributie importanta au avut si cele 10 milioane de dolari pe care Google le-a pus in joc pentru a rasplati cele mai inovative si interesante programe pentru noua platforma, dar exista si o atractie naturala a proiectantilor de a explora o lume noua, in care se intalnesc cu functionalitati absente in computerele obisnuite (de exemplu, pozitionarea prin GPS, diverse modalitati de interfata cu utilizatorul etc.). Este important de subliniat ca se porneste de la premisa ca aparatul este conectat in permanenta la internet si ca se pot folosi si interfetele aplicatiilor native furnizate de Google (de pilda, agenda de contacte, browser-ul web etc.) si chiar interfetele serviciilor web, astfel incat tehnica numita “mashup” (combinarea de informatii din surse diverse) devine o modalitate de baza in dezvoltare.

     

    Cam la ce ne-am astepta in materie de aplicatii? Pe de-o parte, variante mai atractive ale aplicatiilor native (Google nu impune nici o restrictie) sau “clasice”. Pe de alta, aplicatii care ne vor surprinde prin ingeniozitate. Un exemplu poate fi cea numita Android Scan: cand utilizatorul pozeaza un cod de bare (de exemplu, intr-un magazin), programul il decodeaza si apoi aduce de pe web prezentari, comparatii de preturi sau alte informatii relevante (de pilda, fragmente muzicale in cazul unui CD). Commandro merge in directia socializarii, permitand utilizatorilor sa-si detecteze prietenii care se afla in zona (utilizand GPS) si sa foloseasca mesageria instantanee pentru a stabili intalniri “ocazionale”. Aceasta aplicatie se poate incadra in ceea ce se chema intr-o vreme MoSoSo (Mobile Social Software) si merita sa ne amintim ca Google a cumparat Dodgeball (un serviciu asemanator, dar utilizand SMS-uri si un server central) inca din 2005, anul cand Andy Rubin i-a propus lui Larry Page ideea sistemului Android. Poate ca totusi Google nu actioneaza haotic…

     

    Daca acum ne putem imagina softul, ar fi un exercitiu interesant sa ne imaginam aparatul. La Google IO, oficialii au refuzat sa dezvaluie numele producatorului care a furnizat aparatul folosit pentru demonstratie (suspectul de baza fiind HTC). Oricum, sistemul software permite tratarea oricaror tipuri de intrari (incepand cu clasicele butoane), asa ca probabil va putea echipa orice telefon mobil modern. In fine, ramane problema operatorilor. Google nu a reusit sa cumpere o felie din banda de 700 MHz licitata de curand, dar a reusit sa impuna conditia ca o treime din aceasta sa fie “libera de conditii” din partea operatorilor. Asadar, Verizon (castigatorul frecventei) nu se poate opune aparatelor echipate cu Android, in vreme ce AT&T si-a schimbat opinia si a devenit brusc interesata.




  • De ce nu mai ataca Traian Basescu

    Pentru mine, cel putin, presedintele Traian Basescu din aceste zile este o surpriza. Nu placuta sau neplacuta, ci o simpla si mare mirare: cum de se poate ca un politician care pana acum cateva luni nu pierdea niciun prilej sa-si clameze superioritatea in fata adversarilor politici sa ajunga acum atat de tacut, retinut, chiar sobru uneori?

    Raportul Comisiei Europene de saptamana trecuta – cu toate neajunsurile si judecatile lui de la suprafata – parea cea mai buna ocazie pentru ca un presedinte de tipul lui Traian Basescu sa atace din nou Parlamentul si clasa politica – cei “322” – pentru continuarea monitorizarii de la Bruxelles. Am mari indoieli ca, daca publicarea acestui raport s-ar fi facut cu cateva luni mai devreme, presedintele ar fi abordat aceeasi atitudine non-combativa; sunt, de asemenea, convins ca Traian Basescu ar fi dezvoltat cu virtuozitate partitura criticilor din raportul Comisiei Europene daca n-ar fi avut in fata ochilor rezultatele – sub asteptari – obtinute la alegerile locale de catre PD-L!

    Pentru un politician marketat drept “copilul teribil” al campaniilor electorale, asa cum a avut grija sa se lase prezentat Traian Basescu, rezultatele sub asteptari la nivel national si – cel mai important – umilinta suferita la Bucuresti de PD-L sunt rani care nu se vindeca doar cu un simplu raport de la Bruxelles. De fapt, problema PD-L si a lui Traian Basescu este ca in acest moment nu mai pot fi siguri nici macar ca o victorie la toamna ar face uitate zilele nefaste de la sfarsitul lui iunie. Si, daca-mi este permis, ca i-ar permite celui din urma sa pregateasca relaxat campania pentru cel de-al doilea mandat.

    Situatia aceasta este, dupa parerea mea, consecinta directa a abordarii unidirectionale pe care PD-L a avut-o in plan politic: umplerea cu smerenie a urmelor pasilor lui Traian Basescu in razboiul sau verbal cu o parte a coruptiei la nivel inalt. PD, PLD si, mai nou, PD-L nu au urmarit o alta strategie decat aceea de a-i da dreptate lui Traian Basescu cand acesta ataca coruptia din sistemul politic, relatiile nepotrivite dintre oameni de afaceri si membri ai tuturor celorlalte partide sau pe cei care le puneau la indoiala monopolul asupra neprihanirii politice.

