BusinessMagazin

Tag: straini

  • Stau pe cash. Cine sunt antreprenorii români care şi-au vândut afacerile înainte de criză

    Doar în ultimii doi ani au încasat pentru tranzacţiile parafate cu giganţi – străini mai ales, dar şi români – în jur de 1 miliard de euro în total. Banii nu i-au folosit însă, aşa cum probabil mulţi alţii ar fi visat să facă, pentru a se retrage pe o insulă privată sau pentru a călători în jurul lumii. Cine sunt ei?

    Ioannis Papalekas
    Ce a fondat: Globalworth (un grup cu activitate imobiliară şi un portofoliu evaluat la 3 mld. euro)
    Ce a vândut: acţiunile pe care le avea la Globalworth
    Cui a vândut: miliardarului ceh Radovan Vitek
    Cât a încasat: 300 mil. euro (unde nu era singurul vânzător)
    Când a vândut: 2020
    Numele omului de afaceri grec Ioannis Papalekas este strâns legat de cel al pieţei imobiliare româneşti, antreprenorul – unul dintre cei mai discreţi din peisajul local – reuşind să construiască un colos – Globalworth – al cărui portofoliu sare de 3 mld. euro. Această cifră se referă la Europa Centrală şi de Est şi la portofoliul de proiecte office, industrial şi rezidenţial. România contribuie doar cu aproape jumătate la total, grupul activând şi în Polonia.
    În februarie, înainte ca pandemia de Covid-19 să ia amploare şi înainte să vină şi criza economică, Papalekas a surprins piaţa vânzând restul de acţiuni pe care le mai avea la Globalworth în schimbul sumei de aproape 300 mil. euro. Cumpărătorul a fost miliardarul ceh Radovan Vitek. Papalekas a fost astfel extrem de norocos, făcând exit într-un moment strategic, înainte ca sectorul imobiliar să fie lovit puternic de pandemie. Nu degeaba omul de afaceri a primit porecle precum „vulturul imobiliar” şi „vulturul fără chip” (între timp există imagini – puţine – cu el). Papalekas are astăzi 44 de ani şi o experienţă de peste 15 ani pe piaţa imobiliară locală.
    Iniţial el a pariat pe active la discount, precum City Mall, Tower Center sau Cathedral Plaza, care pot aduce randamente mai ridicate. Apoi, în 2013 a decis să îşi grupeze afacerile imobiliare în fondul de investiţii Globalworth pe care l-a listat pe bursa de la Londra. Astfel, acum datele companiei sunt publice şi arată că – indirect – Papalekas, prin Globalworth, era, după sud-africanii de la NEPI, al doilea mare investitor din piaţa imobiliară locală. Sunt luate în calcul doar companiile specializate în domeniu, nu şi cele din retailul alimentar care au magazinele în proprietate. Dacă în primii ani de la izbucnirea crizei grecul a fost mai puţin activ în piaţă, din toamna anului 2011 a început o campanie susţinută de achiziţii, prima tranzacţie notabilă fiind răscumpărarea pentru 17,3 mil. euro a centrului comercial City Mall, aflat în faliment, proiect pe care în 2006 îl vânduse unui fond de investiţii din Australia pentru 103 mil. euro. Apoi el a continuat să cumpere şi să dezvolte proiecte care sunt astăzi evaluate la 3 mld. euro. De altfel, din datele existente, cu banii încasaţi se va întoarce în imobiliare. Ce moment mai bun decât acum când preţurile vor fi jos?

    Ovidiu Şandor
    Ce a fondat: mai multe proprietăţi imobiliare (business principal)
    Ce a vândut: mai multe proprietăţi imobiliare
    Cui a vândut: cel mai recent, anul trecut, Dedeman, cea mai puternică afacere antreprenorială românească, a cumpărat proiectul The Office Cluj de la NEPI Rockcastle şi Ovidiu Şandor
    Cât a încasat:
    130 mil. euro (toată tranzacţia)
    Când a vândut: 2019
    Numele lui Ovidiu Şandor este legat de domenii precum producţie de textile sau imobiliare, fiind actorul unor tranzacţii gigant şi autorul unor proiecte care au schimbat faţa oraşelor de provincie precum Timişoara sau Cluj-Napoca. Ca orice antreprenor însă, dincolo de business, are şi o serie de pasiuni mai mult sau mai puţin vizibile, iar cea mai mare este arta contemporană pe care a descoperit-o acum câţiva ani. Mai nou, investeşte şi în educaţie – un pariu pe termen foarte lung.
    Cele mai multe investiţii – trecute, prezente şi viitoare – sunt legate însă tot de domeniul imobiliar, cel pe care îl cunoaşte cel mai bine. În prezent, prin Mulberry Development, el dezvoltă proiectul imobiliar ISHO, o investiţie de peste 100 mil. euro în Timişoara. Anul trecut Şandor a vândut alături de NEPI proiectul The Office Cluj către Dedeman (cea mai puternică afacere antreprenorială românească) pentru 130 mil. euro, conform datelor existente. Aceasta e doar cea mai recentă tranzacţie a omului de afaceri.
    „Noi fiind dezvoltatori imobiliari este normal să activăm în continuare în domeniul acesta în care avem experienţă. Şi în imobiliare sunt nişe, unele zone fiind în anumite momente mai active decât altele. Situaţia actuală – pandemia de COVID-19 – ar putea să schimbe zonele de interes. Cert este că noi vom continua să investim”, spune antreprenorul.
    El adaugă că pe lângă aceste proiecte a făcut şi investiţii – valoric mai mici – în domeniul IT, în care de altfel antreprenorul a şi studiat. Şandor afirmă că în cazul acestora el este angel investor.

    „Pentru orice antreprenor e mai uşor să meargă către un domeniu în care a mai activat sau către ceva conex acestuia, mai degrabă decât să Se arunce în ceva nou.”

    Totodată, în toamna anului trecut, omul de afaceri a mizat pe un domeniu complet nou, educaţia. El a investit 4 milioane de euro în prima şcoală internaţională din Timişoara – British International School of Timişoara, acreditată Cambridge, după cum spune chiar el. Şcoala şi-a deschis porţile în 2019 cu 250 de copii.
    „Nu este un business per se, ci un pariu pe educaţie, este o investiţie cu impact pe termen foarte lung.”
    Omul de afaceri mai are şi producţie de textile, un business de familie cu care a pornit de fapt Ovidiu Şandor în aventura antreprenoriatului. În această perioadă businessul a fost reconvertit pentru a produce măşti. „Ne implicăm în a contribui la soluţionarea situaţiei actuale.”
    Dincolo de businessul propriu-zis, omul de afaceri investeşte şi într-o pasiune veche de-ale sale, arta. De mai bine de 20 de ani el are o colecţie de hărţi vechi, iar de-a lungul anilor a descoperit că zona de artă contemporană este mai apropiată de sufletul său şi aşa a ajuns să fie şi colecţionar.
    „Arta contemporană nu e o operaţiune financiară, dar poate fi văzută ca un plasament pe termen lung, ca o tezaurizare. Nu am aşteptări să fac profit, dar nu sunt bani aruncaţi, ci îşi păstrează cel puţin valoarea.”

    Dragoş Anastasiu
    Ce a fondat: Eurolines (transport persoane), Travelbrands (afaceri în turism)
    Ce a vândut: Travelbrands
    Cui a vândut: Dertour, divizia de turism a grupului german Rewe, un gigant cu afaceri de 6 mld. euro
    Cât a încasat: N/A
    Când a vândut: 2019
    Dragoş Anastasiu, unul dintre cei mai vocali oameni de afaceri români, şi-a vândut anul trecut businessul din turism chiar înainte ca industria să ajungă pe marginea prăpastiei create de pandemia globală de COVID-19. Mai exact, el a cedat Travelbrands către Dertour, divizia de turism a grupului german Rewe, un gigant cu afaceri de 6 mld. euro. Această mutare a marcat intrarea primului gigant străin pe piaţa locală de turism.
    De profesie medic, antreprenorul deţine în continuare transportatorul Eurolines, dar şi mai multe afaceri în turism, precum un complex în Delta Dunării şi un pachet de acţiuni într-un business similar din Transilvania.

    „Mizez în continuare pe turism per total. Imaginea României este mult sub realitate, cred cu tărie că turismul poate să ajungă la 10% din PIB. Cred însă că lucrul care îmi aduce cea mai mare plăcere este zona de training şi consultanţă pe mindset – mentalitate deschisă”, spunea recent antreprenorul Dragoş Anastasiu într-un material anterior din Business Magazin.

    Omer Susli
    Ce a fondat: mai multe businessuri în domeniul industriei şi a dezvoltat retailerul Praktiker în România după ce l-a cumpărat de la nemţi
    Ce a vândut: magazinele Praktiker din România
    Cui a vândut: Kingfisher (Marea Britanie)
    Cât a încasat: 20 mil. euro (unde nu era singurul vânzător)
    Când a vândut: 2018

    Omul de afaceri Omer Susli, fostul proprietar al reţelei de bricolaj Praktiker în România, a deschis în noiembrie 2018 primul magazin din reţeaua de mobilă şi decoraţiuni de interior Homelux. De atunci reţeaua s-a extins, fiind cel mai nou pariu al omului de afaceri de origine turcă, cu o vastă experienţă în mediul de business autohton. Astfel, el a pariat de-a lungul anilor şi pe industria fibrelor textile şi pe cea a materialelor de construcţii. Are totodată şi businessuri conexe în imobiliare, după cum spune chiar el.
    „Banii încasaţi (din tranzacţia cu Kingfisher pentru magazinele Praktiker în România – n.red.) au mers către retail din nou şi către imobiliare. Revenirea în retail a fost o mişcare normală dat fiind că e greu să dezvolţi experienţă într-un domeniu şi apoi să o iei de la zero în altul. Eu în retail eram deja profesionist”, spune el. În cazul fiecărei tranzacţii – indiferent de domeniu – vânzătorul are clauză în contract că nu poate reveni în industria din care a plecat timp de câţiva ani. Mai exact, în cazul lui Susli, el nu putea reveni în bricolaj, dar în alte segmente de retail da.
    Omer Susli spune că în domeniul bricolajului – de unde a ieşit odată cu vânzarea Praktiker – ar mai fi loc de business dat fiind că piaţa nu e saturată, iar românii sunt „meseriaşi”, mai exact le place să lucreze în sau pe lângă propria casă. Plus că România se află pe primul loc în UE în ceea ce priveşte ponderea din populaţie care locuieşte în casă proprie mai degrabă decât cu chirie, arată o statistică a Eurostat. Românii preferă să fie proprietari, doar 4% din populaţie stă cu chirie. În Germania ponderea e 50-50%, conform aceleiaşi surse.
    „În 2021 o să mai adaug şi alte domenii în portofoliu”, spune Susli, fără a oferi detalii.
    „Întotdeauna am avut un portofoliu diversificat, deşi am predilecţie către retail şi industrie. Am şi afaceri imobiliare şi o fabrică de fibre textile şi sunt activ şi în alte sectoare.”
    Împreună cu omul de afaceri Ionuţ Dumitrescu, Omer Susli deţine clădirea de birouri Bucharest Corporate Center din zona Victoriei din Capitală. Cei doi au cumpărat-o în schimbul sumei de 17,5 milioane de euro, de la One United. Totodată, antreprenorul deţine fabrica Romtextil din Constanţa, înfiinţată în 1993, care produce fibre, textile industriale şi saci de dimensiuni mari. Peste 60% din producţie merge la export în Uniunea Europeană.
    Prin Tempo Invest, firmă înfiinţată în anul 2003, Omer Susli are camioane specializate în transportul de ciment, printre clienţi numărându-se irlandezii de la CRH, care folosesc 85 din camioanele Tempo Invest. În total, are peste 100 de camioane. Travel Tips este agenţia de turism deţinută de Omer Susli care se adresează oamenilor de afaceri şi companiilor.

