Tag: tata

  • Cum trăieşte acum fiul lui Pablo Escobar si ce s-a întâmplat cu averea de zeci de miliarde de dolari a tatălui său

    Se pare însă că moartea sa nu le-a pus capăt. Fără a putea şterge amprenta pe care tatăl său i-a lăsat-o asupra întregului viitor, Juan Pablo Escobar, fiul acestuia, a avut de luat o decizie fără drept de apel. 

    Banii sau Viaţa? Aşa suna „oferta” pe care conducătorii cartelului Cali i-au făcut-o fiului celebrului traficant. Lunând în considerare faptul că Juan Pablo Escobar este încă în viaţă, este lesne de înţeles care a fost răspunsul său.  Dreptul la viaţă şi l-a putut obţine doar prin decizia de a renunţa la imensa avere a tatălui său, pe care a trebuit să o cedeze celor care s-au desprins chiar din cartelul Medellin, condus de Pablo Escobar. Juan Pablo Escobar a ales să ducă o viaţă anonimă în Argentina.

    Despre moartea tatălui său, Juan Pablo Escobar susţine că nu corespunde variantei cunoscute de publicul larg. „El nu a murit aşa cum ni s-a spus. Întotdeauna mi-a spus că, în situaţia în care ar fi prins, se va sinucide. Mi-a mărturisit că are 15 gloanţe în pistol, 14 pentru duşmani şi unul pentru el însuşi. Niciodată nu folosea telefonul când se ascundea, însă în ziua morţii sale, l-a folosit de peste şapte ori, ştiind că apelul va fi urmărit. Cu siguranţă a vrut să fie găsit cu un scop”, povesteşte fiul traficantului.

    El adaugă: „Am vorbit cu medicii legişti care ne-au spus că au fost ameninţaţi de statul columbian pentru a schimba autopsia şi că au existat semne clare de sinucidere, cum ar fi prezenţa prafului de puşcă pe piele, care nu apare în cazul în care împuşcătura vine din afară. Există documente clasificate care arată că poliţia naţională columbiană nu spune adevărul despre modul în care s-au petrecut faptele”, adaugă Juan Pablo Escobar.

    Juan Pablo Escobar se declară nemulţumit de faptul că este, în continuare, asociat cu imaginea tatălui său şi cu crimele acestuia, chiar dacă şi-a cerut personal scuze victimelor traficului de droguri: „Marea crimă este rudenia. Nu sunt suficienţi 24 de ani de comportament ireprosabil, de muncă ca arhitect, designer industrial, scriitor şi pacifist. Sunt întristat că, după atâţia ani, nu îmi sunt recunoscute propriile acţiuni, şi nu cele ale tatălui meu.

    Despre poveştile iscate în jurul numelui tatălui său, Juan Pablo Escobar spune că sunt departe de realitate. „El este înfăţişat ca un super-erou, care se ascundea în locuinţe de lux, dar această variantă se potriveşte mai degrabă unui scenariu de Hollywood. În realitate, tatăl meu alegea să se ascundă în cocinile porcilor şi în locuri în care stau oamenii săraci, în niciun caz milionarii ca el.

    În afacerile lui Pablo Escobar a fost implicat şi un nume celebru şi anume, cântăreţul şi actorul Frank Sinatra, despre care Juan Pablo Escobar spune că era persoana de contact a unuia dintre partenerii tatălui său. El adaugă că artistul este dovada vie că nu doar latino-americanii sunt implicaţi în astfel de afaceri murdare, aşa cum se vehiculează adesea. Fiul lui Pablo Escobar susţine şi că există o legătură indiscutabilă între traficul de droguri şi lumea politică, despre aceasta spunând că este cea mai mare mafie organizată.

     

  • La 18 ani fugise de acasă, trăia în ghetou şi avea probleme cu poliţia. Astăzi conduce un imperiu de 20 de milioane de dolari

    Tom Ferry trăia în suburbiile Californiei, având o gaură de glonţ în geam, părul vopsit violet şi un apetit crescut pentru violenţă. La 18 ani avea probleme cu rudele, cunoscuţii şi cu autorităţile; drumul în viaţă părea să-i fi fost aşternut.

    Au trecut 12 ani de atunci, iar Tom Ferry conduce astăzi una dintre cele mai mari companii de consultanţă în imobiliare din Statele Unite. Compania sa, Tom Ferry – Your Coach, îi învaţă pe agenţii imobiliari cum să facă milioane prin stăpânirea tehnicilor de vânzare şi marketing. “Un agent decent vinde între 5 şi 30 de case pe an”, spune Ferry. “Agenţii pregătiţi de noi vând peste 100.”

    Compania sa a înregistrat creşteri de peste 50% ale cifrei de afaceri în ultimii trei ani, iar Ferry a fost numit cel mai bun trainer de vânzări în imobiliare pentru al treilea an consecutiv.

    Cum a reuşit însă să se transforme dintr-un adolescent tulburat într-un om de afaceri de succes?

    Când avea 18 ani şi se afla într-o situaţie extrem de proastă, Ferry şi-a dat seama că trebuie să acţioneze pentru a avea o şansă în viaţă. Spre nococul lui, avea modelul perfect la câteva case distanţă: un om de succes care avea un Rolls Royce, un Porsche şi un S-Class şi conducea un business de succes. Partea proastă: era exact omul de la care fugise, tatăl său.

    “Unii oameni au fost crescuţi de oameni pasionaţi de şcoală sau de sport. Eu am fost crescut de un om care a ajuns cel mai bun vânzător al lui Earl Nightingale”, povesteşte Ferry. Nightingale, o personalitate în lumea media, pornise o compania care vindea materiale motivaţionale. Tatăl lui Ferry învăţase arta vânzării chiar de la Nightingale, punând apoi bazele propriei sale afaceri de succes în domeniul imobiliar.

    Ferry a decis să lucreze pentru tatăl său, aşa că într-o zi s-a dus şi i-a spus acestuia că vrea să îi conducă, într-o bună zi, compania. Răspunsul a fost unul rece: “Atunci când o să fii serios în legătură cu viaţa ta şi dispuşi să munceşti, vino să vorbeşti cu mine.”

    La scurt timp după, tatăl său l-a angajat totuşi pe o poziţie de jos în compania sa, dându-i sarcina de a sorta corespondenţa. Tânărul a învăţat totul despre logistică şi a aflat tot felul de informaţii despre piaţa imobiliară. Şi-a propus să ajungă la conducerea companiei în 5 ani; i-a luat însă 9, dar pe parcurs a ajuns să stăpânească toate tehnicile folosite de agenţii de vânzări.