    Insa cei patru ani cand lupta cu marea coruptie a fost reprezentata prin cateva dosare cu acuzatii mult inferioare subintelesurilor pe care sintagma “sistem ticalosit” le capata in discursurile prezidentiale au fost, se pare, de ajuns pentru ca electoratul vizat de Basescu & Co. sa se transforme intr-o masa inerta pe care inca nu se stie ce soc ar putea-o readuce la urne.

    Ironia a facut ca tocmai un insucces de proportiile celui din iunie sa fie succedat la trei saptamani de un raport al Comisiei Europene care ar fi putut fi o buna partitura de fredonat cu casa inchisa pana la alegerile din toamna.

    N-a fost si PD-L se vede astfel nevoit sa se replieze cu dreptatea-n mana in asteptarea uui nou moment cand acest tip de discurs va mai putea spera la ecou in randul electoratului. In ce-l priveste strict pe Traian Basescu, lucrurile sunt putin mai complicate: in ultimele luni presedintele a evitat sa se angajeze intr-un confl ict deschis cu personaje importante de pe scena politica, preferand fie scrisorile ironice (vezi cazul Geoana), fie luarile de cuvant tehnice in care s-a abtinut sa faca nominalizari de cazuri de coruptie (vezi cazul Voiculescu si modifi carea legii imobilelor nationalizate sau discursurile privind sistemul judiciar).

    Nu reusesc insa sa identific in aceasta perioada vreun atac marcant la adresa liderilor PNL, desi altadata s-au deschis fronturi de lupta cu pretexte mai slabe decat contributia avuta de liberali la blocarea in Parlament a dosarelor de mare coruptie sau trasarea colegiilor pentru alegerile de la toamna.

    Poate ca, in acest ultim caz, presedintele a inceput deja sa lase loc de “buna ziua” pentru situatia deloc improbabila in care democrat-liberalii vor avea nevoie de PNL pentru sustinerea viitorului guvern; sau poate ca Traian Basescu spera ca in cateva luni isi poate pregati un discurs tehnic care sa faca apel nu la inima electoratului, ci la ratiunea lui si astfel sa-l convinga sa vina la vot la toamna pentru a reimprospata clasa politica, un alt pariu al presedintelui. Oricare ar fi explicatiile, eu zic sa savuram in liniste tacerea lui Traian Basescu.

  • Eu, mobilul




    Cu emfaza caracteristica, Steve Jobs a declarat ca weekend-ul lansarii noului iPhone 3G a fost “uluitor”. Apple a reusit sa vanda de vineri (11 iulie) pana luni dimineata mai mult de un milion de unitati, cozile formate in fata magazinelor Apple fiind din nou subiect de stiri. Spre comparatie, la lansarea initiala s-au vandut doar 270.000 de bucati in primele doua zile, iar milionul a fost atins dupa 74 de zile. E adevarat ca atunci a fost vorba doar de Statele Unite, pe cand acum lansarea a avut loc simultan in 21 de tari. Cu siguranta, pretul scazut (prin suportul AT&T si a celorlalte retele de telefonie agreate) a dat un oarecare impuls vanzarilor, insa mai importante par sa fie noile functionalitati si, poate, siguranta pe care un produs considerat deja matur o ofera cumparatorului.








     

    Sunt interesante rezultatele unui sondaj realizat de Piper Jaffray & Co. printre cumparatorii din New York si Minneapolis. De pilda, raportul dintre utilizatorii de Mac si PC-uri Windows in randul cumparatorilor a fost de 61/39, ceea ce inseamna ca Apple exercita o mai mare influenta in randul ultimilor, ponderea lor crescand cu 14% fata de lansarea de anul trecut. Doua treimi dintre cumparatori au ales modelul de 16 GB (varful gamei), restul optand pentru varianta de 8 GB, cu 100$ mai ieftina, ceea ce sugereaza o scadere a interesului pentru necesarul de memorie, avand in vedere ca la lansarea modelului initial 95% din clienti au ales varful gamei (atunci era modelul cu 8 GB). Apare si un fenomen de canibalizare, deoarece procentul celor care declara ca vor renunta la iPod a crescut de la 29% la 46%. In fine, e de notat ca iPhone este un important factor de crestere a bazei de clienti AT&T, 38% dintre cumparatori renuntand cu acest prilej la serviciile unui alt operator.

     

    Inca de la anuntul initial am subliniat ca iPhone este mai degraba un computer decat un telefon inteligent, insa acum aceasta distinctie este si mai neta, in special prin faptul ca Apple a publicat sistemul de dezvoltare (SDK), iar gama aplicatiilor dezvoltate de terti incepe sa fie semnificativa. Redactorii de la ZDNet au intocmit o lista cu 10 pe care si le-ar dori in iPhone si pe prima pozitie se afla posibilitatea de a conecta o tastatura (eventual prin Bluetooth), ceea ce ar permite utilizarea telefonului si pe post de notebook. Cei de la ZDNet si-ar dori, de asemenea, ca iPhone sa poata functiona si pe post de modem, ar vrea inca si mai multa memorie (iPod Touch dispune de o varianta cu 32 GB), o camera foto mai performanta, facilitati pentru VoIP (de pilda Skype) si… mai multe culori (pentru ca, deocamdata, iPhone poate fi in orice culoare cata vreme aceasta este negru sau alb). Altii sunt nemultumiti de faptul ca sistemul de pozitionare – acum si prin GPS, pe langa triangulatia in celule GSM sau spoturi WiFi – ofera doar indicatii de traseu in Google Maps, dar nu poate fi folosit ca un veritabil sistem de navigatie pentru automobile. Cu alte cuvinte, oamenii asteapta de la iPhone tot ce se leaga de mobilitate.