    Constantin Duluţe
    Ce a fondat: Agricost (cea mai mare fermă de cereale şi oleaginoase din România după suprafaţa cultivată), domeniile Avereşti (vin), imobiliare, agricultură
    Ce a vândut: Agricost
    Cui a vândut: arabilor de la Al Dahra, un grup din agricultură cu sediul în Abu Dhabi
    Cât a încasat: >200 mil. euro (unde nu era singurul vânzător)
    Când a vândut: 2018
    Constantin Duluţe, unul dintre cei mai putenici antreprenori români, cunoscut pentru afacerile în domeniul agricol, investeşte în continuare în sectorul pe care îl cunoaşte, dar şi în imobiliare şi vin. Banii provin din tranzacţia pe care el a încheiat-o în 2018. Mai exact, arabii de la Al Dahra, un grup cu sediul în Abu Dhabi şi cu afaceri în agricultură, au plătit peste 200 de milioane de euro pentru Agricost, cea mai mare fermă de cereale şi oleaginoase din România după suprafaţa cultivată.
    Acum, omul de afaceri continuă să parieze pe businessul românesc. „Eu cred că cine poate trebuie să facă investiţii în criză, cine are posibilitatea, bineînţeles. Trebuie să ne folosim experienţa pentru ceva util tuturor. E doar o criză, totul se va rezolva şi va trece dacă suntem sănătoşi. Eu toţi banii încasaţi îi investesc tot în România, nu plec nicăieri”, spune Constantin Duluţe.
    Astfel, antreprenorul a cumpărat 300 de hectare de teren agricol la Bârlad şi se întoarce în domeniul pe care îl ştie cel mai bine. Nu e însă singurul sector în care îşi investeşte banii.
    „Am început să investesc în vin în 2007 ca un hobby, dar între timp am dezvoltat şi am ajuns la 750 de hectare de viţă de vie. Am investit deja 25 de milioane de euro în industria vinului, iar acum avem în construcţie o cramă nouă cu centru de vinificaţie, pe care sper să o terminăm până la anul.” Este vorba de o investiţie de încă 8 mil. euro. Mai mult, omul de afaceri a mai cumpărat, cu aproape 50 mil. euro, şi la Iaşi un teren de 27 de hectare pentru a construi un proiect imobiliar, pentru care are studiu de fezabilitate.

    „Acum aşteptăm să vedem ce va urma pentru a decide ce facem acolo. Nu mă voi opri din investit, doar mă voi adapta.”

    Sacha Dragic

    Ce a fondat: Superbet (cel mai mare jucător de pe piaţa pariurilor sportive)
    Ce a vândut: pachet minoritar
    Cui a vândut: fondului american de investiţii Blackstone, unul dintre cele mai mari fonduri din lume
    Cât a încasat: 175 mil. euro (unde nu era singurul vânzător)
    Când a vândut: 2019
    În primăvara anului trecut, fondul american de investiţii Blackstone, unul dintre cele mai mari fonduri din lume, care administrează active de peste 500 de miliarde de dolari, a intrat în acţionariatul grupului Superbet, cel mai mare jucător de pe piaţa de pariuri sportive şi gaming din România. Gigantul a preluat un pachet minoritar de acţiuni în cadrul Superbet în urma unei investiţii de 175 mil. euro. Investiţia a fost făcută de către Blackstone Tactical Opportunities (BTO), parte a grupului Blackstone.
    Fondatorul Sacha Dragic a rămas în business ca acţionar majoritar. Antreprenorul este în continuare implicat în afacerea Superbet, dar după tranzacţie s-a implicat şi în organizarea celei mai mari întâlniri de şah care s-a desfăşurat vreodată în România. Cei mai buni şahişti ai lumii au venit în noiembrie 2019 la Bucureşti la penultima etapă din Grand Chess Tour, un turneu mondial de şah, înfiinţat de celebrul şahist rus Garry Kasparov.
    Totodată, el este unul dintre cei care au pus bazele fondului de investiţii – Mozaik Investment, alături de Vlad Buşilă – cofondator al Capital Partners (actualmente BT Capital Partners) – şi de Roland Haas, un bancher de investiţii cu experienţă de trei decenii în industrie. Fondul a făcut anul trecut prima tranzacţie, cumpărând un pachet minoritar în cadrul reţelei de cafenele 5 to go.

    familia Bărbuţ
    Ce a fondat: AdePlast (unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa materialelor de construcţii, cu 11 fabrici)
    Ce a vândut: tot businessul
    Cui a vândut: grupului elveţian Sika
    Cât a încasat: 100 mil. euro (conform estimărilor)
    Când a vândut: 2019

    Familia Bărbuţ a vândut anul trecut businessul AdePlast, fondat de antreprenorul Marcel Bărbuţ, care s-a stins din viaţă acum mai bine de un an. Astfel, elveţienii de la Sika au plătit circa 100 de milioane de euro pe AdePlast, unul dintre cei mai mari jucători din piaţa materialelor de construcţii. AdePlast produce mortare, polistiren şi vopsele în cele 11 fabrici pe care le are la Ploieşti, Oradea, Roman şi Craiova.
    Iulia-Ramona Bărbuţ, cei patru fii – Alexander Michael Bărbuţ, Thomas Bărbuţ, Marcel Bărbuţ, Eduard-Mario Bărbuţ – şi Cristina Paveliuc – partenera de viaţă a fondatorului AdePlast – sunt moştenitorii businessului şi cei care l-au vândut.
    Nu există însă date despre ce planuri au cu banii încasaţi, Marcel Bărbuţ Jr afirmând că nu doreşte să dezvăluie informaţii. Din datele existente în piaţă moştenitorii pariază pe sectorul imobiliar.

    Ovidiu Buluc

    Ce a fondat: distribuitorul farma Farmexim şi lanţul de farmacii HelpNet
    Ce a vândut: tot businessul
    Cui a vândut: grupului german Phoenix
    Cât a încasat: 100 mil. euro (unde nu era singurul vânzător)
    Când a vândut: 2018

    Omul de afaceri Ovidiu Buluc, cunoscut pentru că a construit şi vândut unul dintre cele mai puternice businessuri din farma, grupul Farmexim (distribuţie şi retail), intenţiona să investească în industria vinului şi imobiliare, conform celor mai recente date. Nu există informaţii dacă el a finalizat investiţiile.
    În 2018 omul de afaceri a vândut businessul construit în ultimele două decenii pentru circa 100 de milioane de euro, iar apoi se uitat către alte domenii. Buluc a discutat cu mai multe crame locale, printre care şi Vinarte şi Serve, conform surselor din piaţă de la momentul acela.
    Buluc nu a finalizat negocierile acestea, însă este interesat de vin, putând intra în domeniu atât prin achiziţia unui pachet de acţiuni, cât şi prin preluarea unui business 100%.Antreprenorul Ovidiu Buluc a pus bazele Farmexim, prima companie de import de medicamente, în 1990. El este absolvent al Facultăţii de Comerţ Exterior din cadrul ASE. Şi-a început activitatea în 1968 în comerţul exterior, iar între 1980 şi 1990 a fost şeful serviciului din cadrul Uzinexport.

    Mihai Marcu

    Ce a fondat: operatorul de servicii medicale private Medlife (înfiinţat de mama sa, Mihaela Marcu), afaceri în turism şi yachting
    Ce a vândut: pachet de acţiuni la MedLife (dintre care o vânzare a avut loc chiar recent)
    Cui a vândut: mai multor cumpărători, o parte pe Bursa de la Bucureşti
    Cât a încasat: N/A
    Când a vândut: treptat, cel mai recent în martie 2020, un pachet de acţiuni

    Mihai Marcu, directorul general al furnizorului de servicii medicale private MedLife, şi Nicolae Marcu, fratele acestuia şi unul dintre acţionarii companiei, au vândut la începutul lunii martie 450.000 de acţiuni MedLife pentru aproximativ 16,6 milioane de lei (3,5 mil. euro). Ei rămân însă acţionari în business.
    Aceasta este cea mai recentă vânzare de titluri a lui Mihai Marcu, antreprenor care are afaceri adiacente în domeniul turismului – un complex turistic în Deltă şi un altul în Transilvania – şi în domeniul yachtingului – o şcoală de profil şi Marina LifeHarbour Limanu, una dintre cele mai mari marine private din România.
    „Cea mai importantă valoare deţinută de familie în calitate de investitor este şi va rămâne MedLife. Restul investiţiilor nu sunt deloc o prioritate pentru noi până la finalizarea crizei generate de pandemia de COVID 19”, spune Mihai Marcu.

    Drumul antreprenorilor care au reuşit să vândă chiar înainte de criza curentă a fost pavat de alte tranzacţii
    Oamenii de afaceri români nu au reuşit să se ţină departe de business şi au revenit în joc în decurs de câteva luni sau maximum un an de la momentul în care au vândut propriile companii. Cu banii încasaţi, ei s-au întors în antreprenoriat, unde au decis să parieze pe afaceri în industrii conexe celor iniţiale, în domenii legate de propriile pasiuni sau în sectoare aflate pe val la momentul investiţiilor.
    „Am spirit antreprenorial şi de aceea mă întorc din nou, de fiecare dată, în business. Cred că satisfacţia dată de muncă este a doua după cea dată de dragoste. La un moment dat nu mai lucrezi pentru bani“, spunea anterior Florentin Banu, antreprenorul cunoscut pentru că a creionat şi dezvoltat napolitanele Joe şi supermarketurile Artima (acum Carrefour Market). Pe ambele le-a vândut unor giganţi străini şi a luat-o de la capăt, cel mai recent în producţia industrială, unde a făcut iar o tranzacţie. Banu afirma anterior că nu se va opri aici.
    Puţini sunt antreprenorii care i-au urmat modelul lui Florentin Banu, care în decurs de aproape 30 de ani s-a aventurat în trei domenii diferite – producţie de alimente, retail şi producţie industrială. Cei mai mulţi s-au întors la prima dragoste, mai exact la domeniul cu care au pornit la drum şi de unde au făcut exit. Chiar dacă nu au replicat primele afaceri – de multe ori pentru că le era interzis prin clauzele contractuale să revină în domeniu în următorii 3-5 ani – antreprenorii români au găsit noi nişe ale aceloraşi sectoare. Industria alimentară e variată, la fel şi retailul sau sectorul medical, două domenii vaste şi complexe. Şi nu sunt singurele exemple.
    Ce au făcut antreprenorii români cu banii? Au dezvoltat fabrici – în România, dar şi în Indonezia -, au pariat pe turism şi viticultură, au ridicat clădiri de birouri, proiecte rezidenţiale şi industriale sau au investit în IT. „Câte bordeie, atâtea obiceie”, vorba zicalei.
    De ce au făcut asta?
    Pentru că aveau know-how-ul necesar, aveau reţeaua de contacte şi, bineînţeles, aveau şi banii să pornească la drum.
    Ah, şi pentru că prima dragoste nu se uită niciodată. Nici măcar în business.

    Liviu Drăgan

    Ce a fondat: Total Soft (una dintre cele mai mari companii de software locale), Druid (inteligenţă artificială)
    Ce a vândut: Total Soft
    Cui a vândut: Logo Software Investment (Turcia)
    Cât a încasat: 30 mil. euro (toată tranzacţia)
    Când a vândut: 2016

    Liviu Dan Drăgan, unul dintre cei mai cunoscuţi antreprenori locali din IT, a înfiinţat TotalSoft – unul dintre cei mai mari producători locali de software – în 1994. Mai bine de două decenii mai târziu, în 2016, compania fost vândută în totalitate grupului turcesc Logo, într-o tranzacţie de circa 30 de milioane de euro. Antreprenorul era atunci acţionar minoritar după ce anterior cedase controlul fondului elen Global Finance.
    După exit, omul de afaceri nu a stat mult departe de business şi de domeniul tehnologiei, fondând un start-up – Druid – specializat pe dezvoltarea de soluţii de inteligenţă artificială.
    „Am revenit în zona de tehnologie din trei motive. În primul rând pentru că eu cunosc piaţa şi potenţialii clienţi, iar ca urmare a activităţii mele în business am strâns capital de încredere. În al doilea rând, aveam acces la competenţe şi la resurse şi ştiam valoarea lor. Nu în ultimul rând, eu cred că în business e bine să faci ce te pricepi”, spune antreprenorul.
    Start-up-ul românesc de tehnologie Druid, specializat în dezvoltarea de asistenţi virtuali inteligenţi (chatbot), a primit la finalul anului trecut cea de-a treia finanţare, în valoare de 1,1 mil. euro, de data aceasta banii venind de la fondul de investiţii Early Game Ventures (EGV), plus alţi doi investitori privaţi. Astfel, de la înfiinţarea sa în februarie 2018 şi până în prezent, Druid a atras în total investiţii de 2,7 mil. euro, start-up-ul fondat de antreprenorul local Liviu Drăgan fiind evaluat în prezent la circa 8 milioane euro.

    „Am trecut de la business de ERP la inteligenţă artificială. Dacă ar fi să fac un al treilea pariu în business, tot către tehnologie aş merge”, adaugă Liviu Drăgan.