    După trei ani petrecuţi la cârma companiei construită de tatăl său, Ferry a decis că e timpul să pornească propriul său business: o companie ce oferă cursuri agenţilor de vânzări. În 2015, veniturile companiei sale au fost de 20 de milioane de dolari, iar estimările pentru 2016 arată o dublare a veniturilor.

     

  • Omer Tetik, director general Banca Transilvania: “Admiraţia, respectul şi încrederea sunt de bază” – VIDEO

    Admiraţia, respectul şi încrederea sunt de bază. Sunt mulţi CEO sau alţi executivi care au provocări, temeri, probleme similare, dar pe de altă parte optimismul este foarte important, pentru că toţi cei care au ajuns aici nu au ajuns plângând, au ajuns făcând lucruri, mergând mai departe şi asta încurajează mai mult. Am o echipă excepţională, când am lansat primul card de credit de loialitate din România, care a devenit un brand în sine, card Avantaj, când am făcut prima achiziţie şi integrare în Volksbank, în ciuda recomandărilor de la consultanţi că nu se poate integra atât de repede. Sunt multe momente împreună care mă fac să mă simt bine, nu neapărat un singur eveniment. Omer Tetik încearcă să devină un soţ cât mai implicat, un tată fericit a trei copii. Avem câteva hobbyuri, dar din păcate nu am timp să aloc. Îmi place să ascult muzică, să mixez muzică. Sfaturi pentru viitorii antreprenori să fie tenace, este foarte important să nu renunţi. Dacă renunţi uşor, înseamnă cu nu îţi acorzi şansă ţie însuţi.

  • Povestea şomerului care a creat una dintre cele mai importante afaceri din lume. Acum compania are 64.000 de angajaţ şi venituri de 15,38 miliarde de dolari

    Frank Augustus Seiberling s-a născut pe 6 octombrie 1859 în Western Star, Ohio, SUA. A fost al doilea din cei nouă copii – şapte fiice şi doi fii – ai antreprenorului John Frederick şi ai Catherinei Miller Seiberling. El a urmat timp de doi ani cursurile colegiului Heidelberg din Tiffin, Ohio, înainte de a se alătura companiei producătoare de maşini agricole a tatălui său, J.F. Seiberling Company.

    În 1887, Seiberling s-a căsătorit cu Gertrude Ferguson Penfield; cei doi au avut şapte copii, trei fete şi patru băieţi. În anul 1890 au venit vremuri grele pentru antreprenorii americani, odată cu instaurarea Panicii (o perioadă de recesiune acută), în timpul căreia multe businessuri au eşuat, inclusiv compania deţinută de tatăl antreprenorului.

    Şomer la aproape 40 de ani şi cu responsabilitatea de a-şi întreţine soţia şi cei şapte copii, Seiberling a cumpărat în 1898, cu 13.500 de dolari, o fabrică de 28.000 de metri pătraţi din East Akron, împrumutând o parte importantă din sumă de la un cumnat. Avându-l pe fratele său drept partener, antreprenorul a deschis în acelaşi an o companie de cauciuc. Şi-a numit compania Goodyear, în onoarea lui Charles Goodyear, un inventator american care descoperise procedeul de vulcanizare a cauciucului, însă care a murit falit, fără să se bucure de succesul invenţiei sale.

    În timpul activităţii în compania Goodyear, Frank Seiberling a înregistrat 19 patente. Unul dintre cele mai renumite este Seiberling State Tire Building, o maşină folosită pentru producerea mecanică a anvelopelor, inventată de Seiberling în colaborare cu inginerul-şef William State şi patentată în 1908. Maşina a mecanizat construcţia de anvelope, ceea ce a permis industriei să treacă de la procesul greoi de fabricare manuală a acestora, care permitea unui om să producă doar cinci anvelope în zece ore, la o producţie mult mai rapidă, de 60 de anvelope pe zi. Maşina lui Seiberling a revoluţionat industria şi a condus la o explozie a producţiei de anvelope.

    Compania a primit 50 de licenţe şi a obţinut circa 2 milioane de dolari din drepturi de autor. Până în 1913, peste jumătate din anvelopele fabricate în Statele Unite au fost produse de maşina lui Seiberling. Antreprenorul şi compania pe care a fondat-o au primit şi alte brevete, pentru crearea primei jante universale a pneului şi inventarea unei anvelope pneumatice pentru camioane, care a înlocuit în cele din urmă anvelopele standard. Până în 1916, compania Goodyear Tire & Rubber a fost cel mai mare producător de pneuri din lume. Frank a devenit cunoscut drept „Micul Napoleon“ din industria cauciucului datorită staturii sale mici şi ambiţiei neclintite de a reuşi. El a jucat un rol important şi în transformarea orăşelului Akron în „capitala mondială a cauciucului“.

    În 1921, compania a fost refinanţată şi reorganizată, iar Frank şi Charles Seiberling au demisionat din funcţie. Frank Seiberling a pus bazele unei alte companii, Seiberling Rubber, în Barberton, Ohio.

    Pe lângă meritele sale de inventator, Seiberling a fost cunoscut şi ca filantrop, folosindu-şi influenţa şi o mare parte din avere pentru a construi case şi spitale, pentru a îmbunătăţi transportul local şi naţional şi pentru amenajarea de spaţii verzi, sponsorizând totodată mai multe campanii dedicate artei şi culturii. În iunie 1911 însă, Seiberling a anunţat că va finanţa o încercare de zbor transatlantic al unei aeronave, condus de Melvin Vaniman. În iulie 1912, avionul Akron a explodat, iar Vaniman şi echipajul său au fost ucişi.

    Antreprenorul a murit de pneumonie pe 11 august 1955. Compania Goodyear Tire and Rubber Company, al treilea producător de anvelope pentru autovehicule, avioane, maşini industriale şi maşini grele la nivel mondial, cu un număr de circa 64.000 de angajaţi, a avut în 2017 venituri de 15,38 miliarde de dolari.

  • Dacă nu înveţi, vei ajunge să speli vasele!