     

    Faptul ca iPhone este mai degraba un computer decat un telefon se reflecta si in modul in care este folosit. Statisticile releva ca nici un alt aparat mobil nu se apropie de iPhone in materie de utilizare in web. Toate aparatele bazate pe platforma mobila Windows CE (prezente pe piata de 12 ani) reprezinta doar 66% din cota de piata a browser-ului din iPhone, iar cele bazate pe Symbian aduna 10%. Insa utilizarea in web va creste exponential, nu doar datorita vitezei oferite de 3G, cat mai ales orientarii mai pronuntate spre business. In aceasta directie noutati importante reprezinta suportul pentru Microsoft Exchange ActiveSync, clientul incorporat pentru Cisco IPSec VPN si alte facilitati destinate companiilor.

     

    Dar fundamentul mobilitatii depline e undeva mai in spate si multi l-au trecut cu vederea, furati de imaginea aparatului. Cu doar doua zile inainte de a lansa noul iPhone, Apple a lansat platforma MobileMe – un ansamblu de servicii web pe baza de abonament care ofera posibilitatea utilizatorilor sa-si pastreze sincronizate agendele de contacte, e-mail-urile si calendarele din iPhone si alte sisteme desktop sau laptop pe care le folosesc (chiar si Windows). Mai mult, MobileMe furnizeaza aplicatii familiare utilizatorilor, constituindu-se intr-un veritabil desktop web, iar iDisc este un disc virtual online capabil sa suplineasca capacitatea de stocare inerent limitata a dispozitivelor mobile. Totul sub un nume usor de retinut: Me.com.

     

  • Imensitatea derizoriului










    E adevarat ca, in paginile acestei carti, un oarecare Ben Schott (e neimportant sa stim cine este el) a adunat un numar imens de informatii irelevante (dar, dupa cum vom vedea, nu pe toate). Enumera, de exemplu, numele unor cai faimosi, meniul servit in ultima seara pe Titanic, mandrele lui James Bond, sotii lui Elizabeth Taylor, decesele suspecte ale unor regi birmanezi, gradele inalte ale masoneriei, articolele din codul duelului irlandez, cate ceva despre diferitele varste ale animalelor, aranjarea unei orchestre, punctajul la canasta, versurile din “Ambaraba Cicci Coco” (1), numele unor celebri bufoni de curte si strigatele de razboi ale diferitelor clanuri scotiene, cele 12 munci ale lui Hercule, cateva insulte shakespeariene, cel putin 1.237 de valori ale Pi-ului grecesc, animalele adoptate din gradina zoologica din Londra – si o tine tot asa pe 150 de pagini.

     

    Odata exclusa si posibilitatea ca aceasta carte sa fie folosita de cei care concep emisiunile-concurs de la televiziune (e dificil de imaginat un concurent care sa stie ca Aksakoff era bufonul reginei Elisabeta a Rusiei), nu ne mai ramane decat o singura placere, aceea de a ne gandi la ce anume nu contine aceasta carte. De exemplu, de ce sa stim cum se numeau in realitate cei patru muschetari si sa nu gasim si numele date de Dumas slujitorilor acestora (Planchet, Grimaud, Bazin si Mousqueton)? De ce sa nu fie inventariati si tigrii din Mompracem (2) (Giro Batol, Sambigliong etc.)? De ce in carte exista cei sapte pitici, dar nu si cei sapte regi ai Romei? Si cum se numeau colaboratorii comisarului Maigret? Dar prietenii lui Topolino? Si personajele din “Casablanca”? Haideti, luati-va la intrecere: Rick Blaine, domnul Ferrari, capitanul Louis Renault, Ugarte, Ilsa Lund, maiorul Strasser, Annina Brandel, Yvonne si mai cine? Cine erau actorii din “Diligenta”? Claire Trevor, John Wayne, John Carradine, de acord. Dar cum se numea doctorul? Thomas Mitchell. Si vanzatorul de bauturi? Donald Meek. Insa toate acestea sunt pentru mine informatii relevante, in timp ce jocul principal consta in a descoperi cate lucruri cu adevarat neimportante a trecut cu vederea Schott.

     

    Numai ca este destul de usor sa faci un catalog al lucrurilor relevante, dar imposibil de facut un catalog exhaustiv al lucrurilor neimportante. Cultura, acel ansamblu de idei, notiuni, date, amintiri numit de noi Enciclopedie, este suma tuturor lucrurilor pe care o anumita societate (sau umanitatea in ansamblul ei) a decis sa si le aminteasca. Dar ea nu are numai rolul de receptacul. Are si un rol de filtru. Cultura este si capacitatea de a da la o parte ceea ce nu este util sau necesar.