    Levente Bara
    Ce a fondat: producătorul de ingrediente pentru industria alimentară Supremia Grup, Transilvania Nuts (procesator de nuci), o fabrică de condimente în Indonezia
    Ce a vândut: Supremia
    Cui a vândut: grupului francez Solina
    Cât a încasat: 30-40 mil. euro conform estimărilor (unde nu era singurul vânzător)
    Când a vândut: 2017

    În primăvara lui 2017 antreprenorul Levente Bara anunţa că a ajuns la o înţelegere cu grupul francez Solina pentru vânzarea producătorului de ingrediente pentru industria alimentară şi de condimente Supremia Grup. Exitul survenea la 16 ani după ce el a fondase businessul. La scurtă vreme după, Levente Bara paria pe o altă afacere locală din industria alimentară, mai exact alături de un partener se orienta către o fabrică de produse din miez de nucă. Între timp, Transilvania Nuts, procesatorul de miez de nucă controlat de Levente Bara şi Alexandru Chiric, a deschis în 2019 o nouă fabrică, în localitatea Ciugud din judeţul Alba. Această unitate de producţie realizează nucă bio, batoane pe bază de fructe cu miez de nucă sau ulei de nucă, după o investiţie de 4,2 milioane de euro din fonduri proprii şi europene. Acestea nu sunt însă singurele businessuri ale antreprenorului.
    „În 2007 – mult înainte să vând Supremia – am investit într-un restaurant în Alba Iulia, într-o vreme în care nu prea erau localuri în oraş. A fost un restaurant de patru stele pe care l-am făcut mai degrabă pentru firmă, pentru că aveam mulţi străini care veneau la noi atunci. L-am vândut însă anul trecut pentru că acum stau jumătate din an în SUA şi nu aveam timp să mă ocup.” El a păstrat însă o fabrică de condimente în Indonezia, Natural Java Spice. Fabrica a deschis-o în 2013, ca furnizor de materie primă pentru Supremia, ea realizând doar condimente şi doar de origine Indonezia.
    „Sunt cel mai mare investitor român din această ţară. Când am vândut businessul Supremia nu am vrut să vând şi această fabrică. Noi acum lucrăm cu unii dintre cei mai mari jucători din lume, avem birouri în SUA şi Germania (pentru toată Europa), unde distribuim noi direct, iar apoi lucrăm în rest prin parteneri.”
    Compania se află pe o curbă ascendentă, e încă în dezvoltare, deci nu se pune problema ca antreprenorul să o vândă acum, după cum spune chiar el. La maturitate însă da, pentru că totul este de vânzare.
    „Eu mai sunt acţionar cu 50% şi în Transilvania Nuts (procesator de miez de nucă ce realizează şi batoane pe bază de fructe – n.red.) şi am şi un portofoliu consistent în imobiliare în România şi în Chicago, SUA. Îmi împart timpul între SUA, România şi Indonezia, am un portofoliu de business diversificat”, spune Levente Bara.

    Cristian Constantinescu
    Ce a fondat: Noriel (activ în retailul, producţia şi distribuţia de jucării) şi Nala (retail de cosmetice)
    Ce a vândut: Noriel
    Cui a vândut: Enterprise Investors (în tranşe, ultima dată către Enterprise Investors)
    Cât a încasat:
    24 mil. euro
    (toată tranzacţia)
    Când a vândut: 2016
    Antreprenorul Cristian Constantinescu şi familia sa au vândut Noriel – un grup cu activităţi în producţia, retailul şi distribuţia de jucării – în primăvara lui 2016 fondului de investiţii Enterprise Investors. La momentul acela antreprenorii au făcut exit, deţinând un pachet majoritar de acţiuni. Ei vânduseră anterior un pachet de acţiuni unui alt fond, Axxess Capital. Acesta a ieşit şi el din businessul Noriel în 2016.
    Un mai târziu a apărut pe piaţă brandul de cosmetice Nala, fondat de Cristian Constantinescu. Primul magazin a fost deschis în septembrie 2017, iar în prezent sunt aproape 30 de unităţi în principalele oraşe ale ţării.

    „A fost o decizie strategică să merg către retailul de cosmetice.

    Există o serie de criterii pe care le-am analizat atunci când am decis să intru pe o piaţă nouă şi abia apoi am făcut pasul acesta.
    Eu am învăţat că sunt necesare trei lucruri atunci când intri în business – network (reţea de cunoştinţe – n.red.), capital şi know-how. Dacă le ai pe toate trei, ai şanse mari să reuşeşti. Dacă ai doar două, şansele scad la 50%, iar dacă ai doar unu din trei, atunci şansele de reuşită scad dramatic”, spune omul de afaceri.

    Raul Ciurtin
    Ce a fondat: Albalact (a preluat şi dezvoltat businessul), Prefera Food, afaceri imobiliare
    Ce a vândut: întreaga participaţie în Albalact
    Cui a vândut: gigantului francez Lactalis
    Cât a încasat: 70 mil. euro
    Când a vândut: 2016

    Raul Ciurtin este unul dintre cei mai importanţi antreprenori din industria alimentară, de numele său fiind legat cel mai mare producător de lactate din România, Albalact. A preluat conducerea Albalact în 1999, renunţând la meseria de medic şi a trebuit să înveţe repede cum să redreseze o companie falimentară. A dus Albalact la afaceri de peste 100 de milioane de euro şi pe primul loc în industria de lactate, iar în 2016 a vândut compania gigantului francez Lactalis.
    Apoi, nu a renunţat la producţie, ci a dezvoltat Prefera Foods, pe care l-a transformat într-unul dintre cei mai mari jucători din producţia de conserve, investind totodată în branduri precum „Capricii şi Delicii“ sau „de Azi“.

    „Statul ar trebui să sprijine producţia locală – care s-a dovedit atât de importantă -, iar acest lucru se poate întâmpla dacă asigură într-un fel foarte uşor accesul la credite prin oferirea de garanţii”,
    afirmă Ciurtin, care ilustrează astfel importanţa producţiei autohtone în special în această perioadă marcată de pandemia de Covid-19.
    Totodată, omul de afaceri a mai pariat şi pe sectorul imobiliarelor şi pe producţia de vin. „Am investit în afacerea unui prieten“, spunea Ciurtin acum trei ani despre decizia de a intra în viticultură.

     

    Vasile Armenean
    Ce a fondat: Betty Ice
    Ce a vândut: tot businessul
    Cui a vândut: gigantului anglo-olandez Unilever
    Cât a încasat: 80 mil. euro
    Când a vândut: 2017
    Vasile Armenean, fondatorul companiei Betty Ice, a adus din Austria ideile de afaceri şi reţetele care l-au ajutat să creeze în circa două decenii unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa de îngheţată din România. Businessul a fost vândut acum circa trei ani gigantului Unilever într-o tranzacţie de circa 80 mil. euro.
    Acum, omul de afaceri are investiţii imobiliare, în mai multe sectoare – rezidenţial, birouri şi parcuri industriale. El are totodată şi alte pariuri pe aceeaşi industrie pe care o cunoaşte – industria alimentară.
    „Am investit o parte din banii încasaţi (de la Unilever – n.red.) în domeniul imobiliar, dar o parte s-au îndreptat către domeniul alimentar pe care îl cunosc. Nu am investit pe bursă, ci direct în afacerile unor antreprenori pe care vreau să îi susţin astfel în dezvoltare”, spune Vasile Armenean, omul de afaceri care în 2017 pe final de an a vândut producătorul de îngheţată Betty Ice din Suceava gigantului anglo-olandez.
    Antreprenorul afirmă acum că nu e exclus să revină cu o investiţie de la zero în domeniul alimentar – altul decât cel de îngheţată – date fiind condiţiile din piaţă în contextul pandemiei de COVID-19.
    „Nu e exclus nimic, se schimbă jocul din business şi eu sunt deschis oportunităţilor. Pot fi şi alte domenii nu doar alimentar, dacă apar şanse”, spune el, fără a oferi momentan alte informaţii.
    La 17 ani, Armenean a decis să părăsească România şi să se stabilească în Austria, pe care o considera ţara cu cele mai multe oportunităţi. Soarta însă i-a pregătit un alt drum, mai încurcat, şi o altă destinaţie.
    A fost nevoie de vreo doi ani şi două încercări nereuşite pentru ca până la urmă să ajungă în Linz, Austria. Acolo, Armenean a intrat pentru prima dată în contact cu industria îngheţatei, pentru ca, mai târziu, să decidă să pornească pe propriul drum în mediul de afaceri românesc de la începutul anilor ’90, în acelaşi sector de activitate.

    Wargha Enayati

    Ce a fondat: Regina Maria, alte afaceri în domeniul medical
    Ce a vândut: 100%
    Cui a vândut: Mid Europa Partners
    Cât a încasat: 100 mil. euro (toată tranzacţia)
    Când a vândut: 2015

    Medicul Wargha Enayati, cunoscut în special pentru că a dezvoltat şi apoi a vândut reţeaua de sănătate privată Regina Maria fondului de investiţii Mid Europa Partners, pariază în continuare pe acelaşi domeniu. „Am investit în mai multe sectoare ale domeniului medical. Am investit în comunicare medicală, în organizare de evenimente în domeniu. Am pariat pe Medijobs – platformă pentru recrutare medicală – şi Docbook – o platformă prin intermediul căreia utilizatorii îşi pot face programări la doctor -, ambele afaceri care au atras apoi şi alţi investitori. Am dezvoltat împreună cu alţi patru antreprenori un mic fond de investiţii – Cleverage – şi investim în start-upuri în domeniul medical”, povesteşte antreprenorul.
    El mai menţionează şi Intermedicas (un business în domeniul serviciilor medicale care intermediază accesul pacienţilor la o a doua opinie medicală) şi Enayati Medical City (un proiect medical de câteva zeci de milioane de euro).

    „Totul este în domeniul medical. Am şi investiţii imobiliare, dar doar ca sprijin pentru celelalte afaceri”, spune Wargha Enayati.

    Pentru medicul cardiolog pariul cel mai mare este Enayati Medical City, proiectul greenfield de 60 mil. euro din Bucureşti, ce urmează să fie deschis în ianuarie 2021. El a început construcţia proiectului Enayati Medical City la jumătatea anului 2018, alături de italienii de la Monza pentru partea de spital de oncologie, iar pe terenul de 35.000 mp din Bucureşti sunt în construcţie o unitate de îngrijire medicală, un centru pentru vârstnici şi un spital oncologic.

    Radu Georgescu
    Ce a fondat: mai multe businessuri de tehnologie – RAV, Avangate, Vector Watch
    Ce a vândut: cel mai recent, a vândut alături de Andrei Pitiş şi alţi acţionari activele Vector Watch
    Cui a vândut: FitBit
    Cât a încasat: 15 mil. euro (toată tranzacţia)
    Când a vândut: 2016

    Omul de afaceri Radu Georgescu este unul dintre cei mai cunoscuţi antreprenori din IT-ul românesc, fiind totodată unul dintre primii care a reuşit să facă tranzacţii majore încă de acum mai bine de un deceniu.
    Radu Georgescu a înfiinţat în 1992, împreună cu alţi parteneri, compania GeCAD Software, care doi ani mai târziu a scos pe piaţă antivirusul RAV, pe care l-a vândut în 2003 gigantului Microsoft pentru o sumă de peste 10 milioane de dolari. De atunci, industria IT din România s-a dezvoltat continuu.
    După vânzare Georgescu a continuat să dezvolte businessuri de tehnologie. Astfel, în 2010 antreprenorul român a făcut al doilea exit prin vânzarea procesatorului de plăţi online ePayment grupului sud-african Naspers, iar în 2013 pe cel de-al treilea: vânzarea companiei de IT Avangate unui fond de investiţii cu active de 7 mld. dolari din Silicon Valley. A urmat şi al patrulea exit, în 2014, când Modulo Consulting, un integrator local de soluţii IT pentru operatori de comunicaţii, a cumpărat businessul Axigen – un software care permite companiilor să-şi creeze propriul server de mesagerie electronică (e-mail). Unul dintre cele mai recente exituri ale sale a fost cel din 2016, când gigantul Fibit a plătit 15 mil. euro pentru activele Vector Watch. Au vândut atunci, alături de Radu Georgescu, Andrei Pitiş şi mai mulţi antreprenori.
    Antreprenorul român nu s-a oprit însă aici, continuând să investească şi în alte business-uri de tehnologie prin intermediul fondului de investiţii Gecad Ventures. Totodată, el s-a alăturat şi unor investiţii făcute de Early Game Ventures, un fond de investiţii condus de Dan Călugăreanu, Cristian Munteanu şi Radu Stoicoviciu. Astfel, acum el este cel mai des în poziţia de investitor.

    Notă: acesta nu este un clasament şi nici nu este o analiză exhaustivă, în ultimii ani numărul de antreprenori care şi-au vândut businessul către investitori strategici sau financiari fiind foarte mare.