    Într-un interviu acordat cunoscutului ziar american de business The Wall Street Journal pentru suplimentul de lifestyle, Jean-George Vongerichten, în vârstă de 61 de ani, un chef francez care administrează 39 de resturante la nivel mondial, îşi aminteşte cum, după o masă în oraş la un restaurant celebru de lângă Strasbourg – Auberge de L’ill, trei stele Michelin, tatăl lui i-a spus chefului care venise să întrebe cum a fost mâncarea: Fiul meu nu este bun de nimic. Dacă ai nevoie de cineva ca să spele vasele, el pare că are o înclinaţie către acest lucru.

    Şi de aici a pornit totul pentru acest chef francez, pe care tatăl lui voia să-l îndrume către o şcoală de ingineri, pentru a putea să preia ulterior afacerea familiei legată de cărbune.
    Apariţia show-urilor de televiziune Master Chef cu toate declinările lui din fiecare ţară, Got Talent, cine ştie câte sunt, a scos la iveală talente imense şi a valorizat meserii/profesii extraordinare care au schimbat industrii întregi.
    Iar acest lucru este valabil şi în România.
    Până la apariţia unui show de tip Master Chef, meseria de bucătar era văzută undeva jos pe scara percepţiilor din societate. Cum să spui că eşti sau că vrei să te faci bucătar? Părinţii au muncit o viaţă întreagă ca să te ţină în şcoală ca tu să ajungi într-o bucătărie, să tai cartofi, să faci ciorbă sau friptură? În primul deceniu de după ’90, cei care aveau puţină tangenţă cu bucătăria sau care sfârşeau acolo pentru că nu le plăcea cartea au plecat la muncă în vest, unde se plătea mai bine.
    Dar şi aşa, această meserie nu a crescut în ochii noştri. Nu putea trece dincolo de bucătărie. Numai cei care aveau sau care încercau să deschidă restaurante, un business cu o marjă mare dacă ştii să-l administrezi, ştiau ce înseamnă şi cât de valoros este un bucătar, unul bun. Dar oferta de bucătari era destul de redusă pentru că în anii ’90 nimeni nu mai voia să îmbrăţişeze această meserie. Din acest motiv câştigurile au început să crească pentru cei care intrau în bucătărie. Cel mai bine plătiţi erau bucătarii de la hotelurile internaţionale, acolo unde erau responsabili şi de gestiunea stocurilor, sectorul care îţi poate dubla sau ruina businessul.
    După Master Chef, totul s-a schimbat. Dintr-o dată nu mai era o ruşine să spui că eşti bucătar, meserie transformată în chef, iar această poziţie a început să urce în clasamentul joburilor. Chefii au ajuns staruri, iar show-ul Master Chef a scos la iveală noi talente care nu îşi propuseseră neapărat să îmbrăţişeze această meserie.
    Industria de restaurante creşte susţinut în Bucureşti şi în principalele oraşe pentru că businessul creşte, salariile cresc, pentru că apar clădiri de birouri, pentru că noile generaţii de corporatişti vor să mănânce în oraş.
    În perioada comunistă şi până spre anii 2000, ieşitul la restaurant era un lux. În cel mai bun caz îţi permiteai să mergi la Mc Donald’s sau Pizza Hut.
    Dar creşterea businessului, creşterea numărului de tranzacţii, creşterea necesităţii de networking au schimbat cererea şi oferta de restaurante, care au atras după sine necesitatea mai mare de bucătari, ospătari sau chelneri.
    Cei mai buni chefi, să le spunem aşa, câştigă de la 3.000 de euro pe lună în sus net şi pot ajunge chiar la 8.000 de euro.
    Bancherii, ale căror salarii au stagnat în criză, pot să fie geloşi pentru acest lucru.
    Chefii mai buni şi care pot aduce rezultate în business – atragere de clientelă, gestiunea bucătăriei, realizarea meniului – au început să fie vânaţi, ca fotbaliştii. Au primă de instalare, casă, maşină etc.
    Bucureştiul se corporatizează, se internaţionalizează, iar acest lucru înseamnă şi mai multe restaurante, deci necesitatea de noi şi noi bucătari.
    Clienţii sunt mai sofisticaţi, încep să ceară şi altceva în afară de piept de pui la grătar cu o salată, iar meniurile trebuie concepute şi realizate conform cererii.
    Investitorii bagă sute de mii de euro – dacă nu chiar milioane – în amenajarea unor restaurante, în speranţa că vor avea succes.
    Bucătarul este un star, iar celor care îmbrăţişează acestă profesie nu le mai este ruşine de ea, ci dimpotrivă. Pentru a fi în pas cu tendinţele, şi bucătarii trebuie să înveţe, dincolo de talent. Piaţa este în acest moment la mâna lor pentru că sunt prea puţini faţă de cât este cererea.
    Ce-i lipseşte în prezent României în acest domeniu este o şcoală sau o facultate Master Chef (cred că cea de pe Viilor este depăşită), care să formeze generaţii de bucătari şi apoi de chefi, exact cum s-a întâmplat în Franţa sau în Italia sau America. Un restaurant este un business foarte bun dacă ai un bucătar bun, capabil să atragă clienţi. Iar pentru bucătari este o profesie extrem de generoasă, cu venituri chiar şi peste cele din industria IT.
    Dacă nu eşti bun de nimic, fă-te bucătar!

  • Povestea omului de afaceri condamnat la muncă silnică, care a creat al doilea cel mai mare producător de PC-uri din lume

    Liu Chuanzhi s-a născut pe 29 aprilie 1944 în localitatea Zhenjiang din provincia chineză Jiangsu, în apropiere de Shanghai, unde bunicul din partea tatălui conducea o bancă tradiţională chinezească. După victoria comunistă şi proclamarea Republicii Populare Chineze din 1949, familia lui Chuanzhi s-a mutat la Beijing, în Wangfujing, unde tatăl său şi-a format o bună reputaţie ca bancher. După ce a absolvit şcoala în 1962, antreprenorul a aplicat pentru a deveni pilot militar, însă nu a fost eligibil, deoarece o rudă a fost găsită ca fiind de partea partidului de dreapta. În toamna aceluiaşi an, Chuanzhi s-a înscris la Universitatea Xidian.

    În 1966, din cauza unor afirmaţii legate de revoluţie, despre care le-a spus colegilor că fusese, în opinia sa, o idee teribilă, a fost trimis la o fermă de orez aflată în proprietatea statului, lângă Macao, în Guangdong. De acolo a fost mutat la o fermă din Hunan, condamnat la muncă silnică.