     

    Istoria culturii si a civilizatiei este alcatuita din tone de informatii ce au fost ingropate. In anumite ocazii am considerat acest proces o paguba si am avut nevoie de secole pentru a relua parcursul intrerupt: grecii nu stiau aproape nimic despre matematica egipteana si, la fel, Evul Mediu a uitat toata stiinta greaca. Intr-un anumit sens insa, acest lucru le-a folosit diferitelor culturi pentru a se revigora, pornind de la zero pentru ca mai apoi sa recupereze in mod treptat ceea ce pierdusera. Alte informatii au disparut de tot. Nu mai stim la ce foloseau statuile din Insula Pastelui si multe tragedii descrise de Aristotel in “Poetica” nu ne-au parvenit. Acest discurs nu este valabil doar pentru culturi, ci si pentru viata noastra. Amintiti-va de acel personaj al lui Jorge Luis Borges, Funes El Memorioso: isi amintea totul, fiecare frunza vazuta in fiecare copac, fiecare cuvant auzit in decursul vietii sale, fiecare adiere de vant simtita, fiecare aroma gustata, fiecare fraza auzita. Si totusi (sau poate tocmai din aceasta cauza) era practic un idiot, blocat de propria lui incapacitate de a opera o selectie si a scapa de balast. Inconstientul nostru functioneaza pentru ca face curatenie. Apoi, daca e vreo incurcatura, dam o gramada de bani la psihanalist pentru a recupera acea mica parte ce ne este necesara si de care din greseala ne-am debarasat. Tot restul din fericire a fost eliminat, iar spiritul nostru este tocmai produsul continuitatii acestei memorii selectionate.

     

    World wide web este Funes El Memorioso, chiar daca din cand in cand se reinnoieste si mai azvarle cate ceva. Cu toate acestea, chiar si pe internet opereaza oroarea derizoriului. Ce s-a intamplat cu Calpurnia dupa moartea lui Cezar? Am examinat unele dintre cele 15.600 de site-uri care i le dedica internetul, dar toate vorbesc despre ea ca nevasta a lui Cezar si inainte ca Cezar sa moara si-atat. Se vede treaba ca putinele lucruri ce i s-au intamplat dupa aceea au fost considerate drept irelevante.

     

    Cat de multe sunt lucrurile neimportante? Nicio enciclopedie nu va putea vreodata sa ne spuna. Derizoriul este o ruda apropiata a Infinitului.

     
    1. Un fel de “Ceata lui Pitigoi” italian

    2. “Le tigri di Mompracem” este titlul unui roman exotic de aventuri scris de Emilio Salgari




  • Anexa la raportul CE

    Da, cred ca procurorii DNA sunt singurii care pana acum trebuia sa fi lamurit deja cu cate zerouri trebuie ortografiata sintagma “regimul corupt Nastase”. Spuneti ca sunt cinic, dar cred ca in cele peste 15 luni – sub mandatul Monicai Macovei, branduit ca “epoca de aur” a anticoruptiei – procurorii nu au fost in stare sa trimita in judecata nici macar un singur dosar nu pentru ca au fost blocati de Adrian Nastase, Parlament, Curtea Constitutionala etc., ci pentru ca pur si simplu nu sunt in stare. Si nu pentru ca le-ar lipsi substanta cazurilor.

    N-am fost printre cei care, in martie 2006, dupa executia cu public de la hotelul Confort, i-au cantat prohodul omului politic Adrian Nastase si, poate de aceea, nici astazi nu ma numar printre cei care exulta la revenirea acestuia, cu atat mai putin printre cei care il insotesc in visul de a candida din nou la presedintie anul viitor, impotriva lui Traian Basescu. Nu de alta, dar, daca mi-e permis sa-l parafrazez pe recent retrasul Ion Iliescu, dupa ce toata lumea a vazut huzurul in care traieste un lider social-democrat, faptul ca PSD va iesi in 2009 in strada sa ceara voturile saracilor pentru Adrian Nastase nu mi se pare cel mai fericit scenariu pentru formatiunea condusa de Mircea Geoana.

    Adrian Nastase este, trebuie spus, un om politic remarcabil pentru clasa din care face parte: cati dintre cei cazuti de sus in politica romaneasca au mai avut puterea de a reveni atat de rapid si la un nivel nu cu mult inferior celui de unde s-au prabusit? Mai stiti, spre exemplu, cu ce se ocupa Petre Roman, Emil Constantinescu sau Victor Ciorbea? Aceasta indarjire a fostului premier de a nu pierde prim-planul – la un an dupa ce a fost mazilit de la conducerea partidului s-a reinventat cu succes ca blogger, reintrand inteligent in circuitul discutiei publice – seduce, imi inchipui, pe cei satui de figurile triste care odinioara faceau agenda zilei, dar care si-au terminat cariera odata cu pierderea functiei politice.

    Mai mult, profitand de cele “prea multe dosare prost intocmite de procurori” si mai apoi blocate in Parlament, Adrian Nastase isi permite astazi sa se debaraseze, pe procedura, de toate acuzele care i-au fost aduse; argumentul sau, ca ar fi victima unei rafuieli politice, sta in picioare. Cu “ajutorul” procurorilor DNA, acest argument are insa potentialul de a ajunge singura explicatie pentru problemele cu justitia ale fostului premier. Si, desi nu sunt convins ca procurorii au tot adevarul de partea lor in ce priveste vinovatia lui, cred ca acesta ar fi un semnal mult mai grav decat cel de continuare de catre Comisia Europeana a Mecanismului de Cooperare si Verificare cu Romania.