  • De ce am angajat nepalezi şi nu români

    Întrebarea este de ce patronii români încep să prefere să angajeze muncitori străini decât români, în condiţiile în care sunt 2 milioane de români în ţară care pot să muncească, dar nu sunt pe nicăieri.
    Un răspuns l-a dat David Alb, un antreprenor din Timişoara care deţine brutăriile Senneville, la conferinţa Afaceri de la zero, organizată la începutul lunii martie la Timişoara de ZF împreună cu Banca Transilvania.
    „Am adus nepalezi de nevoie, după ce am renunţat să mai căutăm români. Un nepalez vine cu un contract de doi ani stabilit la început şi rămâne să muncească. Rata de retenţie este foarte bună, chiar dacă o lună, două sau trei trebuie să-i instruiesc. El vine aici şi câştigă 500 de euro, bani pe care îi trimite acasă, la familia lui.  Cheltuielile lunare pentru mine ajung la 5.000 de lei, adică puţin peste 1.000 de euro. Ne-am gândit să mergem la Vaslui, să aducem muncitori de acolo, dar ce garanţie aveam că a doua zi nu se urcau în tren şi plecau înapoi acasă? Am vrut să aducem angajaţi din judeţele sărace de lângă Timişoara, din Caraş-Severin, dar nu vin să lucreze aici, chiar dacă pot să câştige mult mai mult decât la ei acasă.“
    El a mai spus că această creştere salarială din ultimul timp, cerută de tot mai mulţi, are o anumită limită, dictată până la urmă de preţul produsului pe care este dispus să-l plătească un client.
    Toate companiile din România se confruntă cu o fluctuaţie mare de personal şi un bazin mai redus de oameni cu care să poată să îi înlocuiască. Problema nu ar fi creşterea salarială dacă un angajat ar fi stabil, adică dacă nu ar pleca peste noapte.
    Legislaţia din România nu este atât de flexibilă şi nu permite încheierea unor contracte prin care firmele să condiţioneze un anumit salariu de durata de timp în care rămâne un angajat.
    La noi contractele sunt pe durată nedeterminată, iar un angajat poate să plece aproape când vrea el.
    În cazul nepalezilor, ei pot să vină pe un anumit contract şi mai degrabă preferă să-l onoreze decât să caute altceva.
    Noile generaţii vor să experimenteze şi intră într-un job cu gândul de a sta puţin, de a căpăta ceva experienţă pe banii şi timpul angajatorului, iar cu acest CV să se ducă mai departe. Pentru că tinerii nu sunt aşa fideli, patronii români au început să caute angajaţi seniori.
    Radu Savopol, proprietarul lanţului de cafenele 5 to Go, spune: „Căutăm angajaţi de peste 40 de ani pentru că sunt mai responsabili, mai stabili şi nu au probleme cu trezitul de dimineaţă. În schimb tinerii sunt mult mai pretenţioşi când vine vorba de partea salarială”.
    Angajaţii millennials vor mai mult timp pentru ei, caută câteodată un job care să le permită să lucreze de acasă, sunt motivaţi de ce înseamnă mentorat şi de posibilitatea de dezvoltare, spune Sorina Donisa, de la firma de recrutare APT Resources and Services.
    Dacă firmele româneşti, dacă patronii, proprietarii, antreprenorii români vor avea succes cu muncitorii străini, în primul rând mai fideli, s-ar putea ca români să-şi găsească din ce în ce mai greu un job, sau vor fi nevoiţi să-şi reducă pretenţiile. Este doar o chestiune de timp.

  • Schimbări de la 1 ianuarie 2020: 30.000 de lucrători străini nou-admişi pe piaţa forţei de muncă

    Guvernul a aprobat un proiectul de Hotărâre privind stabilirea contingentului de lucrători străini nou-admişi pe piaţă forţei de muncă în anul 2020.

    Astfel, pentru anul 2020 s-a fost stabilit un contingent de 30.000 de lucrători străini nou – admişi pe piaţă forţei de muncă din România, care este similar celui din anul 2019, când contingentul iniţial de 20.000 de lucrători a fost suplimentat cu 10.000.

    Contingentul de lucrători străini nou-admişi pe piaţă forţei de muncă se stabileşte anual prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

  • Cine sunt curajoşii care au readus la viaţă una dintre perlele turismului românesc. Spun că inconştienţa, nu curajul i-a mânat în luptă

    În împrejurimile staţiunii Băile Herculane sunt cunoscute în prezent 16 izvoare naturale cu apă termominerală, înşirate de-a lungul râului Cerna, care traversează oraşul cu 5.000 de locuitori. Despre apele sulfuroase de la Herculane se ştie că, de-a lungul timpului, au dovedit că pot vindeca boli atât interne, cât şi externe, de la artroze la boli de piele, afecţiuni gastrice, oftalmologice, respiratorii sau sechele posttraumatice. Factorii naturali pot fi folosiţi fie în scop preventiv, fie în scop terapeutic.

    Dar nimic din toate acestea nu se poate întâmpla fără un program investiţional amplu, care să creeze un mediu turistic atractiv pentru cei care ajung la concluzia că apele de la Herculane le pot face bine. Staţiunii îi trebuie infrastructură, îi trebuie posibilităţi mai multe de petrecere a timpului şi o atractivitate constantă tot timpul anului, nu doar în vârful de sezon.

    Azi, o plimbare prin staţiunea Băile Herculane e ca şi cum ai răsfoi o carte veche, un manual care le-a fost de folos bunicilor sau străbunicilor pe băncile şcolii, dar care a sfârşit aruncat în podul casei. Poveştile localnicilor încep, invariabil, cu „Aici, cândva, veneau turiştii străini cu probleme de sănătate” sau „Aici erau hotelurile neîncăpătoare în timpul sezonului de vară”. Toate au fost cândva, pe vremuri, de mult. Azi, hoteluri întregi stau în paragină, cu geamuri sparte şi uşi ferecate, iar clădiri istorice cu detalii fascinante de arhitectură stau să se prăbuşească. Au mai rămas ca martori doar localnicii care au trăit şi vremurile de glorie ale staţiunii.

    „Să mergeţi în centru să vedeţi, acolo e frumos. Aşa, pe lângă ruine, n-aveţi mare lucru de admirat”, spunea prieteneşte un locuitor din staţiune, ieşit la plimbare într-o duminică rece de noiembrie. La fel de rece ca staţiunea.

    În Herculane există astăzi 66 de unităţi de cazare, cu o capacitate de 4.476 de locuri. Dintre acestea, 3.193 se găsesc în cele 13 hoteluri, spun proprietarii din staţiune.

    Tot ei mai arată că, în 2018, în Herculane s-au cazat peste 140.000 de turişti, un record al staţiunii în ultimele două decenii. Minimele istorice au fost atinse în anii 2009 şi 2010, când numărul turiştilor nu a depăşit 5.000 pe an. Pentru 2019, estimările arată că numărul se va apropia de 170.000. Au fost făcuţi paşi înainte, dar nu e suficient.

    Pionierii

    Printre curajoşii care au investit în Herculane se numără familia Băzăvan din Craiova, care este responsabilă de peste 400 dintre cele aproape 3.200 de locuri de cazare disponibile în hotelurile din staţiune.

    „Obişnuiam să venim aici cu părinţii în copilărie, aşa că am văzut cât de căutată era zona cândva. Ani mai târziu, când ne-am reîntors, am găsit totul în paragină. Atunci am decis să cumpărăm noi un hotel şi să-l renovăm pentru a-l redeschide”, povesteşte Marius Băzăvan, care, alături de fratele lui, Florin, ţine în mâini hotelurile Diana şi Afrodita din Băile Herculane.

    Marius avea 22 de ani când a hotărât să se dedice redeschiderii hotelului Diana. Coordonaţi şi susţinuţi permanent de părinţi, cei doi fraţi au făcut ceea ce nu mulţi îndrăzniseră să creadă că se mai poate face. „Am pornit cu un buget care s-a terminat mai repede decât plănuiserăm. Până la finalizarea primului hotel (Diana – n. red.), bugetul programat a crescut de două ori şi jumătate. Am apelat la credite bancare şi încă nu ne-am amortizat investiţia. Sperăm să facem asta în următorii doi ani”, spune Florin Băzăvan.

    Hotelul Diana a fost repus în funcţiune în 2011. Un an mai târziu s-a deschis ceea ce este astăzi Afrodita Resort & Spa, un complex care, pe lângă hotel, include saune, o sursă proprie de apă termală sulfuroasă şi zone destinate tratamentelor de recuperare şi prevenţie. Investiţia în cele două hoteluri a ajuns, în cele din urmă, la 10 milioane de euro.

    „În prima iarnă, am avut şase cazări. Pe atunci (în 2012 – n. red.), în Herculane toate spaţiile de cazare se închideau pe perioada iernii, de aceea oamenii nu erau obişnuiţi să vină aici în lunile acelea”, îşi aminteşte Marius Băzăvan.

    Ei au fost deschizători de drumuri, iar lor le-au urmat şi alţii. Uşor-uşor, staţiunea a ajuns la un nivel decent.

    Afrodita Resort & Spa face parte din grupul Bacolux, deţinut de fraţii Marius şi Florin Băzăvan. Pe lângă hotelurile Diana (trei stele) şi Afrodita (patru stele) din Băile Herculane, în grup mai sunt incluse hotelul Craioviţa din Craiova şi pensiunea Bacolux din Buşteni. Împreună, acestea au peste 1.000 de locuri de cazare şi 350 de angajaţi. Grupul Bacolux a fost înfiinţat în 1994 ca un business de familie. Primul hotel deschis a fost cel din Craiova, căruia i-au urmat, în 2011, hotelul Diana (preluat şi redeschis), iar apoi hotelul Afrodita. La finalul anului trecut, în cadrul hotelului Afrodita a fost deschis centrul spa Herculum, o investiţie de 2,5 milioane de euro, iar acum proprietarii lucrează la o zonă de divertisment pentru copii.

    Mânaţi de inconştienţă

    La opt ani distanţă de la deschiderea primului hotel din Herculane, cei doi fraţi Băzăvan spun că nu curajul, ci inconştienţa i-a mânat în luptă. „Investitorii nu vin aici, pentru că investiţia nu se amortizează foarte repede. Nimeni nu vrea să cumpere o clădire în ruină, să aştepte un an şi jumătate, poate chiar doi, până să primească autorizaţia de construcţie, să construiască încă patru-cinci ani şi abia apoi să deschidă. Şi totuşi, staţiunea trebuie să renască, peisajele sunt foarte frumoase, resursele naturale şi aerul ionizat sunt elemente foarte valoroase pentru dezvoltarea oraşului”, spune Florin Băzăvan.

    Anul acesta, pentru prima dată în perioada săbătorilor, multe rezervări la Afrodita Resort & Spa sunt pentru perioada 23 decembrie – 3 ianuarie, adică oamenii vor să stea mai mult timp în Herculane, nu doar trei-patru zile, ca până acum. Şi ponderea turiştilor străini e mai mare, ajungând acum la 14-15%, faţă de doar 2% în urmă cu opt ani. „Mai avem câteva proiecte pe care vrem să le dezvoltăm în Băile Herculane şi la care lucrăm în prezent. Unul dintre ele este un spaţiu de divertisment. Ne-ar mai trebui însă angajaţi. Avem 260 de oameni la hotelurile din Herculane, dar am mai avea nevoie de încă cel puţin 15%”, spune Florin Băzăvan.

    Cei doi fraţi antreprenori spun că, dincolo de investiţiile private, turismul balnear are nevoie şi de o colaborare mai bună între Ministerul Sănătăţii şi cel al Turismului, pentru a încuraja oamenii să meargă la tratamente în astfel de staţiuni, unde se ajunge, de regulă, cu trimitere de la medicul de familie. Turiştii care vin să-şi trateze diverse afecţiuni trebuie să respecte indicaţiile clare ale medicului de familie şi ale medicilor din staţiune.

    De altfel, circa 40% dintre turiştii care se cazează la Afrodita Resort & Spa se duc pentru tratamente recomandate de medici, iar restul aleg să meargă acolo pentru relaxare. Media de vârstă a celor care se cazează în complex este de aproximativ 40 de ani. Preţurile variază în funcţie de sezon, de tipul camerei şi de alte criterii, dar în medie şapte nopţi de de cazare în complex costă circa 200 de euro pentru o cameră dublă, potrivit unei simulări de rezervare făcute pe site.
    Pentru toate hotelurile din grupul Bacolux, familia Băzăvan estimează o cifră de afaceri de 7,3 milioane de euro în 2019, în creştere faţă de cele 6 milioane de euro obţinute anul trecut. Businessul creşte şi, odată cu el, creşte şi staţiunea Băile Herculane. Mai trebuie să crească doar interesul investitorilor şi al autorităţilor.

  • Lovitură pentru românii care locuiesc în Marea Britanie. Toţi străinii vor fi taxaţi suplimentar

    Un nou guvern conservator ar aplica o taxă suplimentară de 3% la achiziţia unui bun imobiliar de către proprietari care nu au domiciliul fiscal în Regatul Unit, scrie AFP, preluată de Agerpres.

    În prezent, britanicii, străinii şi companiile plătesc aceeaşi taxă la cumpărarea unui bun, valoarea variind numai în funcţie de suma tranzacţiei.
    Statul percepe în prezent 2% pentru tranzacţiile imobiliare între 125.001 şi 250.000 de lire (146.000 – 292.000 de euro), 5% pe cele de până la 925.000 de lire (1,1 milioane de euro), 10% până la 1,5 milioane de lire (1,7 milioane de euro) şi 12% dincolo de această sumă.

    Măsura propusă de conservatori va adăuga 3% la fiecare tranzacţie pentru persoanele a căror rezidenţă fiscală nu se află în Regatul Unit.
    Chiar dacă nu există statistici oficiale privind sectorul cumpărătorilor străini, studii recente au arătat că ei ar reprezenta aproape 30% din achiziţii în anumite zone din centrul Londrei în ultimii ani.