    În 1970, Chuanzhi a reuşit să se întoarcă la Beijing, iar în 1970 a ocupat un post ca administrator-inginer la Institutul de Calculatoare. În 1984, a demisionat pentru a intra în biroul Academiei Chineze de Ştiinţe. A rămas acolo până când a fondat Legenda, compania-mamă a Lenovo, în 1984.

    Chuanzhi a înfiinţat Lenovo (al cărei nume în engleză a fost iniţial Legend, iar în chineză  Lianxiang) pe 1 noiembrie 1984, alături de un grup de zece ingineri din Beijing, cu o investiţie iniţială de circa 25.000 de dolari, împrumutaţi de la Academie, într-un garaj de aproximativ 20 de metri pătraţi.

    Deoarece grupul care lucrase la fondarea companiei era alcătuit din oameni de ştiinţă şi ingineri fără cunoştinţe de business, care nu înţelegeau piaţa şi mediul de afaceri, dar şi din cauza ideologiei comuniste anticapitaliste, începuturile companiei au fost marcate de o serie de dificultăţi.

    Prima tranzacţie semnificativă, o încercare de a importa televizoare, a eşuat. Totuşi, la un an distanţă, compania a investit într-un alt proiect  dezvoltarea unor circuite care permiteau PC-urilor IBM să proceseze caractere chinezeşti. Acest proiect a fost primul succes major al Lenovo.

    În 1988, antreprenorul a primit permisiunea guvernului de a deschide o filială în Hong Kong, unde s-a mutat împreună cu alţi cinci angajaţi. Tatăl său, aflat deja în Hong Kong, a sprijinit ambiţiile fiului său prin mentorat şi facilitarea împrumuturilor. Pentru a economisi bani în această perioadă, el şi colegii săi foloseau doar transportul public.

    În 1990, compania a început să asambleze şi să vândă computere sub numele său original, Legend. Lenovo a devenit o companie tranzacţionată la nivel public în 1994, după ce a fost listată la bursa din Hong Kong la aproape 30 de milioane de dolari. În 2005, Lenovo a achiziţionat, într-o tranzacţie de 1,25 miliarde de dolari, divizia de PC-uri a companiei IBM. „Îmi amintesc de prima dată când am participat la o întâlnire a agenţilor IBM. Aveam un costum de afaceri vechi al tatălui meu şi am stat în spate. Niciodată nu mi-am imaginat că într-o zi aş putea cumpăra IBM PC, mi se părea imposibil”, povestea Chuanzhi într-un interviu acordat publicaţiei The Economist. Preluarea IBM l-a transformat în primul CEO chinez care a ajuns la conducerea unei mari companii americane.

    În 2012, Forbes l-a numit pe Liu Chuanzhi unul dintre primii 10 cei mai importanţi lideri de business din China. Anterior, antreprenorul primise numeroase alte premii şi recunoaşteri, fiind ales cel mai influent om din sectorul comercial în China, Omul reformei (China, 1995) şi unul dintre primii 25 cei mai influenţi executivi globali. El este membru al Clubului Antreprenorilor din China (CEC), este căsătorit şi are trei copii. În iunie 2012, fondatorul a renunţat la funcţia de preşedinte al Legend Holdings, compania-mamă a Lenovo. Principalele acţiuni ale companiei Legend includ Lenovo, Legend Capital, compania imobiliară Raycom, Digital China şi firma de capital privat Hony Capital.
    Anual, cifra de afaceri a companiei se ridică la peste 45 mld. dolari, cu circa 54.000 de angajaţi la nivel mondial.

  • Ce sumă fabuloasă i-a cerut un mecanic unei studente ca să-i repare aerul condiţionat. Deşi maşina ei nu avea aer condiţionat

    Înainte de a accepta serviciile service-ului însă, stundenta s- aconsultat telefonic cu tatăl său în privinţa ofertei făcute.
     
    Tânăra de 19 ani din Brighton, UK, povesteşte că maşina sa Citroen C1 nici măcar nu are aer condiţionat. Iar mecanicul încerca să o taxeze cu aproape 800 de euro pentru reparaţia aerului condiţionat.
     
     
    “Nu mă pricep deloc la maşini, de aceea am avut încredere că îşi vor face treaba. Am fost foarte supărată, neavând suma de bani cerută. Sunt studentă şi am o slujbă cu jumătate de nornă la Topshop. Factura ar fi fost o parte însemnată a salariului meu. Mă simţeam neputincioasă.”
     
    Dar apoi tatăl său i-a sugerat să ceară o a doua opinie. La al doilea service, a fost identificată problema, iar nota de plată pentru reparaţii a fost de circa 500 de euro. 
  • Tânărul care la 3 ani câştiga 200.000 de dolari pe an şi la numai 8 ani a ajuns milionar. Cum şi-a făcut averea bate ori film şi a lăsat o lume întreagă fără cuvinte

    Un nou val de documente, care cuprind inclusiv declaraţiile fiscale ale lui Fred Trump, tatăl lui Donald Trump, arată eforturile repetate ale tatălui de a-şi îmbogăţi fiul în moduri care ridică multe semne de întrebare. Multe dintre transferurile de bani şi proprietăţi au fost făcute în secret, deseori folosindu-se de breşe legale, care l-au scăpat pe Donald Trump şi pe fraţii săi de sute de milioane de dolari pe care ar fi trebuit să-i plătească statului, potrivit New York Times.

    Printre documentele care au ieşit la iveală în cadrul investigaţiei se numără şi documente secrete bancare şi declaraţii ficsale care nu au văzut lumina zilei, care ar putea oferi Democraţilor în sfârşit un pretext suficient de puternic pentru a-l obliga pe Trump să îşi facă publică situaţia financiară. 
     
    Potrivit unei declaraţii fiscale din 1995 a lui Fred Trump, Donald Trump şi fraţii lui ar fi primit 25 de complexe rezidenţiale cu 6988 de apartamente, care valorau 41 de milioane de dolari. La mai puţin de un deceniu după, în 2004, băncile le evaluau la 900 de milioane de dolari.  Prin astfel de tehnici Trump ar fi primit de la tatăl său 413 milioane de dolari, pentru care a reuşit să evite să plătească taxe. 
     