    Din acest motiv nu ma incanta deloc perspectiva ca Adrian Nastase sa candideze la presedintie in 2009, asa cum anunta de cate ori nu-l intreaba nimeni: convingerea mea e ca ar fi o prada mult prea usoara pentru Traian Basescu, chiar daca nici actualul presedinte nu sta prea bine la sertarul cu suspiciuni de coruptie. E drept, in 2004, cand rezultatul infruntarii a fost la fotografie, sertarul actualului presedinte era bine ferecat si se lua in discutie doar dosarul “Flota” – un alt camion de coli A4 de unde procurorii au reusit sa scoata doar impresia ca Traian Basescu este hartuit politic.

    Insa chiar si acum, dupa ce la Bucuresti un alt primar cu sanse concrete la Cotroceni isi face imagine pe suspiciunile de coruptie ale apropiatilor lui Traian Basescu, Adrian Nastase se pastreaza inca la multe lungimi de dosar in fata. Si, dupa cum da de inteles Comisia Europeana, nici in exterior imaginea fostului premier nu e chiar atat de favorabila; mai ales dupa ce in ultimele saptamani a lasat impresia ca – la fel ca in 2005 – prefera sa se ascunda dupa voturile colegilor de Parlament in loc sa-si demonstreze public nevinovatia.

    Ce ar reusi insa sa faca o candidatura a lui Adrian Nastase ar fi recompensarea – din nou – a lui Traian Basescu cu ordinul “Lupta anticoruptie” in grad de cavaler. Un trofeu la care actualul presedinte abia mai poate sa spere, dupa ce retorica lui din 2004 poate fi foarte bine folosita si astazi, de vreme ce “carnea de tun” a ramas cam aceeasi in linii mari, e la fel de libera si, poate, nitel mai atoasa de mestecat in dosare.

  • Romania: pretul cel mai mic in UE la benzina si motorina

    Asadar, la sfarsitul lunii iunie, pretul produselor petroliere la consumator, incluzand atat taxele cat si accizele, pozitioneaza Romania (Oil Bulletin, Bruxelles, 24 iunie 2008, http://ec.europa.eu/energy/oil/bulletin/2008/with_taxes/2008_06_23.pdf):
    •La cel mai redus nivel al benzinei Euro-super 95 in randul statelor membre, cu un pret de 1,102 euro/l. Raportata la media UE ponderata cu consumul asta inseamna circa 75%. E mai ieftina decat in tarile vecine Bulgaria (1,158 euro/l), Slovenia (1,206 euro/l) sau Ungaria (1,318 euro/l). Benzina cea mai scumpa o gasiti fara indoiala in Finlanda (1,538 euro/l), Belgia (1,535 euro/l), Danemarca (1,531 euro/l), Italia (1,525 euro/l), Germania (1,511 euro/l), Portugalia (1,507 euro/l), Franta (1,497) si Marea Britanie (1496 euro/l).
    •La motorina, pretul de 1,195 euro/l ne plaseaza semnificativ mai aproape de media ponderata europeana – 84%, dar tot la cel mai mic nivel. Cea mai scumpa motorina pe piata interna unica o gasiti in Marea Britanie (1,660 euro/l), Italia (1,520 euro/l), Suedia (1,505 euro/l), Germania (1,472 euro/l), Cehia (1,461 euro/l), Slovacia (1,455 euro/l), Danemarca (1,445 euro/l), Olanda (1436 euro/l), Portugalia (1,420 euro/l), Ungaria (1,403 euro/l)
    •La gazul pentru incalzire situatia se schimba. Pretul de 0,931 euro/l in Romania este mai mare decat in Belgia (0,928 euro/l), Estonia (0,926 euro/l), Lituania (0,881 euro/l), Marea Britanie (0,874 euro/l) sau Luxemburg (0,852 euro/l). In schimb, italienii (1,458 euro/l), ungurii (1,403 euro/l) sau suedezii (1,410 euro/l) ard cel mai costisitor gaz.

    Discutia se nuanteaza daca eliminam taxele si accizele din pretul la consumator, iar diferentele de pret se diminueaza considerabil (http://ec.europa.eu/energy/oil/bulletin/2008/without_taxes/2008_06_23.pdf):
    •In Irlanda, Bulgaria, Germania, Austria si Suedia benzina devine mai ieftina decat in Romania;
    •In Slovacia, Bulgaria si Irlanda motorina devine mai ieftina decat in Romania;
    ceea ce, in mod evident, semnaleaza povara fiscala superioara in acele tari.
    In acelasi timp, romanii beneficiaza de cel mai mic nivel al pretului net la gazele pentru incalzire, impozitat insa mai aspru decat la belgieni, estonieni, lituanieni, englezi sau luxemburghezi.

    Nu abordez aici diferentele de venituri samd. Nu vreau sa scot cumva din joben concluzia ca situatia in care ne zbatem e roza. Nu ignor oamenii din spatele cifrelor; nu-mi sunt indiferenti nici pensionarii si nici “multi-milioanele” de asistati sociali. Nu reusesc totusi nicicum sa inteleg de ce informatii atat de usor accessibile nu fac parte din minimala baza de documentare a discursurilor publice actuale.
    Exercitiul propus aici poate parea nesemnificativ. Ce conteaza detaliile? Ei bine, atata vreme cat vom contorsiona statistica, vom tortura indicatorii dupa buna noastra miza electorala si – in fond – vom continua cu incapatanare sa nu-i recunoastem economiei statutul de stiinta, tabloul de ansamblu nu va fi corect iar solutiile, oricare ar fi ele, ne vor fi refuzate. Fie si din simplul motiv ca necesita precizie.