    Un raport al Universităţii din York a relevat în 2017 că 13% dintre noile bunuri imobiliare rezidenţiale din capitală între 2014 şi 2016 au fost cumpărate de persoane care nu locuiesc în Marea Britanie.

    În pofida unei diminuări a investiţiilor străine de la anunţarea Brexitului în 2016, analiştii şi partidele politice sunt de acord că acest fenomen umflă preţurile practicate pe piaţă şi împiedică anumite persoane să devină proprietari.

    “Regatul Unit va fi mereu deschis persoanelor care vor să vină aici pentru a trăi, munci şi a-şi construi viaţa în minunata noastră ţară”, a declarat ministrul finanţelor, apreciind că această măsură va da “unui mai mare număr de oameni oportunitatea de a găsi un loc drăguţ în care să trăiască”, scrie incont.ro

  • Cum poate România să devină o destinaţie de turism viticol?

    BM: Ce ar trebuie să facem noi ca Transilvania, Dealu Mare sau Drăgăşani să fie asociate cu Toscana, cu aerul din Provence?
    Mircea Matei, director general, Villa Vinea: Cineva din panelul anterior vorbea despre străinii care vin în restaurant şi au o experienţă de tipul câte vinuri de calitate găsesc; în situaţia noastră, mă bucur că foarte mulţi turişti străini vin în cramă şi este o experienţă în care se minunează: de vinuri, de privelişte, de un personal prietenos. Asta trebuie să facem: să îi aducem, să avem o politică de incoming şi să le oferim o experienţă într-adevăr care să îi uimească. În momentul în care se creează o experienţă de acest tip, aceasta devine un ambasador al ţării, al zonei, al regiunii şi mă aştept ca efectiv să crească în timp, aducând mai mulţi turişti în ţară.
    BM: Vă ajută faptul că sunteţi amplasaţi în Transilvania pentru a atrage turişti la cramă?
    Mircea Matei: Ne ajută pentru că într-adevăr despre Transilvania se ştie mai mult decât despre alte regiuni din ţară. Avem un avantaj legat de faptul că suntem undeva între aeroportul de la Cluj, Braşov, satele săseşti, se caută crame în traseurile turistice şi acest lucru ne ajută într-adevăr.
    Victor Deleanu, director general, Casa de vinuri Cotnari: Cred că ar trebui ca în primul rând să punem cramele pe harta turismului naţional, să începem de aici. Din păcate, noi suntem amplasaţi într-o zonă departe de Bucureşti, mare parte din turismul cramelor fiind în această zonă; nu suntem nici din Transilvania, trebuie să inventăm ceva. În ultimul timp ne-am gândit la un proiect de turism, o cramă mică ce ar fi construită în cadrul domeniului. În a doua cramă am investit foarte mult în parte de arhitectură şi în partea de finisaje, considerăm că acesta ar fi un pas la noi pentru a putea face un turism de calitate, neavând atracţii foarte importante în zona apropiată. Proiectul nostru este unul pe termen lung, urmează să dezvoltăm şi spaţii de cazare, însă primii paşi i-am făcut.
    Valentina Vesler, marketing director, Valvis Holding: La noi porţile sunt deschise la cramă, organizăm tot felul de evenimente acolo, în schimb este tot aşa, o vizită de o zi. Concentrarea noastră a fost păstorirea unei suprafeţe mari de vin şi am zis să facem lucrurile temeinic de la bun început, iar toate investiţiile s-au îndreptat în zona de replantare, retehnologizare, investiţie în produs, soiuri noi. Astfel, bucata de business care aducea practic banii a fost mult mai importantă – nu este o cramă butic, este o bucată foarte mare din industrie, dar turismul, acolo unde se produce vinul, este extrem de important şi ar trebui să existe nişte eforturi articulate în sensul acesta – pentru noi este o prioritate, dar urmează să facem lucrurile de la bază, o bază solidă, pe care să construim şi această componentă.
    BM: Credeţi că într-un final turismul poate schimba lucrurile pentru un producător – poate nu pentru unul atât de mare pe cât sunteţi voi, dar pentru unul mai mic – poate să îl pună pe harta vinului, dacă are o cramă bine amplasată, dacă are spaţii de cazare?
    Valentina Vesler: Absolut, o cramă butic este foarte importantă, în primul rând aceasta nu gestionează bugete de marketing. Bugetele de marketing sunt foarte importante pentru promovarea vinului, dar o cramă butic nu are astfel de bugete. S-a invocat destul de mult comparaţia cu Italia, Spania, Franţa. Industria vinului este organizată acolo cu totul altfel, nu există producători care au hectare foarte multe, pentru ei să aducă omul acolo e important. Acel model poate funcţiona şi pentru noi. Pentru cramele mari, direcţia de business este puţin alta, dar pentru o cramă butic, în planul de business, această componentă ar trebui să fie obligatoriu luată în calcul.
    Roxana ANA, managing director,
    Velvet Winery: Din perspectiva unui producător mic de vinuri pot să confirm cele spuse mai devreme. Într-adevăr, turismul viticol joacă un rol foarte important, atât în comunicarea şi imaginea cramei butic, cât şi în politica de vânzări. Nu ne putem baza pe volumele mari de vânzări pe care le au producătorii mari, atât pe piaţa internă, cât şi externă, drept urmare acest gen de comunicare, mai directă şi mai personală cu consumatorul, reprezintă un punct de plecare foarte important. Producătorul pe care eu îl reprezint se află în zona Dealu Mare, care, spre deosebire de celelalte zone, vine cu mai multe beneficii, este în prezent cea mai concentrată zonă viticolă, cu aproximativ 38 de crame înregistrate de-a lungul a două judeţe, ceea ce înseamnă că aici cumva enoturismul s-a conturat mult mai bine decât în alte zone.
    Proximitatea faţă de Bucureşti este foarte importantă – circa 70% din turiştii pe care îi avem vin din Bucureşti. Tocmai pentru că, deşi noi stăm bine la capitolul industrie hotelieră în zonă, proximitatea faţă de Bucureşti încurajează excursiile de o zi, lucrurile se pot desfăşura foarte rapid, iar dacă vrei să rămâi peste noapte, există variante. În prezent sunt undeva la opt unităţi de cazare în zonă şi foarte multe proiecte pe rol, inclusiv crame care au în plan să îşi construiască propria unitate de cazare. Este şi cazul nostru, sperăm ca în viitor să deschidem o pensiune cu maximum 10 camere, care va fi amplasată în cel mai înalt punct al domeniului viticol; noi avem o vie situată la peste 400 de metri, cu o vedere completă atât asupra domeniului viticol, cât şi a lacului – avem un lac fix la baza plantaţiei cu un ponton special amenajat pentru cei care vin să ne viziteze.
    Andreea Păunescu, CEO, Goodwine: Mi se pare foarte interesant tot ce aţi spus dvs., dar cred că este o abordare romantică. Turismul este o industrie, facilităţile de cazare din această zonă enologică nu sunt inventariate, nu aveţi colaborări, în primul rând, cu structurile, cu agenţiile de turism astfel încât ei să ştie ce ar putea să vândă, poate de aceea nu este atât de dezvoltat turismul enologic. Oamenii trebuie să îşi facă o structură de cazare pe care să o vândă, ei trebuie să vină în inspecţie, să ştie ce vând, cui vând, fiecare produs îşi are clientul. Oamenii trebuie să ştie, să vină să inventarieze, să cunoască facilităţile şi ceea ce s-ar putea face, nu trebuie făcut neapărat un spa, există multe alte posibilităţi cu care să le ocupaţi timpul şi să măriţi perioada de sejur. În primul rând, trebuie organizată oferta.
    Valentina Vesler: În industrie există într-adevăr foarte multe lacune şi una dintre acestea este comunicarea, am simţit-o chiar eu în aceşti 10 ani de când sunt în această industrie, dar trebuie să le dăm credit. Soluţii avem, ştim asta, dar trebuie să le dăm credit cramelor mici să se organizeze. Avem nevoie de experţi, de expertiză şi de asta suntem aici, să le identificăm şi să găsim o voce comună.
    Ionel Burtea, fondator, Abund Berry: Noi suntem lângă Târgu-Jiu, distanţa faţă de Bucureşti este undeva la 4 ore şi jumătate, ceea ce este o problemă, dar nu o vedem ca pe o problemă, ci ca pe un potenţial de dezvoltare. Aţi menţionat turismul de weekend, este undeva la 30% gradul de ocupare doar dacă lucrezi pe weekend, ceea ce nu este sustenabil pe termen lung, ideal este să aduci turismul şi să îl menţii acolo minimum două zile, am calculat noi – important este ce îi oferi pe lângă.
    Condiţiile într-o fermă trebuie direcţionate în zona de experienţă, pe lângă partea de acomodare sau luxury, experienţa e foarte importantă. Transilvania a avut un marketing foarte bun în ultimii ani ca zonă geografică, ne uităm în jur, la prietenii noştri, majoritatea au mers în Transilvania, nu au căutat luxury sau experienţe de spa sau ceva mai exotic, s-au dus pe zona de turism local. În zona mea, potenţialul meu este aproape zero: Gorjul, Brâncuşi, cramele turistice, sunt undeva la 5.000 de turişti care vin şi se cazează în medie câte două nopţi – nu este potenţial, dacă noi nu promovăm locurile respective, nu vom avea succes, nici în turism, nici în turismul viticol.
    BM: Ce targetaţi – români sau străini?
    Ionel Burtea: În primul rând românii – vom începe în aprilie anul viitor – iar ulterior străini. În timpul sezonului turistic ne axăm pe români, iar în extrasezon străini – trebuie să calculezi planul de afaceri astfel încât să ai un grad de ocupare de circa 70%.
    Mircea Matei: A fost primul an în care am promovat către agenţiile de turism turul de cramă şi degustarea la Villa Vinea, nu avem cazare din păcate, dar oferim acest serviciu. Promovând către agenţii, am avut o creştere de aproximativ 150% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut ca număr de pachete. Valoarea efectivă este puţin mai mică ca şi creştere, dar este de trei ori mai mult aproape decât anul trecut, aproximativ aceeaşi perioadă – creşterea vine mult din străini.
    Adrian Păduraru, actor, realizator de emisiuni radio şi TV despre cultura vinului: Daţi-vă seama ce experienţă rară în viaţa mea, dacă nu unică – un actor care să asculte. Exerciţiul ascultării este important. E o modă nouă în turism, care are deja vreo 50 de ani, turismul de eveniment şi vă dau un exemplu, al cifrelor, nu doar al părerilor: la Avignon există Palatul Papal, care este unul dintre cele mai vizitate monumente din Franţa, este în top 10 şi vin acolo circa 600.000 de vizitatori. Avignonul însă are 4 milioane de vizitatori, restul vin pentru festivalul de la Avignon. Există şi la Sibiu un astfel de festival, şi la Cluj, şi la Gărâna, dar există turistic şi care atrage mulţi turişti datorită unor evenimente culturale, artistice sau oenologice; ele cred că pot fi create.
    Îmi permit să spun acest lucru fiindcă am văzut cam tot ceea ce înseamnă întregul lanţ, am avantajul de a fi un om care iubeşte cultura vinului, care e pasionat, dar care nu este direct implicat. Cred că sunt de făcut câteva lucruri fundamentale – pentru cei care nu sunt din industrie, mergeţi şi faceţi exprienţa unei degustări la crame, veţi vedea că este minunată experienţa, iar cei care sunt în industrie, la toate nivelurile, trebuie comunicat lucrul acesta. Atât timp cât lucrurile sunt necunoscute… Îl putem avea în buzunarul de la piept pe Kant, dar dacă el nu ajunge la oameni, stă doar pe cantul buzunarului. Ce vreau să cred este că într-o ţară care produce atât de mult vin nu există emisiuni specializate, de televiziune, de radio, cred că împreună, dvs. fiind difuzori ai aceste experienţe, să facem comunicarea mult mai bine. Ce poveşti aud despre vinuri româneşti, nu v-ar veni să credeţi. Închei spunând cred că există capacitatea de a face lucruri care să ne facă mândri. Dacă eram în Italia nu mai aveam nimic de făcut, dar fiind aici, avem ce face.
    BM: Care au fost cele mai frumoase experienţe ale dvs. în vie?
    Valentina Vesler: Primele experienţe cu vinul le-am avut de fapt în cramă – nu am ştiut foarte multe despre vin, dar m-a fascinat, foarte multe le-am învăţat de la fraţii Păduraru. Mie îmi place foarte mult la Sâmbureşti, via este absolut copleşitoare şi priveliştea înspre Olt îţi taie respiraţia. Avem aproximativ 500 de hectare acolo, dar pe rod mult mai puţin, undeva la 320.
    Mi-au plăcut foarte mult via şi rezultatele vinificatorilor noştri. Înţelegeam că un vin poate fi frumos, corpolent, floral, erau concepte străine – acest univers m-a fascinat. Am vrut să spun că noi vorbim doar despre turismul vitivinicol, dar acesta este doar un picior din brandul de ţară. Trebuie să îl aduci pe consumator acolo, să aibă o experienţă directă, dar experienţa aceea directă vine şi trece – tu trebuie să o susţii, iar susţinerea aceasta se face treptat, de-a lungul timpului. Eu simt această nevoie în industria vinului. În 10 ani, foarte multe s-au schimbat în bine, oamenii se străduiesc, apar mulţi specialişti, au păreri importante, se organizează târguri, există o afinitate pentru târguri, comunicarea pe târguri este extrem de importantă, între ce a fost Good Wine acum 10 ani şi ce este acum e o diferenţă de la cer la pământ.
    Andreea Păunescu: Piaţa de vin este foarte efervescentă – în primul rând pentru că a crescut calitatea vinului românesc şi a crescut enorm, aş putea spune, faţă de acum 10-12 ani; sunt enorm de multe vinuri bune. Orice eveniment legat de vin este foarte important – tot ce înseamnă manifestări expoziţionale, saloane, festivaluri este foarte important şi sunt vehicule de comunicare. Noi, cei de la GoodWine, suntem târg, dar mi-aş dori foarte mult să putem dezvolta componenta tehnică a părţii de enoturism, ar fi foarte important, poate mai mult pentru structurile mici, care au dificultăţi în a comunica şi a se prezenta.
    România este o ţară superbă. Eu i-aş vedea pe producătorii români însoţind expozanţii români la târgurile de turism. Vinul din România are cu certitudine ce îi trebuie pentru a deveni un brand de ţară.
    BM: Ce trebuie să spunem lumii largi astfel încât vinul chiar să devină un brand de ţară?
    Mircea Matei: Nu este doar povestea vinului, ci povestea societăţii româneşti. Toată societatea românească merge într-o direcţie pe care cu toţii ne-o dorim şi vinul trebuie să fie parte din această poveste, nu trebuie să îl disociezi. Trebuie să ţinem pasul cu povestea societăţii româneşti, să mergem mult în afară şi să nu mergem pe principiul „dacă e din România, trebuie să fie ieftin”, îmi doresc să trăiesc momentul în care să zicem: „Da, e un vin românesc bun şi da, este un preţ corect, nu doar trebuie să fie ieftin”.
    Valentina Vesler: Pentru ca vinul să devină un brand de ţară, oamenii trebuie să creadă în el, omul de rând trebuie să creadă, dacă un consumator român ajunge să creadă că vinul îl reprezintă, atunci se poate transforma într-un brand de ţară, cu tot ce se orchestrează în spate. Mă întreb dacă românul crede în vinul lui.
    Adrian Păduraru: Ce avem de spus este într-adevăr o poveste de suflet, dar este o poveste adevărată. Bucuria de a trăi pe care o avem aici, fiecare dintre noi, suntem îndrăgostiţi de bucuria noastră de a trăi, or asta cred că putem vinde despre noi şi despre vinul românesc. Până la urmă, de ce muncim de dimineaţa până seara? Ca să câştigăm nişte bani, ca să ne putem face plăceri, bucurii ale vieţii, iar vinul face parte din definiţia bucuriei de a trăi.