  • „Un lider nu se formează. Ai stofă de lider sau nu”

    “Anul acesta fac zece ani de când sunt în cadrul grupului Veolia. Până în 2007 am condus o companie mult mai mare, Administraţia Naţională Apele Române”, îşi începe Mădălin Mihailovici, CEO-ul companiei cu origini franceze Veolia România, povestea carierei, în cadrul celui mai recent eveniment Meet the CEO, organizat de Business MAGAZIN.
     
    Veolia România este parte a grupului internaţional cu acelaşi nume, lider global în ceea ce priveşte optimizarea gestionată a resurselor, activităţile companiei fiind concentrate în jurul oferirii de soluţii în domeniul managementului apelor, deşeurilor şi energiei. Listat la bursa Euronext din Paris, grupul Veolia are afaceri anuale de 25 miliarde de euro şi o capitalizare bursieră de 10,8 miliarde de euro. Pe plan local, compania furnizează servicii de apă, canalizare şi energie pentru peste 2 milioane de clienţi. Valoarea investiţiilor companiei în România a ajuns, până în prezent, la în jur de 544 de milioane de euro, iar numărul angajaţilor la circa 3.000.
     
    Parcursul profesional al lui Mădălin Mihailovici până în rolul de CEO al Veolia nu a fost unul prestabilit, ci unul cu multe puncte de cotitură.
    El povesteşte că era într-o perioadă de pauză, prins cu activitatea de catedră la universitate, când, în 2007, în ajunul Crăciunului, a primit un telefon direct de la Veolia, de la Praga, cu o propunere de a lucra pentru ei. A acceptat pe loc oferta, iar după sărbători, în februarie, s-a urcat în avion şi a plecat în Cehia, unde a avut o întrevedere de 15 minute cu directorul pe Europa Centrală şi de Est. Ce l-a determinat să accepte? „Îmi plac provocările. La mine nu există gri. E alb sau negru. Totul a început în februarie. În iulie am ştiut, la 1 octombrie am început. Am plecat cu o companie mică din cadrul grupului Veolia în România – Veolia Apa Servicii – era o companie finanţată de grup. După circa opt luni am renunţat la finanţare, am început să producem, iar la ora actuală Veolia Apa Servicii este o companie de sine stătătoare.”
     
    Cu toate că alegerea domeniului hidrotehnic a reprezentat în primul rând o tradiţie de familie, deoarece tatăl său a fost tot inginer constructor în acest domeniu, Mihailovici fusese întotdeauna pasionat de maşini, astfel că prima sa opţiune pentru admiterea la facultate a fost Autovehicule Rutiere. O întâmplare l-a făcut să îşi schimbe însă decizia şi să aleagă construcţiile hidrotehnice: în 1984, cu trei săptămâni înainte de admitere, a plecat spre Câmpina pe motocicletă. Pe drum era cât pe ce să facă accident, aşa că s-a întors cu autostopul la Ploieşti, hotărât să renunţe la Facultatea de Autovehicule Rutiere şi să se înscrie la Institutul de Construcţii Bucureşti, în prezent Facultatea de Hidrotehnică. „Tatăl meu era la baraj la Bolboci. L-am sunat de pe fix şi i-am zis: «Am o veste pentru tine. Dau la hidrotehnică»”. Prin prisma meseriei tatălui său, era familiarizat cu domeniul încă de mic copil: văzuse adesea baraje şi galerii de fugă (galerii prin care se evacuează apele).
     
    A terminat facultatea cu 9,83 – al doilea din promoţia sa – cu dublă specializare – şantier şi proiectare: „Nu am putut să fiu primul pentru că niciodată nu am reuşit să învăţ pe de rost”. După terminarea facultăţii, a preferat să lucreze pe şantier. „Primul meu şef, din întâmplare, a fost tatăl meu, cu toate că puteam să aleg orice alt şantier. Am zis: Mă duc să mă bat cu guru”, îşi aminteşte el prima experienţă profesională.
     
    A găsit un model în inginerul şi profesorul Anghel Saligny, care înainte de partea teoretică le oferea studenţilor exemple practice de construcţii pe care le realizase, iar acesta l-a determinat să înţeleagă că pentru a fi „credibil ca profesor din punct de vedere tehnic trebuie să ai un background de execuţie şi operaţional. Altfel nu eşti decât un simplu teoretician”. De aceea, a optat mai întâi pentru lucrul pe şantier, pentru ca de acolo să poată reveni în proiectare sau în universitate.
     
    Despre şantierul Bolboci, pe care a lucrat alături de tatăl său, spune că „este ultima mare construcţie hidrotehnică din România care a fost finalizată complet”. După aproximativ un an şi jumătate de activitate pe şantierul acesteia, un fost profesor l-a chemat să lucreze la catedră. Pe holurile facultăţii, s-a întâlnit însă cu un alt profesor – Mircea Şelărescu, „un tip care făcuse atât proiectare cât şi execuţie, sportiv, simpatic, un om de teren, care te lăsa să furi meserie”, cu care studiase combaterea inundaţiilor şi regularizări de râuri. Acesta i-a propus să lucreze împreună în managementul apelor şi inundaţiilor din România. „Mi-au trebuit fix două minute să spun da”, îşi aminteşte executivul un alt punct de cotitură din cariera sa.
     
    S-a întors pe teren şi spune că a acceptat să lucreze cu profesorul Şelărescu „pentru că era un om aplicat, niciodată nu am stat în salariu. Aveam foarte multe proiecte, ne deplasam în ţară, căutam şi manageriam proiecte singuri, nu aşteptam să vină alţii la noi. Se făceau bani, se făceau contracte prin facultate. Chiar am avut o mică firmă cu el”. Mihailovici povesteşte că în anii ’90 lucra „în subteran şi salariul lunar era între 8.000 şi 10.000 de lei, cu ore suplimentare. Atunci erau bani serioşi”. De altfel, spune că nu a avut niciodată probleme cu banii: „În fiecare vară – din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, lucram câte o lună pe şantier. Lucram pe partea de construcţii, dar intram şi în atelierul auto, reparam maşini, pentru că eram pasionat de motoare”. S-a întors la catedră după un an şi jumătate, în 1992, pornind de jos: „Am urcat fiecare treaptă, de la preparator universitar”. Cel mai mare regret pe care îl are în legătură cu sistemul de învăţământ tehnic este „prostia pe care a făcut-o ministrul învăţământului de la vremea respectivă, Virgil Petrescu, când a adoptat în sistemul universitar tehnic din România sistemul Bologna, pe timpul Convenţiei Democratice, în 1997. Efectul prostiilor se vede în timp şi se perpetuează. Din punctul meu de vedere, a fost o greşeală fatală”.
     