     

    Andreea VASS este cercetator la Institutul de Economie Nationala de sub egida Academiei Romane

  • Casa, nu prea dulce casa








    Dar vai – proportia proprietarilor a crescut odata cu balonul imobiliar, oferindu-i pentru o vreme lui George W. Bush un prilej sa se laude, numai ca a scazut brusc, mai ales pentru afro-americani, odata ce balonul s-a spart. Astazi, procentul familiilor americane proprietare pe casa lor nu e mai mare decat acum sase ani si e de asteptat ca la momentul cand Bush va fi parasit Casa Alba, procentul sa fie mai mic decat atunci cand s-a instalat el in functie.

    Exista insa o intrebare care se pune rar, cel putin la Washington: de ce cresterea numarului de proprietari ar trebui sa fie un obiectiv pentru autoritati? Si de fapt cati oameni ar trebui sa detina case? Daca-i asculti pe politicieni, ai crede ca fiecare familie ar trebui sa detina o casa; e ca si cum n-ai fi american adevarat daca nu esti proprietar. “Daca detii ceva, se cheama ca ai in mainile tale o parte vitala din viitorul tarii noastre”, a spus candva George W. Bush. Cum ar veni, cetatenii care traiesc in case inchiriate si care deci nu au in mainile lor acea “parte vitala” nu pot fi cu adevarat patrioti. Sa ne intoarcem la dreptul de vot in functie de situatia proprietatilor!

    Chiar si Partidul Democrat pare sa impartaseasca senzatia ca americanii care nu detin case ar fi cetateni de mana a doua. Lunile trecute, chiar cand incepea sa explodeze criza ipotecara, Austan Goolsbee, economist de la Universitatea din Chicago si unul dintre principalii consilieri ai lui Barack Obama, a avertizat in privinta unei eventuale prigoane impotriva creditelor ipotecare secundare: “Cat ar fi de umila o casa, nu e nicaieri ca acasa – si chiar daca locuinta vine impreuna cu o ipoteca enorma pe care o s-o tot platesti”.

    Iar credinta ca esti un nimeni daca nu detii o casa se reflecta in politicile americane. Fiindca fiscul te lasa sa deduci dobanzile la creditele ipotecare din venitul impozabil, dar nu te lasa si sa deduci chiria, sistemul fiscal federal ofera o subventie enorma goanei dupa proprietate. Pe deasupra, companiile sustinute de stat specializate in ipoteci – Fannie Mae, Freddie Mac si sistemul Federal Home Loan Banks – ofera finantare ieftina pentru cumparatorii de case, in timp ce investitorii care se orienteaza spre piata chiriilor se descurca pe cont propriu.

    In realitate, politicile administratiei americane se bazeaza pe premisa ca oricine ar trebui sa devina proprietar de case. Numai ca exista cateva dezavantaje reale ale conditiei de proprietar.

    In primul rand, e vorba de riscul financiar. Desi rareori este descris in acesti termeni, a te imprumuta ca sa cumperi o casa e ca si cum ai cumpara actiuni in marja (cu banii brokerului, n.red.); daca valoarea de piata a casei scade, cumparatorul poate sa piarda cu usurinta o parte sau tot ce are. Iar aceasta nu e o ingrijorare ipotetica. Numai din 2005 pana in 2007 – adica pana la momentul de apogeu al balonului imobiliar – peste 22 de milioane de americani au cumparat fie case noi, fie locuinte mai vechi. Dupa ce balonul s-a spart, multi dintre acesti cumparatori au pierdut semnificativ de pe urma investitiei lor. Acum sunt probabil in jur de 10 milioane de familii pentru care valoarea creditului ipotecar depaseste valoarea caselor lor.

    A detine o casa are si darul de a-i fixa intr-un loc pe salariati. Chiar si in timpurile cele mai bune, costurile si bataia de cap de a vinde o casa si de a cumpara o alta – o estimare a plasat costul mediu al unei mutari la peste 60.000 de dolari – tind sa-i faca pe salariati mai reticenti sa se mute in functie de slujbele care le ies in cale. Iar acestea nu sunt deloc cele mai bune timpuri. Problemele economice sunt concentrate in statele unde balonul imobiliar se umflase cel mai mult: Florida si California au avut parte de cresteri mult mai pronuntate ale somajului decat pe ansamblul SUA. Si totusi, proprietarilor din aceste state le vine greu sa caute ocazii in alta parte, pentru ca le e foarte greu sa-si vanda casele.

    In sfarsit, e vorba de costul navetei. A cumpara o casa inseamna, desi nu intotdeauna, a cumpara o casa unifamiliala in suburbii, uneori foarte departe, unde terenurile sunt ieftine. In epoca benzinei de 4 dolari pe galon si a ingrijorarilor pe marginea incalzirii globale, e o alegere tot mai problematica de facut.

    Exista, desigur, avantaje ale faptului de a detine o casa – si da, sotia mea si cu mine detinem o casa. Dar proprietatea nu-i pentru oricine. De fapt, dat fiind modul cum politicile americane favorizeaza proprietatea in dauna inchirierii, am putea avea chiar argumente sa spunem ca America are deja prea multi proprietari de locuinte.