  • Povestea brandurilor româneşti din vin

    Producţia de vin a României este estimată în 2018 la 5,2 milioane de hectolitri, cu peste 20% mai mare decât în 2017 şi cel mai ridicat nivel de din ultimul deceniu, arată datele Organizaţiei Vinului şi Viei (OIV).
    Ne-am propus să aflăm şi anul acesta, alături de invitaţii noştri, cât mai multe despre poveştile româneşti din vin şi unde se îndreaptă acestea. De ce vând producătorii de vin locali mai ales în România şi nu la export şi cum se poate transforma piaţa locală într-o destinaţie căutată pentru pasionaţii de turism viticol – sunt temele majore pe care ne-am propus să le dezbatem alături de invitaţii noştri, şi nu sunt singurele.
    BM: Dle Ciupercă, dvs. ce părere aveţi despre statisticile care ne poziţionează pe locul 6 în Europa şi 12 în lume la producţia de vinuri?
    Victor Ciupercă, vicepreşedinte, APEV: Nu sunt în total dezacord, sunt puţin în dezacord cu capacitatea noastră de a produce statistici. Statistica în domeniul agriculturii este complicată pentru că ea are mai multe niveluri de achiziţie de date: primul nivel este declaraţia pe care ar trebui să o facă fiecare producător şi care ar trebui să fie corectă. Nu există niciun mecanism de verificare, aşa că primul nivel de colectare a datelor este aproape pur subiectiv: fiecare îşi face propria declaraţie după propriul interes comercial. Dacă însă ne uităm la nivelul 2, unde la un moment dat se fac corecţii şi Institutul Naţional de Statistică face asta, vedem că avem declarate 188.000 de hectare de viţă-de-vie nobilă în România, dintr-un total alocat la nivelul Uniunii Europene de 280.000 – ne lipsesc 100.000 de hectare, deci cine mai vrea să investească are loc – sunt drepturi de plantare din aceste 188.000 de hectare înregistrate oficial.
    Teoretic, la o producţie medie între 8 şi 10 tone la hectar, depinzând de zonă, de soi şi de alte criterii, ar trebui să înregistrăm peste 20 de milioane de tone de struguri, iar noi raportăm aproximativ 12 milioane de tone de struguri. Mi-e greu să cred că sunt atâtea calamităţi în România încât practic distrug 10 milioane de tone de struguri – asta înseamnă că undeva există o problemă în achiziţia de date şi asta se vede şi în piaţă. În piaţa din România există mult vin pe piaţă, există foarte mulţi producători, care au vin în depozite. Înregistraţi, România are cam 300 de producători, dintre care îmbuteliază circa 200. Aici există o distincţie – vin de la târguri, în PET, de la producători locali etc. Până în 1.000 hl eşti înregistrat ca mic producător. Ne lipesc circa 10 milioane de tone de struguri care nu ştim dacă se produc sau nu. Astfel, de ani de zile, avem raportată o producţie între 4,5 şi 5,5 milioane de hectolitri.  Asta ne plasează undeva pe locul 6, dar înseamnă că avem un randament al strugurelui în must de aproape sub 50% – dar cine este de specialitate înţelege că procentul ar trebui să fie peste 60%, deci şi aici avem o problemă.
    BM: România importă doar cam 5% din cât consumă – ce părere aveţi despre acest lucru, dle Mândru?
    Virgil Mândru, proprietar, Tohani: Nu sunt în acord în totalitate, consumul de vin îmbuteliat este în jur de 5%, dar se importă foarte mult vin vrac, care se vinde şi sub branduri româneşti, şi ştim cu toţii că vinurile din Republica Moldova sunt asimilate vinului românesc, 5% sunt, să spunem, aceste importuri de vin la sticlă care constant în ultimii ani au rămas în zona aceasta. În continuare România este o ţară care iubeşte vinul românesc. Suntem în continuare naţionalişti şi ne place să bem vin bun.
    România este una dintre ţările care au făcut paşi extraordinari în industria vinului: dacă acum 15 ani venea cineva la noi în vizită din America şi îl duceai la un restaurant, era riscant, nu ştiai ce vin românesc să îi oferi. Astăzi, te duci într-un restaurant de lux, iei un vin românesc şi reacţia invitatului este extrem de pozitivă. La momentul acesta, faţă de producătorii clasici – Franţa, Italia, Spania – care au rămas undeva constant în calitate, noi urcăm foarte mult, iar vinurile româneşti sunt constant la acelaşi preţ şi sunt mult mai bune calitativ decât vinurile de import; de aceea, vinurile de import nu reuşesc să cucerească foarte mult din piaţa României, pentru că la acelaşi preţ noi avem o calitate mult mai bună, iar calitatea vinului românesc creşte constant.
    Numărul producătorilor creşte în fiecare an, iar toţi cei care vin acum şi investesc în industria vinului vor să facă cel mai bun vin, nimeni nu spune: „Vreau să fac un vin ieftin“. Spun mai degrabă: „Vinul meu este cel mai bun, aduc cea mai bună tehnologie, cel mai bun oenolog şi vreau să fac cel mai bun vin“. Este un lucru fantastic, iar pentru noi, în industrie, concurenţa este foarte mare, nu ştim ce o să mai facem, în fiecare an trebuie să faci ceva – concurenţa asta va duce în câţiva ani ca România să îşi ocupe locul meritat în clasamentul european. După părerea mea, România îşi merită din punct de vedere calitativ nu poziţia a 6-a, ci locul 3 în Europa, după Franţa şi Italia.
    Avem o problemă de brand, avem o problemă legată de un stat care nu ştie să îşi promoveze valorile şi, ca în toate domeniile, şi vinul este foarte puţin promovat pe plan extern.
    BM: Foarte mulţi antreprenori mari, cu businessuri în alte domenii faţă de industria vinului, pun pe masă câteva milioane de euro pentru a-şi face o afacere în domeniu. De ce fac asta?
    Virgil Mândru: Vinul nu este o industrie, de obicei ei fac afaceri în industrii plictisitoare, energie, rulmenţi, şi apoi vor ceva romantic, frumos. Vinul este o poveste, atunci îşi aduc aminte de romantism şi vor să facă un lucru plăcut. Avem un sector extraordinar de frumos şi plin de energie bună. După o perioadă în care faci un lucru plictisitor, ai nevoie de astfel de senzaţii frumoase, iar vinul îţi dă astfel de senzaţii – şi concurenţă, dar şi plăcere. Eu mă bucur că vin foarte mulţi producători noi, fiindcă aceşti oameni cu bani foarte mulţi ne pun pe noi, cei vechi, să muncim mai mult; ei vin cu resurse mult mai mari decât noi, spre exemplu, compania mea a pornit de la zero şi creşte an de an, noi am luat-o cu paşi mărunţi.
    E loc pentru toată lumea. Ştiţi care e avantajul? Suntem o ţară consumatoare de vin. Au descoperit-o şi fraţii noştri din Republica Moldova, care şi-au dat seama că nu trebuie să caute piaţă nici în Germania, nici în Franţa şi acum cred că deţin o cotă foarte mare de piaţă în România şi sunt primite foarte bine vinurile moldoveneşti în România.
    BM: Vinurile din Republica Moldova au o imagine foarte bună nu doar în România. Cred că am avea ce să învăţăm din strategia lor – ei au făcut din vin un brand de ţară.
    Victor Ciupercă: Apropo de ţară consumatoare de vin, suntem creditaţi cu 24 l vin consum per capita. Asta înseamnă că raportarea se face la 18,5 milioane de locuitori adulţi care au dreptul să bea vin în mod legal. În România ştiu că sunt 12 milioane, asta înseamnă că într-adevăr, poporul român consumă peste 35 l per capita.
    Virgil Mândru: Acesta este un lucru foarte bun, faţă de alte naţii care au o problemă din acest punct de vedere, cum sunt Rusia, China, ei nu ştiu cum să stimuleze consumul de vin fiindcă acest consum este sănătos faţă de băuturile alcoolice.
    Victor Ciupercă: Nu râdeţi de China, că în curând va ajunge numărul 1 în producţia de struguri mondială – în doi ani.
    BM: Care ar fi sfatul dvs., ca producător din Republica Moldova, pentru producătorii din România, dnĂ Dulgher?
    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Nu sunt încă în măsură să dau sfaturi, sunt prea mică şi prea tânără în domeniu, eu spun însă că Moldova a mers în afară să caute pieţe istoric – avem o ţară foarte mică, nu putem conta pe un consum intern, în ultimii ani am observat şi eu că moldovenii preferă vinurile de acasă şi încep să le consume, însă noi ca business, istoric, vrem să ne dezvoltăm pe pieţele externe.
    De exemplu, noi am deschis societatea de vinuri Casa de Vinuri Gitana în 2015, dar în paralel am dezvoltat şi alte pieţe, cum sunt pieţele din Europa – avem vânzări chiar şi în Italia, în Franţa, Polonia, Cehia –, am mers în Japonia, Coreea, China. Desigur că pentru noi România este foarte aproape şi suntem ca acasă, nu avem bariera lingvistică, ne simţim bine aici şi vă mulţumim că ne-aţi primit. Când am apărut noi în România, prima întrebare era: „Ce, v-au întors ruşii spatele şi aţi fugit în România?”.
    Cu Rusia nu am colaborat niciodată fiindcă atunci când am lansat prima gamă de vinuri, în 2011, deja Rusia era închisă ca piaţă şi noi am pornit cu dreptul, din plantarea strugurilor, din deschiderea pieţelor ca la carte, fără vinuri proaste, nu am avut experienţa de a colabora cu Rusia. Ca brand de ţară noi am fost susţinuţi de guvernul Americii, a fost cumva o relaţie politică pentru a crea un brand de ţară. Ambasada Statelor Unite ne-a susţinut pentru a crea acel brand de ţară – au investit în ideea aceasta. Dar în mod tradiţional moldovenii au mers totdeauna la târguri şi expoziţii şi au fost interesaţi să meargă în afară – nevoia te determină să te mişti.
    BM: Dar dacă pe piaţa din România vă simţiţi ca acasă, cum e cu asiaticii?
    Lilia Dulgher: Brandul de ţară Wine of Moldova a susţinut participarea la aceste târguri – nouă ni se părea foarte departe şi foarte dificil, dar iată că poţi convinge şi oamenii din celălalt capăt al lumii. Ei ziceau iniţial că suntem din Maldive când auzeau despre noi, dar gustul face diferenţa. Mult a contat şi prezenţa sub acest brand de ţară, dar oamenii au degustat şi, iarăşi, la fel ca în cazul României, raportul calitate/preţ este foarte bun. Cui nu îi place să cumpere ceva mai bun şi mai acceptabil ca preţ?
    Anamaria Gardiner, managing partner, Lighthouse Communications: În pregătirea conferinţei am făcut o analiză – care sunt acele ţări care la nivel global pot să îşi vândă vinul bine, care au o reputaţie bună şi o imagine pe măsură. Aici, desigur, vedem Republica Moldova, dar vedem că, desigur, pentru construirea unui brand de ţară pentru vinul românesc este foarte dificil să ajungem pe astfel de pieţe, Singapore, China şamd. De regulă, se transmit astfel de informaţii prin participarea la aceste expoziţii – aşa află distribuitorii locali de tine şi se duce vestea mai departe.
    Pentru a avea o prezenţă consolidată la aceste evenimente internaţionale, este nevoie şi de bugete pe măsură – atunci doar în cadrul unui efort mai consolidat la nivel de industrie se poate face acest lucru. Din păcate, România nu mai are un brand de ţară atunci când vorbim despre vinuri, iar ceva interesant este că am identificat trei modele prin care se poate face acest lucru: uitându-ne la celelalte ţări care au reuşit asta şi la vinurile din lumea nouă. Ele au venit cu mult după vinurile europene şi au reuşit să acapareze foarte mult din piaţă la nivel global tocmai fiindcă au reuşit să investească în acest brand de ţară pentru vinul specific – că e din Argentina, că e din Africa de Sud sau mai ştiu eu de unde. Astfel de ţări au avut iniţiative la nivel de asociaţii, de producători, cum se întâmplă în Marea Britanie, de exemplu, iar un alt model este cel elveţian, iar acolo brandul de ţară este construit de un fel de autorităţi regionale care se reunesc într-o autoritate naţională.
    Şi în Bulgaria avem un exemplu. Acolo vorbim despre o iniţiativă a autorităţilor centrale, un fel de departament în cadrul Ministerului Agriculturii care se ocupă de asta. Din punctul de vedere al eficienţei, cred că un astfel de proiect s-ar putea realiza doar la nivelul asociaţiei sau al mai multor asociaţii de producători din România care să poată face acest lucru.
    E nevoie de capital şi bugete mari pentru a ajunge la Sky News, CNN, să prezinţi vinurile româneşti sau să ai un stand care într-adevăr să iasă în evidenţă.
    Victor Ciupercă: Trebuie să intervin cu precizarea că România are un grad de varietate foarte mare în rândul producătorilor – Argentina s-a impus pe piaţa vinurilor ca nou-venită pentru că şi-a promovat un soi tipic local, Malbec. Dacă promovezi timp de 30 de ani un soi, atunci Argentina are de câştigat, Chile are la fel cu Carmenere. Eu propun de ani de zile ca organizaţiile să susţină exportul de vinuri din România prin promovarea unui anumit soi, care este, evident, Feteasca, dar aici intervin tot felul de alţi producători.