    Mihailovici crede că a doua mare greşeală în învăţământul universitar din România este apariţia facultăţilor şi universităţilor ca ciupercile după ploaie. „A fi profesor înseamnă să ai har pentru aşa ceva. Întotdeauna va fi o luptă între generaţii, prost înţeleasă în opinia mea, în care să nu dai acces tinerilor, să nu vrei să-i asculţi. Situaţia învăţământului – nu vreau să mă pronunţ la nivel general, dar cel puţin a învăţământului tehnic – este dramatică în România. Ne luptăm să încercăm să găsim oameni cu care să mai lucrăm. Luăm studenţi din anul III, îi formăm, îi angajăm, îi băgăm în internship, îi ducem inclusiv la specializare la Veolia şi uşor-uşor îi ridicăm”. Chiar dacă s-ar întâmpla o minune şi, prin absurd, s-ar schimba lucrurile peste noapte în sistemul universitar, „rezultatele vom începe să le vedem undeva între 7 şi 10 ani de acum încolo. Este dramatic”, crede executivul de la Veolia.
     
    El spune că cea mai mare bucurie o are când ajunge la catedră: „Când ajung la şcoală, mă liniştesc şi fac totul cu plăcere. Iubesc generaţiile tinere, i-am încurajat întotdeauna şi le-am spus că nu e vina lor că s-a ajuns aici. Dacă mai există o şansă ca România să intre pe şine, această şansă nu o poate aduce decât generaţia tânără cu oameni din generaţia mea, cu oameni care gândesc nu obtuz, ci cu deschidere maximă”.
     
    De partea cealaltă parte a baricadei a trecut în anul 2005, când a devenit consilierul personal al ministrului mediului, Sulfina Barbu, chiar în perioada celor mai mari inundaţii din România. Trecerea de la rolul de profesor la facultate la o funcţie de execuţie nu i s-a părut uşoară, însă spune că a învăţat lucrurile din mers. „Au fost şi oameni care m-au ajutat, care mi-au deschis ochii. Am găsit şi oameni care se pricepeau. Îmi place să învăţ şi în ziua de astăzi. Îmi doresc să îmi ţin mintea tânără chiar dacă părul e suficient de alb. Nu mi-a fost frică de provocări. Sunt o persoană care lucrează la parametri maximi în situaţii limită. În situaţii limită sunt foarte liniştit.”
     
    Povesteşte că „după circa două luni şi jumătate de consiliere a ministrului de atunci, am trecut pentru o lună de zile director de investiţii, după trei săptămâni director general adjunct şi după încă vreo două săptămâni, director general la Apele Române”.
     
    În momentul în care a preluat Apele Române, aceasta funcţiona cu 12.500 de oameni şi era pe minus cu 450 de miliarde de lei vechi. „Inclusiv papetăria se cumpăra pe bonuri de energie – se lucra pe compensare, în trei luni am adus compania la 50% compensare, 50% cash, iar în şapte luni eram 100% pe cash. Am lăsat-o cu 8.900 de angajaţi şi un plus – doar în sediul central – de peste 70 de milioane de euro cash când am plecat. Este o companie interesantă, cu finanţare atât din fonduri proprii, cât şi de la bugetul de stat.”
     
    Spune că momentul în care a fost ales director general al Asociaţiei Naţionale Apele Române a reprezentat o cumpănă pozitivă în viaţa sa. „Când am fost consilier al doamnei Barbu şi când am preluat Apele Române aveam 38 de ani, eram relativ tânăr la vremea respectivă pentru poziţiile acelea. Dar totuşi backgroundul meu era serios, lucrasem în Germania, la cea mai mare companie de proiectare de acolo, cea care a proiectat canalul Rin-Main-Dunăre”, descrie el un alt rol din cariera sa, în care ajunsese prin intermediul profesorului Şelărescu, mentorul său.
     
    Alte borne importante din parcursul său profesional au fost aduse de domeniul didactic, de proiectele de management la care a lucrat, de teza sa de doctorat, dar importantă a fost şi decizia de a pleca din Apele Române, în loc să treacă în alt partid politic pentru a-şi păstra funcţia.
     
    În 2007, când s-a schimbat guvernarea, a ales să plece „de bunăvoie şi nesilit de nimeni, nu am plecat prin demisie. Am fost susţinut politic, recunosc. Dar mi-am făcut treaba, eu zic că sunt specialist”. Spune, de asemenea, că a fost „primul manager dintr-o companie de stat care în afară de contractul de muncă i-a cerut ministrului un contract de management”. Astfel, în 2005 avea „contract de management într-o unitate de stat a României, din iniţiativă proprie”.
     
    În anul 2008 a ajuns în compania Veolia. „La Veolia a fost o provocare, am plecat într-o companie mică care a dat rezultate, iar apoi, treptat, am trecut şi pe partea de Apa Nova, cu rezultate extraordinar de frumoase pe partea de operaţional.”
     
    În funcţia de director general al Apa Nova a ajuns din întâmplare: „Apăruse în vremea aceea DNA-ul. Îmi aduc aminte că eram la filiala de la Otopeni, încă în operaţional. M-a sunat asistenta şi mi-a spus că doamna director a fost pusă sub control judiciar, la fel şi doamna director adjunct”. A fost ales în timpul unei şedinţe a consiliului de administraţie, după ce un coleg care primise iniţial împuternicire din partea directorului general a refuzat să ocupe postul. „Am avut câteva condiţii, mi le-au acordat şi aşa am pornit pe acest drum. Nu am ajuns director general pentru că mi-am dorit să ajung director general. Am stat din 2008 până în 2015 (în compania Veolia – n.red.) în diverse roluri mai jos plasate, cu colegi francezi, dar aveam totuşi o experienţă managerială de a conduce o companie cu 10.000 de oameni în spate”.
     
    Executivul Veolia povesteşte că atunci când a preluat Apa Nova, numărul angajaţilor era de 2.250, însă chiar din primele două săptămâni l-a redus la 1.850, ca în prezent să funcţioneze cu 1.801 angajaţi. A realizat că nu poate conduce singur businessul, aşa că a făcut un pact cu colegii săi şi s-au unit într-o echipă managerială pe principiul muschetarilor: toţi pentru unul şi unul pentru toţi.
    „Am semnat acest pact al muschetarilor. Am intrat adânc în hăţişurile Apei Nova, care era pe atunci o societate anchilozată. Restructurarea businessului continuă, suntem într-o fază de îmbunătăţiri permanente. Am trecut la faza de «One Veolia» – adică tot ce putem să facem prin sinergie facem prin sinergie şi implementăm asta la nivelul întregilor entităţi din România”, spune el.
     
