Nici măcar Barack Obama, la cinci luni de la începerea mandatului, nu părea să cunoască denumirea agenţiei.
CITEŞTE CONTINUAREA ARTICOLULUI PE MEDIAFAX
Nici măcar Barack Obama, la cinci luni de la începerea mandatului, nu părea să cunoască denumirea agenţiei.
CITEŞTE CONTINUAREA ARTICOLULUI PE MEDIAFAX
Chiar şi Barack Obama, la cinci luni după ce şi-a început mandatul de preşedinte, părea să nu ştie despre existenţa acesteia, aspect care reiese dintr-o filmare apărută în media. Filmarea arată cum, aflat într-o vizită la restaurantul Five Guys, în mai 2009, preşedintele a întrebat un client care lua masa cu ce se ocupă. ”Lucrez la NGA, National Geospatioal-Intelligence Agency”, a răspuns bărbatul.
Obama părea să nu ştie despre ce este vorba: ”Explică-mi cu ce se ocupă această National Geospatial…”, a spus el, fără să termine numele instituţiei. Opt ani mai târziu după ce această filmare a fost făcută public, NGA rămâne una dintre cele mai puţin cunoscute agenţii de spionaj din Statele Unite ale Americii, aflându-se în aceeaşi categorie cu Central Intelligence Agency şi National Security Agency.
În ciuda faptului că agenţia nu este foarte cunoscută, sediul central al agenţiei este a treia cea mai mare clădire din zona metropolitană a Washingtonului, fiind mai mare decât sediul central al CIA şi chiar şi decât capitolul american.
Aceasta a fost finalizată în 2011, în urma unei investiţii de 1,4 miliarde de dolari. Clădirea principală are dimensiunea a patru terenuri de fotbal.
În 2016, agenţia a cumpărat peste 40 de hectare de teren în St. Louis pentru a construi clădiri suplimentare care costau 1,75 miliarde de dolari. Extinderea era necesară în contextul în care instituţia avea deja 3.000 de angajaţi în oraş.
Principalul rol al NGA este să analizeze miliarde de imagini şi de filme făcute de drone în Orientul Mijlociu şi de sateliţi spion care fac înconjurul globului.
Avertismentul a fost dat de Angenţia Federală a Reţelelor (Bundesnetzagentur) care supraveghează telecomunicaţiile. Cercetătorii de la această companie spun că hackeri pot sa folosească dispozitivul bluetooth ataşat păpuşii pentru a asculta şi a vorbi cu copii care se joacă cu ea.
Potrivit publicaţiei americane, salariile de spion încep de la 30,490 de lire sterline pe an. De aceea, după câţiva ani de muncă, mulţi agenţi părăsesc munca în serviciul Majestăţii pentru sectorul privat. Renunţă să vâneze terorişti şi stă la pândă să prindă soţul sau soţia înşelând sau previne furtul intelectual.
În jur de 12,000 de oameni lucrează în agenţiile de spionaj MI5, MI6 şi GCHQ, iar headhunterii susţin că mulţi spioni nu lucrează mai mult de 10 ani.
Foştii spioni care intră în sectorul privat pot câştiga bani frumoşi investingând pentru corporaţii foşti angajaţi, colaboratori sau chiar actuali angajaţi. Aceştia pot câştiga până la 1200 de dolari pe oră. Potrivit firmei de cercetare Gartner, la nivel global, spionii, experţii în securitate au avut venituri de 19,4 miliarde de dolari.
Spionii sunt la mare căutare şi sunt plătiţi mult mai bine decât lucrând pentru MI5 sau MI6. Chris Meager, care le caută spionilor un loc la companii private, a mărturisit că un fost spion a obţinut un job la o companie şi salariu s-a majorat încă din prima zi cu 20.000 de lire. Pentru unii nu contează chiar atât de mulţi banii şi “vor să aibă o viaţă normală”.
Regizorul Oliver Stone a povestit într-o conferinţă de presă de după premiera filmului “Snowden” din cadrul Festivalului de Film de la Toronto, că a vrut să transpună cinematografic “o relatare despre explorarea unei lumi secrete”.
“E o poveste despre ceva ce noi nu cunoaştem. Există o lume subterană şi nimeni de la NSA nu a ieşit la rampă, în afară de Snowden. Guvernul ne minte şi ceea ce face e ilegal. Dar o fac în continuare.”, a adăugat Oliver Stone la conferinţa de presă.
Lungmetrajul îl are ca protagonist pe actorul Joseph Gordon-Levitt, care îl interpretează pe Edward Snowden, un fost agent al Agenţiei Naţionale pentru Securitate (NSA) din Statele Unite, care a făcut o serie de dezvăluiri senzaţionale despre programele de supraveghere şi monitorizare electronică adoptate de Statele Unite şi Marea Britanie.