    Important este să avem şi noi un soi amiral, Feteasca Albă sau Feteasca Neagră. În prezent nu reuşim să ne punem de acord şi să promovăm un soi naţional care să ia premii constant şi să fie premiat şi asociat brandului de ţară.
    BM: Ce caută consumatorii când vine vorba despre vin?
    Virgil Dumitraşcu, somelier: Aş vrea să fiu şi să nu fiu de acord cu antevorbitorii mei: încep prin a mă pune de acord cu faptul că da, dacă acum 10 ani nu prea aveam crame româneşti prezente în meniurile restaurantelor din ţară, acum avem de unde alege. Importurile de vin în România depăşesc 5%, asta este o opinie personală, care reiese după ce am umblat în restaurante şi m-am uitat în meniurile restaurantelor, în general proporţia de vin românesc din import este de undeva la 70% vin românesc, 30% vin de import. Întorcându-mă la brandul de ţară, nu avem un brand de ţară, dacă ieşim în străinătate şi vorbim despre Fetească Neagră – am fost la Viena recent în cadrul unei discuţii despre vinuri şi oamenii de acolo ştiu despre Malagusia din Grecia, nu că nu ar fi un soi de struguri bun, dar despre Fetească Neagră nu ştie nimeni. În altă ordine de idei, merg la Pro Wine de doi ani şi cred că suntem singura ţară care are trei standuri diferite acolo, nu cred că putem vorbi despre unitate. O altă problemă cu care ne confruntăm în partea de consum, cel puţin în HoReCa, că acolo îmi desfăşor activitatea, este că ducem o lipsă crasă de oameni calificaţi în a vinde vin; în altă ordine de idei, mai există şi practici mai ciudate ale anumitor producători ca să împingă anumite vinuri şi atunci nu ştiu dacă experienţa consumatorului în restaurant este doar aşa, direcţionată.
    BM: Dar consumatorul ce caută – vin românesc sau vin străin?
    Virgil Dumitraşcu: E împărţit în două, consumatorul român vrea vinuri de import, consumatorul străin caută soiuri româneşti.
    BM: Nu aţi observat cum consumatorul român devine mai naţionalist?
    Virgil Dumitraşcu: A crescut mult cota consumatorilor români care consumă vinuri româneşti, de calitate bună, foarte bună sau extraordinară, dar există şi o direcţie mai bună, pentru vinurile de import. Dacă e să fac o analiză astăzi versus 10 ani în urmă, răspunsul este da, cei care consumau acum 10 ani vinuri de import în restaurant acum consumă vinuri de import, dar consumă şi vinuri româneşti.
    Mircea Niculescu, şef produs vinuri şi spumante, Carrefour: Ce mă bucură pe mine este că vorbim în continuare de o evoluţie pozitivă pe consumul de vin şi consumul de vin creşte în România, se păstrează trendul care a început în urmă cu vreo 10 ani, în sensul în care consumăm vinuri din ce în ce mai bune, discutăm despre o creştere la nivelul de calitate a vinului şi despre o stagnare a preţurilor.
    La un moment dat, pe la începutul lui 2010, începuserăm deja să avem vinuri de calitate la preţuri extrem de mari, s-a mai dus din acest trend, iar în acest moment vorbim despre o creştere a nivelului de calitate la preţuri foarte bune şi acesta este motivul pentru care, după părerea mea, importurile nu cresc în aceeaşi direcţie – creşte vinul de import. Faţă de acum 5-6 ani, când vorbeam despre un procent de sub 2%; mă feresc să anunţ date, fiindcă nu pot fi extrapolate la total piaţă, însă vă spun că vinurile de import cresc, s-ar putea ca avansul să fie puţin mai mare decât al pieţei de vin total, însă cresc vinuri cu raport bun calitate/preţ, ceea ce pe mine mă duce cu gândul că toţi actorii din piaţa de vin cumva îşi ating obiectivul – acesta este creşterea nivelului de cunoştinţe ale consumatorului din România.
    Într-adevăr, vor rămâne în permanenţă consumatori de vin care să îşi dorească vinuri de import, este normal să fie aşa pentru că mi-e greu să cred că vom reuşi în fiecare an să facem un vin alb, cum este, spre exemplu, în Noua Zeelandă. S-ar putea să ne iasă timp de un an sau doi, dar mi-e greu să cred că vom reuşi an de an să scoatem un vin de genul acela – sunt consumatori care apreciază stilul acela de vin, pentru ei trebuie să avem în continuare această ofertă de vinuri de import. După părerea mea, ce i-ar lipsi României ca să vândă mai multe vinuri la export este exact acel moment în care toţi producătorii de vin – şi aici mă refer la cei din top 10 – îşi vor uni cumva forţele şi vor începe să construiasă împreună ceea ce construiesc pe cont propriu. Construiesc pe cont propriu cu costuri foarte mari. În momentul în care raportezi la ce se întâmplă în piaţa de vin, începi să devii ori pierzător, ori competitiv, pentru că în momentul de faţă, ne convine sau nu, vorbim despre o criză de supraproducţie la nivel mondial; din informaţiile care ajung cumva şi la mine, preţul vinului este într-o stagnare sau cu uşoare tente de scădere. Mai sunt influenţate, în anumiţi ani, preţurile şi de faptul că sunt afectate de anumite calamităţi ţări care sunt mari producătoare, însă trendul general este de scădere a preţului, pe un segment în care volumul de vin la la un nivel de calitate mediu este în creştere. Atunci, din păcate pentru noi şi din păcate pentru producătorul de vin, ajungem în situaţia ori ca tot ce înseamnă efort pentru a ieşi din ţară să fie întins pe o perioadă foarte lungă de timp pentru recuperarea acestei investiţii sau, dacă decide să îl aplice pe preţ, astfel încât să recupereze această investiţie pe termen scurt, nu este competitiv şi nu vinde. Or brandul acela de ţară în care trebuie investit trebuie cumva susţinut de o asociaţie – înclin să cred că nu ne va întinde nimeni nicio mână în viitorul apropiat, prin urmare eu cred că aceasta este soluţia.
    Virgil Mândru: Noi am creat spre exemplu o asociaţie care se cheamă Valahorum şi care este un brand de ţară făcut de câţiva producători mici – doi din Dealu Mare, unul din Drăgăşani şi unul din Ardeal. Este un proiect deschis, sper să ajungem la 10-15 producători care să îşi aducă în acest proiect cele mai bune vinuri. Nu înseamnă o asociere de acţiuni, ci ca cei mai buni producători să îşi aducă proiectele şi cu aceste vinuri să schimbăm noi imaginea României, de jos în sus, participăm la târguri, am început să exportăm – e adevărat, cantităţi foarte mici, că vinurile foarte bune sunt şi scumpe. Este un proiect deschis, ne-am săturat să tot aşteptăm ca schimbarea să vină de sus în jos, de la autorităţi. România este într-o tranziţie continuă, nu am avut norocul ca Statele Unite să ne ajute cu un proiect de ţară şi atunci ar trebui să îl facem noi.
    În Dealu Mare sunt cei mai vestiţi producători din România – cele mai scumpe vinuri, se produc în mare parte în Dealu Mare. Asociaţia Dealu Mare a hotărât să promoveze Feteasca Neagră ca soi de Dealu Mare şi am spus aşa: facem o denumire de origine controlată (DOC) garantată, peste această denumire de origine controlată care garantează o anumită calitate vom veni şi vom reduce producţia la hectar, vom stabili nişte reguli de lucru. În această DOC garantată se vinde doar Fetească Neagră şi poate fi cupajată doar cu Cabernet Sauvignon sau Merlot, deci avem doar trei tipuri de vin pe care le putem face – de ce, pentru că vrem să promovăm acest soi românesc, sunt paşi mărunţi, poate se vor vedea peste mai mulţi ani, dar sunt paşi care se fac.
    BM: Am tot vorbit despre vin pe plan local şi internaţional, dar cum stă România la capitolul ambalaje?
    Corina Ţigănaş, avocat, EcoSmart union: Partea aceasta de ambalaje este cea mai puţin romantică a industriei vinului, dar cred că dă mare bătaie de cap multor producători – mă voi referi la ei ca la producători, deşi legea îi defineşte drept operatori care introduc pe piaţă produse când vorbim despre ambalaje.
    Avem o legislaţie europeană pe care noi am implementat-o în România şi pe care suntem în curs de a o implementa din ce în ce mai rapid fiindcă UE la nivel de reciclare pe deşeuri municipale ne-a sugerat să grăbim pasul de reciclare; pe partea de ambalaje stăm foarte bine faţă de celelalte obiective pe care le avem – iar când vorbim despre ambalaje, vorbim despre ambalaje reutilizabile şi nereutilizabile.
    Când vorbim despre ambalaje reutilizabile, sistemul este relativ simplu, unii dintre îl ştiu din vremuri de mai de mult, sistemul de retur, dar este un sistem relativ nou introdus pe piaţă: când avem un ambalaj reutilizabil, în mod logic, el merge prin schimb până la reumplere. De la consumatorul final se va duce pe circuit până la cel care îl va reumple. Cel care l-a pus pe piaţă, producătorul, are obligaţia să se asigure că în momentul de faţă colectează din aceste ambalaje reutilizabile un procent de 80%, ceea ce este un procent destul de mare. Pe ambalajele care ajung la consumatori, comercianţii trebuie să facă şi menţiunea faptului că ele sunt reutilizabile. Pe lângă aceste ambalaje primare, reutilizabile, sticla, între 0,1 şi 3 litri, are începând de anul acesta şi o valoare a garanţiei, care este, în momentul acesta, de 0,5 lei.
    Când vorbim despre ambalajele nereutilizabile, lucrurile se complică şi mai mult – vorbim despre o răspundere extinsă a producătorului, aceasta este o răspundere pe care legea o instituie cu privire la obligaţia de a avea grijă de ambalajele pe care le produci şi pe care le pui pe piaţă. Această răspundere a producătorului se duce în foarte multe obligaţii pe care producătorul le are, care se transpun în a colecta ambalajele pe care le-ai pus pe piaţă. Când vorbim despre colectarea ambalajelor nereutilizabile, legea permite în momentul de faţă ca un producător să şi le colecteze singur, dar doar ambalajele proprii şi cele care au un sistem de retur începând cu anul acesta. Legea permite acestor OIREP-uri, operatori de implementare a răspunderii extinse a producătorului, cum este EcoSmart, să preia obligaţia de colectare a deşeurilor din ambalaje a producătorilor. Toate obligaţiile au intrat în vigoare, dar de la anul toţi producătorii vor fi obligaţi să aibă un procent de minimum 5% ambalaje reutilizabile din volumul total al ambalajelor, ceea ce impune ca la un moment dat să se poate ajunge la refolosirea unei sticle reutilizabile de vin, iar până în 2021 va fi obligatoriu de pus în practică un sistem de retur, inclusiv al ambalajelor nereutilizabile.
    BM: Cât de important este ambalajul?
    Lilia Dulgher: În Asia, de pildă, ambalajul este foarte important. Eu, în calitate de consumator, nu acordam o atenţie foarte mare ambalajelor. Pentru asiatici, mult mai important decât ceea ce este în interior este ambalajul. Noi am început totul externalizat, brand bookul l-am realizat cu Argentina, iar eticheta am început să o facem cu italienii de la început.
    Virgil Dumitraşcu:  Exigenţele legate de comunicare, de vizual sunt din ce în ce mai mari, din punctul meu de vedere.
    Mircea Niculescu: Din experienţa actuală şi din cea anterioară, este foarte important aspectul sticlei de vin. În ceea ce priveşte dopurile, creşte procentul vinurilor care se cumpără şi respectiv se consumă dopuite cu screw cap, dar cele mai bune performanţe le au dopurile cu vinolok, cel mai scump dintre modurile de a închide o sticlă de vin. Acel dop de sticlă este printre cele mai bune, mai bune decât media celor de plută, dar clientul face diferenţa, el fiind atras mai degrabă de o sticlă care arată în felul acela; modalitatea de închidere a sticlei de vin implică şi un design modern. Pe de altă parte, clientul începe să fie din ce în ce mai atent la ce anume scrie pe eticheta de vin, este în continuare foarte atent la preţ, dar şi aici sunt mai multe categorii de clienţi. Preţul este într-adevăr un criteriu foarte important, dar, pe lângă nivelul de preţ a început să conteze foarte mult şi calitatea vinului din sticla respectivă. Se observă o creştere în permannenţă a volmelor vândute dinvinurile de calitate, aş putea să spun chiar că acolo este de fapt creşterea în segmentul de vin, este foarte important preţul pentru că, aşa cum am spus şi la prima intervenţie, consumatorul din România a început să înveţe – în concedii a intrat în contact cu vinuri cu un raport calitate/preţ foarte bun şi le caută în continuare, iar dacă merg mai departe, soiul cred că este al doilea lucru pe care îl caută. Se uită, văd o sticlă care îi atrage, dar este atras în prima fază de soi şi de preţ – iar aici, cele mai mari volume se duc către soiurile tradiţionale româneşti.