    Foarte bine, stiu ca unii imi vor raspunde: oricine care pune la indoiala idealul de a fi proprietar pe o locuinta trebuie ca vrea ca populatia sa fie “constransa sa stea in blocuri de beton in stil sovietic” (asa cum a spus-o recent un comentator de la Bloomberg). Ah, nu. Tot ce sugerez e sa scapam de obsesia proprietatii si sa incercam sa echilibram o balanta pana acum puternic dezechilibrata in defavoarea chiriei. Si daca tot am ajuns aici, hai sa ne deschidem mintile spre ideea ca e posibil ca aceia care aleg sa inchirieze in loc sa cumpere pot sa participe si ei la visul american – si sa tina in mainile lor o parte din viitorul tarii.

  • Sa-l tragem pe Videanu. La sorti




    Unele au fost si au ramas improbabile. De exemplu, cea in care munca la computer este etichetata drept toxica sau aceea cu fabricantii de lenjerie barbateasca care vor realiza, intr-un tarziu, diferentele anatomice dintre un mascul si altul.








    Pe de alta parte, o predictie m-a facut sa ridic sprancenele (nu pot numai una, am exersat): oamenii ar deveni asa de rezervati in privinta procesului electoral, incat participarea la vot scade sub doua procente; in final procesul democratic de participare la vot este abandonat in favoarea unui soi de loterie.

    Foarte buna idee, nu? Intr-o lume murphyanista, trasul unui biletel, al unui pai sau datul cu banul se pot dovedi actiuni mult mai intelepte decat sfatul oricarui consultant, pentru ca divinitatea divinatiei este, fundamental, echilibrata si altruista. Si oricum campania electorala nu-ti prezinta toate fatetele unui candidat, asa ca, in loc de dispute sterile de genul “cine are dreptate si cine este idiot”, mai bine un oftat de “…ghinion, poate tura urmatoare”.

    Ma gandeam la toate astea citind comentariile multe ale cititorilor editorialului de saptamana trecuta, scris de Cristi Hostiuc. Oamenii au reactionat, unii violent, altii blazat, altii sfatosi, la probleme comune, ce tin de dezvoltarea Romaniei sau de traiul in Bucuresti – salarii, imobiliare, comert, trafic, spatii verzi. Toata lumea a ignorat, insa, din cauza grabei, a reflexului umoral pe care ti-l trezeste simpla evocare a unui nume sau a unei situatii, au ignorat sau au atins tangential, ziceam, fundamentele situatiei.

    Fundamentele sunt, de fapt, unul singur: in ultimele doua decenii Romania a avut parte de o administrare asa de rahitica, incat si daca recurgeam la solutia lui Brian Eno cu trasul la sorti, cred ca rezultatele ar fi fost mai bune. Iar cu cei care cred ca politicienii sunt oglinda natiei, incompetenti generati de incompetenta populara nu sunt de acord, pur si simplu pentru ca, personal, cred ca multi oameni au un simt al ridicolului, o buna-cuviinta mult mai dezvoltate decat altii.

    Stiti cum a fost in Romania, asa ca nu insist; as vrea insa sa dau cateva exemple de ceea ce cred eu ca inseamna conducere, administrare responsabila.

    Din ianuarie si pana in iunie 2008 Slovenia a asigurat presedintia Uniunii Europene. Este ceva ce i se intampla unei natiuni odata la un deceniu si jumatate, intr-o Europa cu 27 de membri. Pregatirile slovenilor au inceput insa din 2005: organizare, resurse umane, finantare, logistica, contacte la nivel politic pentru stabilirea prioritatilor si a aliantelor necesare. Cum administreaza Romania relatia cu Uniunea si cum se pregateste, cu cat timp inainte, nu pentru presedintie, ci pentru reuniunile uzuale, vedem cu totii.

    Sa trecem oceanul si sa contabilizam: in New York sunt un milion de elevi. Din milionul de elevi pomenit, 37% nu termina liceul. Jumatate din cei 37% sunt minoritati. In randul minoritatilor sunt mai multi tineri in puscarii decat in licee sau scoli generale. In plus, avem de-a face cu o generatie idiot-tehnicizata, cum ii spun eu, care comunica pe internet, dar este lipsita de abilitati practice si care crede ca mancarea apare singura in frigider.

    Departamenul pentru Educatie s-a aliat, in aceste conditii, cu Verizon si cu Samsung si au iscat programul “Million”, un experiment care isi propune sa atraga tinerii de partea luminoasa a fortei folosind un accesoriu drag tinerilor, telefonul mobil. Tinerii primesc un telefon special conceput, care devine un instrument de comunicare intre elevi si profesori, folosit pentru lucrul la teme si pentru testarea cunostintelor elevilor, totul ambalat intr-un program cu recompense in puncte sau mesaje de la rapperi cunoscuti. Programul poate avea sau nu rezultate favorabile; important este ca oamenii aceia au incercat. Din acest punct de vedere newyorkezii au tras paiul cel bun.

    In alte parti oamenii orbesc. In India, de exemplu, tara care in urma cu doua decenii a aplicat ceea ce se numeste Revolutia Verde, un program de eficientizare a agriculturii bazat pe irigatii, tratamente si selectionarea soiurilor de plante; rezultatul a fost inzecirea productiei de orez intre 1968 si 1998 si triplarea productiei de cereale, cresteri care au eliminat orice temeri de foamete. Mai tarziu autoritatile au deveni mai preocupate de alte domenii, renuntand la sustinerea irigatiilor sau a creditarii fermierilor undeva spre finele deceniului opt. Rezultatul: foametea se face iar simtita, aceasta si pe fondul temerilor de criza alimentara aparute pe plan international. New York Times vorbeste de reducerea suprafetelor cultivate si de sinucideri in randul fermierilor coplesiti de datorii.