Actorii Shailene Woodley, Melissa Leo, Zachary Quinto şi Tom Wilkinson joacă şi ei în acest film, care are la bază cărţile “The Snowden Files”, de Luke Harding, şi “Time of the Octopus”, de Anatoli Kucherena, avocatul lui Edward Snowden.
Dezvăluirile făcute de Edward Snowden au fost documentate deja în filmul “Citizenfour”, de Laura Poitras, care a fost lansat în 2014.
Întrebat ce crede că se va întâmpla cu Snowden, Stone a spus că speră ca Edward să fie graţiat de preşedintele Barack Obama. “Poate că Snowden va avea parte de un proces cinstit. Poate că filmul meu va ajuta.”
Povestea lui Snowden este una impunătoare. Transformarea lui dintr-un tip timid şi palid de 20 de ani – plin de idealismul pe care-l permite vârsta – într-un disident politic l-a făcut să devină o figură erou pentru liberalii din domeniul poveştilor controversate, conform nytimes.com.
Născut într-o familie de angajaţi federali, Snowden a crescut lângă fortul George G. Meade din Maryland, Statele Unite. S-a înrolat în armată, a lucrat pentru CIA şi a devenit specialist în tehnologie în cadrul N.S.A. (National Security Agency/ Agenţia de Securitate Naţională din SUA). Până în vara lui 2013, a descărcat mii de documente secrete din baza lor de date. A zburat în Hong Kong şi i-a rugat pe jurnaliştii Glenn Greenwald şi Laura Poitras să se întâlnească cu el acolo.
Dezvăluirile pe care le-a făcut acestora au fost senzaţionale. Nu numai că cei de la N.S.A. monitorizau apelurile, e-mailurile şi activitatea de pe internet a milioane de americani, dar, de asemenea, au obligat reţelele Google, Yahoo şi alte companii să facă acelaşi lucru.
Site-ul The Guardian a publicat scurgerile de informaţii, iar Greenwald a dezvăluit identitatea informatorului într-un video realizat de Poitras.
În funcţie de sentimentele fiecăruia vizavi de securitatea naţională, acţiunile celor de la N.S.A. au fost ori necesare, ori neconstituţionale. Co-fondatorul Apple, Steve Wozniak, l-a numit pe Snowden erou. Secretarul de Stat John Kerry l-a numit trădător. Donald Trump l-a vrut executat.
În timp ce Edward devenea o celebritate, o cauză şi un eveniment istoric, numărul oamenilor care voiau să facă parte din poveste creştea vertiginos. Majoritatea aveau cel mai bun interes în minte, dar s-a întâmplat ca povestea lui să avanseze ordinea de zi cu zi a evenimentelor, care oricum aveau nevoie de multă vreme de un nou subiect atractiv.
Avocaţii civili voiau să îl reprezinte. Jurnaliştii activişti voiau să aibă acces la el şi la povestea lui. Editorii scoteau cărţi pe bandă rulantă, inclusiv “Fişierele Snowden: Povestea celui mai dorit om din lume” (scrisă de Luke Harding, de la publicaţia The Guardian) şi “Operaţiunea Snowden: În interiorul celui mai mare dezastru de informaţii din Occident” (semnată de Edward Lucas, de la publicaţia The Economist). Deşi cărţile promit o viziune “din interior”, niciunul dintre jurnalişti nu l-a cunoscut personal pe Snowden.
Cei care îl cunoşteau personal au scris şi ei despre Edward. În 2014, Greenwald a publicat “Afacerea Edward Snowden: Cele mai şocante dezvăluiri despre spionajul global american”, o repovestire dramatică a modului în care Greenwald a rupt tăcerea. În aceeaşi toamnă, Poitras a lansat “Citizenfour”, un documentar intens, dar puţin înfricoşător, despre un bărbat inteligent şi modest, care se ascundea sub pătură când tasta la laptop – a câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun documentar, în 2015.
Între timp, Snowden a ajuns în Rusia. Se îmbracase într-o călătorie spre Ecuator, dar SUA i-a revocat paşaportul în timpul zborului, lăsându-l înstrăinat în Moscova. Pentru Rusia, Snowden a fost ca o pasăre ce a zburat prin geamul deschis – sau, cum a glumit Putin, un cadou de Crăciun nedorit. Din punct de vedere politic, totuşi, el putea fi de folos. După ce a îndurat prelegeri nesfârşite despre drepturile omului din partea Statelor Unite, Kremlinul putea, din senin, să îi ureze “bun venit!” unui om care a expus la scară largă ipocrizia americană.