  • Decoraţiunile moldoveneşti care au cucerit turiştii străini

    Mirela Nechita, absolventă de Marketing, a lucrat timp de 12 ani la stat în domeniul comerţului, iar în 2004 a hotărât să facă o schimbare în viaţa sa, alegând să parieze pe un business prin care oferea servicii de transport. De-a lungul anilor, ea a mai dezvoltat afaceri precum un centru de sport şi întreţinere corporală, un magazin de flori şi decoraţiuni sau o firmă de mobilier şi materiale de construcţii, însă cel mai longeviv business, care i-a adus şi cele mai bune rezultate, este Natallia Decor.

    „Mi-am dorit să creez un business care să îmbine dinamica unui plan de afaceri cu bucuria de a redescoperi tezaurul moldovenesc de aici, din Valea Şomuzului, ţinutul sucevean în care m-am născut. Articolele Natallia Decor – perdele, cu­ver­­turi, prosoape de baie, huse pentru canapele, feţe de pernă, lenjerie sau alte accesorii textile – nasc acea emoţie a nostalgiei şi a dorului de casă”, povesteşte Mirela Nechita. În 2018, compania Natallia Decor a avut o cifră de afaceri de 100.000 de euro, potrivit datelor de la Ministerul Finanţelor Publice. În atelier, compania confecţionează produ­­se finite după tehnologia veche, adică prin tehnica cusutului manual, a ţesutului, cu materie primă adusă din străinătate. „Realizarea unui set de lenjerie de pat cu aplicaţii tradiţionale durează în jur de o zi”, explică antreprenoarea.

    Ea spune că românii plecaţi la muncă în străinătate vin vara acasă şi îşi doresc să îşi decoreze casele în cel mai pur stil moldovenesc.
    „A crescut interesul românilor pentru lucrurile autentice în detrimentul celor pur comerciale şi acum cred că încep să se vadă efectele maturizării noastre ca popor, din punctul de vedere al simţului estetic, al apetitului pentru calitate şi pentru lucru original. Cred cu tărie că preferinţa românilor pentru stilul tradiţional se va menţine şi va lua amploare în următorii ani.”

    Compania are şapte angajaţi, care pot produce săptămânal câteva sute de perdele. Pentru producţia de decoraţiuni, antreprenoarea colaborează cu o echipă de designeri orientată spre stilul rustic. Astfel, firma realizează şi produse unicat sau în serie mică.

    Obiectele de decor şi produsele textile sunt comercializate în propriul magazin al companiei, din Fălticeni. Pe lângă vânzarea din showroom, Natallia Decor colaborează şi cu parteneri precum Nugat, Cassa Rossa Textil, Dedeman, Ax Perpetuum, Brentina, Decoratex sau Marcon. În prezent, compania nu vinde în străinătate, însă în viitor reprezentanta firmei ia calcul înfiinţarea unor puncte de lucru în ţările limitrofe, Republica Moldova, Polonia şi Ucraina. Anul trecut, Mirela Nechita a pornit şi un proiect în domeniul turismului, „Turist în Dolheşti”, proiect-pilot axat pe turism rural în comuna Dolheşti. Ea spune că acesta a dovedit că are un potenţial şi că oamenii tânjesc să revină la rădăcini, la simplitate, în zone mai puţin circulate şi care şi-au păstrat autenticitatea.

    „În 2019 am primit mai multe grupuri de turişti străini, câteva sute în total, din ţări precum Franţa, Italia, Olanda, Germania, SUA, Venezuela, Spania, Danemarca, Australia şi Japonia. Au fost încântaţi de experienţa oferită, sunt foarte atraşi de ecoturism şi turismul cultural, gastronomic şi istoric pe care li-l propunem. Toţi străinii au rezonat într-un mod personal cu stilul arhitectonic tradiţional al caselor, cu savoarea bucatelor noastre cu ingrediente din gospodăriile oamenilor şi cu meşteşugurile ancestrale care încă se păstrează la noi”, susţine antreprenoarea.

    Ea aminteşte că turiştii au putut vizita şi mănăstirea Probota, una din cele mai vechi sihăstrii din Moldova, participând şi la evenimente cu datinile din zonă. O atracţie au fost şi textilele expuse în curţile şi gospodăriile dolheştenilor, de la cergi, ii, ştergare, macate, la năframe şi mici obiecte vestimentare croşetate. Iar unii dintre turişti au şi cumpărat astfel de produse.

    Compania a făcut un parteneriat cu Romanian Business Leaders, prin care au organizat o şcoală de vară pentru viitorii antreprenori şi un eveniment dedicat diasporei. „În decembrie 2018 am fost singura comună din Moldova distinsă cu un trofeu, la categoria Managementul Destinaţiei.”

    În viitor, Mirela Nechita îşi propune să atragă turişti în cât mai multe locaţii din regiune, să deschidă cel puţin o filială regională sau o microîntreprindere cu decora­ţiuni tradiţionale din Valea Şomuzului. „Intenţionez să organizez şi ateliere de creaţie ca o comple­tare a activităţii creative în şcoli. Îndrăznesc să sper că Natallia Decor va deveni un brand relevant la nivel regional, căci moldovenii au această abordare mai degrabă emoţională a conceptului de locuire. Cu proiectul Turist în Dolheşti, suntem în curs de acreditare de la Ministerul Turismului pentru mai multe unităţi de cazare din comună”, conchide Mirela Nechita.

  • Vară cu intrări de capitaluri străine. Ponderea plasamentelor străinilor în titluri de stat a revenit pe creştere în iunie, ajungând la 19,6%

    Intrările de investiţii străine de portofoliu pe piaţa titlurilor de stat locale, denominate în lei şi euro, totalizau 30,3 mld. lei la sfârşitul primului semestru (S1) din acest an, ponderea deţinerilor nerezidenţilor în totalul portofoliului de datorie publică revenind în iunie pe creştere, după mai multe luni de declin, şi ajungând până la 19,6%, al doilea cel mai ridicat nivel din acest an, conform celor mai recente statistici ale Ministerului Finanţelor.

    Creşterea expunerii investitorilor străini pe titlurile de stat emise pe piaţa internă, respectiv intrările de capitaluri pe fondul randamentelor ridicate au determinat intrarea monedei naţionale pe un trend de apreciere în raport cu euro, cursul coborând în iunie în jurul nivelului de 4,72 lei/euro.

    Cel mai ridicat nivel din 2019 al deţinerilor nerezidenţilor de titluri de stat, de 20%, a fost înregistrat în luna februarie, iar de atunci s-a profilat o tendinţă de scădere, care s-a inversat în iunie. În luna mai 2019 ponderea plasamentelor străinilor în titluri de stat era de doar 17,4%.

    Comparativ, în iunie 2018, deţinerile străinilor de titluri de stat româneşti erau de circa 17,7%. Pe parcursul anului 2018, trimestrul al doilea a venit cu ieşiri de capitaluri, după ce în primul trimestru de anul trecut plasamentele străinilor în titluri de stat urcaseră până la 18,8%.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • SATUL din România unde ZECI DE STRĂINI şi-au cumpărat case: “Am o viaţă mult mai BUNĂ aici decât în Germania!”

    Unii au lăsat în urmă ţările în care s-au născut şi au ales să-şi ducă traiul în bătrânul sat transilvănean Richiş. Satul sibian Richiş se ascunde într-un loc pitoresc, printre dealuri. Noii locuitori îl consideră un loc fermecător, care le aminteşte de copilărie. Richiş este un sat de viticultori, vechi de peste 700 de ani.

    Soţii Schmid sunt din Munchen, iar acum cativa ani, fiul lor i-a îndemnat să viziteze satul, denumit pe vremuri satul celor bogaţi. Aşa este şi în prezent, după ce străinii s-au îndrăgostit iremediabil de acest loc şi au fost atenţi să dezvolte aici o comunitate strânsă şi puternică. “Richiş e a două casă pentru mine. Am o viaţă bună aici cu soţia mea, mult mai bună decât în Germania”, a declarat Heribert Schmid.

    Eleine şi Martin sunt primii olandezi care s-au mutat la Richis. În anii ’90, au vizitat satul cu nişte prieteni şi au rămas fermecaţi de tot ce au descoperit. “Tot ceea ce ne înconjoară, atmosfera, uitaţi-va la dealurile din jur! Natură! Şi să nu uităm ce le spunem mereu românilor: Fiţi mândri cu propria ţară! Sunt atâtea naţionalităţi care au ales să-şi ia o casă aici. Trebuie să fie ceva special la locul asta!” Cei doi soţi au cumpărat o casă veche de la saşi. Au investit mulţi bani în ea, pentru reparaţii, dar nu au aruncat nimic, nici măcar războiul de ţesut. Două vecine au învăţat-o pe Eleine cum să lucreze la el”, a declarat Martin Engbrenghof.

    Străinii deveniţi localnici au deschis mai multe magazine, dar şi un centru infoturistic. Organizează vara şi primăvară brunch-uri cu produse tradiţionale şi un festival de literatură. Pe lângă români şi câteva familii de saşi, la Richiş trăiesc zeci de nemţi, francezi, olandezi, italieni, elveţieni, lituanieni şi americani.