    Guvernarea responsabila inseamna sa eliberezi si nu sa ingradesti, sa sustii si nu sa impovarezi, sa anticipezi si nu sa astepti miracole. Suna banal, dar la fel de banal pe cat este si realitatea: mancarea nu creste in frigider, iar comunicarea inseamna mai mult decat un schimb de SMS-uri.

    Cristi a denumit textul sau “Nu trageti in Videanu pentru ca aveti salarii mai mari”; titlul meu a ramas in aceeasi zona, dar este numai strategie de marketing.

     

  • Un browser de milioane

    Prin 1996 lucram la o revista de IT si una dintre problemele dificile era cea a noilor termeni de specialitate care trebuia (sau nu) tradusi sau adaptati in limba romana. Cel de care ne loveam din ce in ce mai des era “web browser” si un brainstorming in redactie s-a oprit asupra variantei “navigator web”. La momentul acela ni s-a parut fara cusur din punct de vedere semantic, dar nu si din punct de vedere comercial: produsul care detinea 90% din piata se numea Netscape Navigator si nu ne-am fi dorit sa identificam un tip de programe cu un anumit produs, chiar daca acesta era singurul utilizat in mod uzual. S-a schimbat ceva intre timp? Aproape totul. Netscape Navigator a fost spulberat de Microsoft Internet Explorer, care intre 2002 si 2004 a ajuns la o cota de piata de peste 95%. Insa nu doar produsul dominant s-a schimbat, ci intregul internet si, odata cu acesta, s-a schimbat si definitia browser-ului, care a devenit cu mult mai mult decat un instrument de vizualizare a paginilor web.

    Intre timp Netscape a devenit istorie, dar a lasat in urma sa doua lucruri: un nume si o baza de cod. Numele are o istorie interesanta. Cand Netscape a inceput sa dezvolte propriul browser, produsul dominant era Mosaic, un browser dezvoltat la NCSA (National Center for Supercomputing Applications) de o echipa condusa chiar de Marc Andreessen, fondatorul si conducatorul firmei Netscape. Pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios, proiectantii de la Netscape au inceput sa numeasca produsul pe care-l dezvoltau “Mosaic killer” (ucigasul de Mosaic), dupa care au combinat cuvintele, preferand varianta slang “killa”, pentru a ajunge la “Mozilla” – facand astfel si o trimitere la celebrul monstru Godzilla. Gluma a prins, dar din considerente comerciale produsul s-a numit Navigator, ramanand ca Mozilla sa denumeasca intern proiectul si, totodata, mascota companiei (infatisand o reptila bipeda amintind de clasicul monstru). Totusi “semnatura” pe care Netscape Navigator o oferea serverelor web a ramas “Mozilla” si este interesant de notat ca aceasta semnatura a fost folosita si de alte browsere (chiar si de Internet Explorer) pentru a avea acces la situri concepute sau optimizate pentru Netscape Navigator.

    In martie 1998, Netscape a facut o miscare neobisnuita pentru acele vremuri: a publicat sub o licenta publica open source cea mai mare parte a codului sursa al produsului Netscape Communicator (Navigator plus un client de e-mail si alte componente). Numele produsului dezvoltat de comunitate a ramas Mozilla, iar organizatia care s-a ocupat de proiect s-a numit Mozilla Organization. Nu dupa multa vreme, voluntarii proiectului au renuntat la codul original si au inceput sa construiasca de la zero o noua suita de aplicatii pentru internet, care avea sa depaseasca produsul de la Netscape. De altfel, ultimele versiuni de Communicator au preluat codul Mozilla, insa n-au reusit sa stopeze declinul, datorat pe de-o parte marketingului extrem de agresiv practicat de Microsoft si pe de alta unei carente de proiectare tipice produselor open source ale vremii: prea multe functionalitati si prea putina uzabilitate. Acesta a fost motivul pentru care un grup de “dizidenti” (in frunte cu un programator de 19 ani pe nume Blake Ross) a inceput sa dezvolte in 2002 o varianta simplificata a browserului Mozilla, care a atras pe cei mai multi membri ai comunitatii. Asa se face ca in noiembrie 2004 noua varianta a fost lansata sub numele Mozilla Firefox si a devenit imediat un succes. Un succes atat de mare, incat a determinat Mozilla Foundation (infiintata in 2003) sa-si reorienteze intreaga activitate.

    Secretul succesului consta nu doar in calitatile intrinseci ale programului (este mic, rapid si usor de folosit), ci si in caracterul sau deschis (este open source) si extensibil. Bazandu-se pe componentele aplicative de la Mozilla, orice programator poate realiza componente care se integreaza in functionalitatea browserului (exista peste 2.000 de astfel de add-ons) sau poate chiar transforma programul intr-o interfata pentru o alta aplicatie. Unele dintre cele mai reusite componente au fost integrate in produs sau au servit ca surse de inspiratie pentru noi functionalitati. Extensibilitatea este de fapt ceea ce diferentiaza Firefox de celelalte produse pe piata.

    Se estimeaza ca imbunatatirile aduse de versiunea 3 vor impulsiona si mai mult raspandirea Firefox, care in Europa a atins o cota de aproape 30%. Se intoarce oare roata istoriei?