    După pactul făcut cu colegii, a scris un text pe care l-a tradus în română şi în franceză, cu care s-a dus la directorul de zonă, acelaşi care îl sunase în urmă cu zece ani, de la Praga, să îi ofere un post în cadrul companiei. „M-am dus la el şi i-am zis: Philippe, oamenii aceştia trebuie să fie protejaţi. Să nu aibă tentaţii, să fie concentraţi pe muncă, să fie lăsaţi să conducă. Eu nu stau în spatele lor. Fiecare are targetul lui şi ştie ce are de făcut, eu mă uit pe liniile mari”.
     
    În ceea ce priveşte rolul de lider, Mihailovici are o părere fermă: el consideră că „un lider nu se formează. Ai stofă de lider în tine sau nu. Totul este cum îmbraci această stofă de lider. Dacă eşti apropiat de oameni, dacă ştii să vorbeşti cu ei. Sunt momente în care îi «baţi». Sunt momente în care trebuie să îi şi mângâi, să fii printre ei”.
     
    Spune că printre principalele provocări cu care se confruntă în funcţia de CEO al companiei Veolia se numără responsabilitatea de a asigura angajaţilor „condiţii superioare faţă de cele din piaţă”, dar mai ales gestionarea situaţiilor de criză. „În fiecare zi poate să apară, la orice pas, un accident. Pot fi momente în care un om de la staţia de potabilizare a apei de la Crivina face infarct, poţi să ai la dispoziţie jumătate de oră să îl scoţi din infarct, să pui mâna pe telefon, să ridici un elicopter, să îl ia, să îl aducă, sau îl pierzi. Sunt zile în care câştigi partida, sunt zile în care o pierzi. E o continuă provocare, un amestec între inginer, manager, lider, sistem integrat”, îşi descrie Mihailovici munca. Întrebat cum s-ar autocaracteriza în câteva cuvinte, acestea ar fi: „O mână de fier într-o mănuşă de catifea”.
     
    Cum arată însă o zi de muncă obişnuită pentru Mădălin Mihailovici? „Cea mai târzie oră a mea de a intra în birou e 7 fără un sfert dimineaţa. Sunt momente în care ajung şi la 6:15-6.30. Întâi verific starea sistemului şi mă uit la producţia de apă. Mă uit apoi să văd cum stăm cu calitatea apei în interiorul oraşului, pentru că avem puncte de urmărire online. Apoi mă uit să văd ce au făcut băieţii peste noapte, cum au lucrat. Am ajuns destul de departe în zona digitalului, ştiu în permanenţă ce echipe lucrează pe apă, pe canal. Nu uit că am plecat din operaţional. Trebuie să mă uit şi pe analizele financiare, să am războiul de zi cu zi cu CFO-ul. Nu e absolut deloc uşor”, detaliază CEO-ul Veolia începutul unei zile de muncă obişnuite.
     
    El spune că, atunci când nu apar deplasări în ţară sau în străinătate, dimineaţa continuă, în general, cu întâlniri şi discuţii despre buget, dezvoltare, optimizare sau digitalizare. „Din punctul meu de vedere, orice companie mare care în următorii cinci ani nu se duce către digital e pierdută.” De asemenea, pe lista lui se află şi rezolvarea unor avarii apărute în diverse zone: „Una e să fie la Spitalul Universitar, alta e să fie pe Splai, alta pe Mihai Bravu, când pot intra două autobuze în groapa respectivă”. Costurile cresc odată cu creşterea numărului de avarii. Partea operaţională este strâns legată de partea de indicatori macroeconomici sau economico-financiari, spune Mihailovici. „În general nu plec mai devreme de 19:00”, încheie el.
     
    Potrivit lui Mihailovici, în localităţile din preajma Capitalei sunt probleme destul de grave, din cauza dezvoltării haotice din ultimii 28 de ani. „Majoritatea se alimentează din puţuri, dar apa din puţuri e total nepotabilă. Multe zone nu au reţea de canalizare. Lângă puţul respectiv se află fosa, care ajunge tot în subteran, de unde este luată apa. Rezervele de subteran au fost exploatate până în anii ’90 la intensitate maximă în zonele din jurul Bucureştiului, pentru că erau zone industriale”.
     
    Apa Nova are trei staţii de potabilizare a apei, din care una a fost construită din fonduri proprii ale companiei, cu o investiţie de 50 de milioane de dolari. Pe lângă cele trei staţii, spune că au şi două surse alternative – râurile Argeş şi Dâmboviţa. „Ca apa de la robinet să fie potabilă, trece printr-un proces de potabilizare. Apa e preluată din râu, este un întreg proces fizico-chimico-mecanico-biologic ca să o transformi într-o apă potabilă. În caz că sunt probleme pe unul din râuri, îl foloseşti pe celălalt.”
     
    „Ultima verificare în staţie este cea a parametrilor fiziologici de potabilitate ai apei, înainte de a introduce clorul în apă. Dacă unul din aceşti indiatori nu îndeplineşte calităţile pe care grupul Veolia le impune, apa nu pleacă din staţii şi nu intră în apeduct, ci se opreşte automat”, descrie el câteva particularităţi ale domeniului în care activează.
     
    Executivul de la Veolia spune şi că în această meserie ai nevoie de pasiune. „Nu e uşor să stăpâneşti apa. Eu iubesc apa, mi-a plăcut întotdeauna. Este fascinant să îi vezi mişcarea, să o stăpâneşti, să te joci cu ea. Comerţul pe apă şi energia hidro au rămas cele mai ieftine. Orice proces tehnologic conţine apă.” El spune că în domeniul construcţiilor hidrotehnice România a avut şi are în continuare unii dintre cei mai mari specialişti din lume, dar şi toate formele constructibile de baraje – „suntem singura ţară din zona central-est europeană care are aşa ceva, încă suntem în top în acest domeniu”.
    Consideră că ambiţia şi perseverenţa sunt punctele sale tari, iar una dintre slăbiciuni este că de cele mai multe ori s-a pus pe sine pe locul doi în plan personal. Din perspectiva carierei însă, spune că viaţa i-a oferit extraordinar de multe oportunităţi.
     
    Ce ar alege în situaţia ipotetică în care ar putea fi Anghel Saligny, şeful de proiect al barajului Vidraru, profesorul Şelărescu, care i-a fost mentor, sau şeful clubului Petrolul, care ar câştiga teoretic încă o dată campionatul naţional de fotbal? Nu şi-ar dori să intre în pielea niciunuia dintre aceste personaje, însă: „Mi-aş dori să pot să întorc timpul înapoi şi de data asta s-o ascult pe mama mea, care a încercat, pe când eram în liceu, să mă convingă să fac medicina. Mi-ar plăcea să fiu un chirurg de succes”.
     
    Mădălin Mihailovici conduce compania Apa Nova Bucureşti în calitate de director general din anul 2015, iar din 2017 a fost numit CEO Veolia România. Anterior funcţiei în cadrul Apa Nova, el a fost director general al Administraţiei Naţionale „Apele Române”, rol în care a acumulat experienţă în managementul reţelei hidrografice naţionale.
     
    În 1984, s-a înscris la Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti (denumită atunci Institutul de Construcţii Bucureşti), pe care a absolvit-o pe locul al doilea, cu media 9,83. Aici şi-a început şi cariera academică, iar în prezent încă face parte din corpul profesoral, având titlul de conferenţiar universitar doctor inginer.
     
    În 2005 a fost, timp de câteva luni, consilierul personal al ministrului mediului, Sulfina Barbu. După această experienţă, a fost numit director de investiţii, funcţie pe care a avut-o mai puţin de o lună, după trei săptămâni fiind avansat în poziţia de director general adjunct şi după încă aproximativ două săptămâni, director general.
     
    Grupul Veolia este lider global în gestionarea optimizată a resurselor; acesta proiectează şi oferă soluţii de gestionare a apei, deşeurilor şi energiei. Prin cele trei linii de afacere complementare, Veolia contribuie la dezvoltarea accesului la resurse, la păstrarea resurselor disponibile şi la reaprovizionare.
     
    În România, Veolia asigură alimentarea cu apă potabilă pentru circa 1,7 milioane de persoane.
     
    La nivel de grup, anul trecut Veolia a produs aproape 55 de milioane de megawaţi de energie şi a transformat 47 de milioane de tone de deşeuri în materiale şi energie noi. Veolia Environnement (listată pe bursa Euronext Paris: VIE) a înregistrat în 2017 venituri consolidate în valoare de 25,12 miliarde de euro (30,1 miliarde de dolari).
     
    Sfaturi pentru tinerii manageri
     
    1. Învaţă continuu. Dacă înveţi, dacă acumulezi, este imposibil să nu se vadă că ai şi valoare.
     
    2. Respectă-ţi părinţii şi familia.
     
    3. Iubeşte-ţi ţara. Priveşte dincolo de ceea ce se întâmplă în lumea ta, învaţă din lucrurile pe care le-ai făcut.
     
    4. Învaţă cel puţin o limbă străină.
     
    5. Bucură-te de viaţă, pentru că tinereţea trece foarte repede.
     
    6. Nu minţi.
     
    7. Nu fura.
     
    8. Învaţă să dăruieşti în fiecare zi.
     
    9. Pune-ţi întotdeauna standarde, ţeluri înalte.
     
    10. Fii aproape de Dumnezeu. Să fim mai puţini răi, să ne iubim mai mult.
  • Căutând prin lumea digitală

    Urmărind Searching, ai sentimentul că tragi cu ochiul la cineva care lucrează pe calculator. Nu e prima oară când un regizor „se joacă“ cu acest concept: Unfriended sau Open Windows au fost proiecte similare. Cu toate acestea, Searching reuşeşte să inducă o stare de nelinişte spectatorului, iar asta e de apreciat.
    Aflat la debutul său în calitate de regizor, Aneesh Chaganty – care semnează şi scenariul – dezvoltă întreaga poveste pe realitatea lumii digitale în care trăim şi care ne influenţează, într-o mare măsură, viaţa de zi cu zi. El nu judecă dependenţa noastră, ci o prezintă aşa cum e.
    Nu e un film în care să ne întâlnim cu personaje negative în forma unor hackeri sau hărţuitori, ci doar cu pericolele care există la tot pasul în lumea digitală. Evident, lucruri precum lipsa intimităţii sau expunerea în social media sunt elemente centrale, dar regizorul arată şi părţile bune ale digitalizării; aducerea acestora la un loc este ceea ce transformă producţia într-una reuşită.
    Searching prezintă povestea lui David (John Cho), tatăl unei fete de 16 ani care a dispărut. Primele scene explică relaţia dintre cei doi, iar modul inedit în care acestea sunt realizate ilustrează perfect intenţiile regizorului. În loc să vadă fotografii vechi sau filmări alb-negru, spectatorul ia parte la intrarea fetiţei în lumea digitală: primul cont de utilizator pe calculator, primul cont pe reţelele sociale, primul apel FaceTime către tatăl ei – o viaţă povestită prin intermediul tehnologiei.
    Într-o bună zi, fetiţa nu mai vine acasă, iar poliţiştii ajung la concluzia că ea a fugit. David nu e însă convins de raportul lor, aşa că decide să investigheze chiar el ce s-a întâmplat cu fiica sa. De aici, lucrurile încep să semene extrem de mult cu realitatea în care trăim: unde căutăm atunci când vrem să aflăm ceva, orice, despre o anumită persoană?
    Fără a da mai multe detalii, o să menţionez doar că filmul exprimă extrem de coerent modul în care tehnologia a schimbat obiceiuri simple, aşa cum ar fi discuţiile cu prietenii sau păstrarea unei fotografii într-un album.
    Prezentat în premieră la Festivalul de Film Sundance, în luna ianuarie, Searching a fost lansat pe marile ecrane la sfârşitul lunii august. Fără a avea pretenţii în ceea ce priveşte încasările, filmul a fost extrem de bine primit de critici şi va ajunge şi în cinematografele de la noi în această toamnă.
    Închei prin a spune că Searching e un film care merită lăudat, atât pentru unghiul de abordare a poveştii, cât şi pentru prezentarea onestă a lumii digitale în care ne petrecem o mare parte a timpului.

    Nota: 8/10