Anatoly Kucherena este avocatul rus al lui Edward. De-a lungul carierei sale a reprezentat oligarhi ruşi, regizori de filme, câţiva solişti pop şi chiar un ministru. La scurt timp după ce Snowden a ajuns în Moscova, Kucherena şi-a făcut apariţia pe aeroportul Sheremetyevo şi şi-a oferit serviciile. Apoi, avocatul a scris o carte despre noul să client. Intitulată “Time of the Octopus”, cartea urmăreşte povestea unui informator al N.S.A. pe nume Joshua Cold, care este izolat pe un aeroport şi avocatului rus care îl eliberează. În ianuarie 2014, cu câteva luni înainte să îşi publice cartea, Kecherena l-a sunat pe Moritz Borman (producător de film) să vadă dacă regizorul de filme Oliver Stone ar vrea să adapteze cartea într-o peliculă demnă de Hollywood.
Aşa că Stone s-a decis să facă un film biografic despre Edward Snowden, Moritz Borman fiind producătorul filmului.
În timp ce Borman s-a chinuit să găsească o finanţare independentă, Stone s-a ocupat de distribuţie. În rolul principal l-a ales pe Joseph Gordon-Levitt. Shailene Woodley o va interpreta pe Lindsay Mills (iubita lui Snowden), Zachary Quinto pe jurnalistul Greenwald, iar Melissa Leo va intra în pielea lui Poitras.
Filmul va avea premiera pe 16 septembrie în Statele Unite ale Americii.
Pe partea rusească a Staţiei Spaţiale Internaţionale stau montate două camere video, pe numele lor Iris şi Theia. Deşi până aici ar putea fi considerată o informaţie normală, partea interesantă apare abia atunci când afli că oricine îşi doreşte „supraveghere video spaţială” poate acum să le şi închirieze, scrie New York Times.
Deşi este percepută ca un laborator ştiinţific multinaţional liniştit şi plutitor, în care astronauţii se ocupă în timpul liber de crescutul plantelor sau se înregistrează cântând, staţia spaţială poate fi folosită, desigur, în mult mai multe moduri.
Un comunicat recent al Comisiei Europene dezvăluie propunerea lansată de o companie canadiană, agenţiei responsabile de siguranţa graniţelor Uniunii Europene, prin care aceasta să aibă asigurată monitorizarea frontierelor din spaţiu. Compania UrtheCast (pronunţată „earth cast”) operează cele două camere, pe Iris şi Theia, cu ajutorul agenţiei spaţiale a Rusiei, având o colaborare cu unul dintre contractanţii de top ai staţiei ruseşti.
Însă propunerea celor de UrtheCast nu este singura primită de FRONTEX (Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene). Drone, zepeline şi baloane cu heliu sunt doar câteva dintre obiectele curpinse în ofertele făcute de diverse companii, agenţiei europene de supraveghere a frontierelor.
Numeroase companii, americane şi europene, foloseau sistemul Safe Harbor pentru a ocoli verificările greoaie ale transferurilor de date între birourile deţinute de ambele maluri ale Atlanticului. Între datele transferate se află informaţii referitoare la salarii şi la resursele umane, precum şi date folosite în publicitatea online, importante în mod special pentru companiile din sectorul tehnologiei.
Decizia Curţii Europene de Justiţie a însemnat condamnarea la moarte a sistemului Safe Harbor, introdus de Comisia Europeană în urmă cu 15 ani şi care era folosit de peste 4.000 de companii, între care Facebook, Google, IBM şi Ericsson. Potrivit Curţii, Safe Harbor nu protejează suficient datele personale ale cetăţenilor europeni, întrucât cerinţele securităţii naţionale în SUA şi interesul public anulează elementele de protecţie a vieţii private incluse în Safe Harbor. În plus, cetăţenii europeni nu au niciun mijloc legal împotriva folosirii incorecte a datelor lor personale în Statele Unite. În prezent, în Congresul american se află un proiect de lege care să dea europenilor dreptul la compensaţii legale.
Curtea de Justiţie s-a referit în decizia sa la dezvăluirile făcute de Edward Snowden, fost contractor al Agenţiei Naţionale de Securitate a Statelor Unite, potrivit cărora programul Prism a permis autorităţilor americane să colecteze informaţii private direct de la mari companii din sectorul tehnologiei, precum Apple, Facebook şi Google.
Statele Unite, care înaintea deciziei au apărat cu tărie programul naţional de securitate şi apoi au exprimat „profunda dezamăgire“ faţă de decizia justiţiei europene.
După victoria lui Max Schrems în faţa Curţii Europene de Justiţie, Edward J. Snowden i-a scris pe Twitter „că a schimbat lumea în bine“. Penny Pritzker, secretarul pentru comerţ al SUA, a avut o opinie diferită, afirmând că decizia „pune în pericol economia digitală transatlantică înfloritoare“.
Polemica pare să nu îl fi impresionat pe Schrems. „Mă aşteptam la asta. Potrivit legii nu puteau spune altceva“, a spus tânărul de 28 de ani. În pofida acestei siguranţe, puţini jurişti specializaţi în confidenţialitatea datelor se aşteptau la o astfel de decizie radicală, care are consecinţe semnificative pentru majoritatea companiilor care transferă peste Atlantic informaţii personale obţinute prin activităţi precum căutări pe internet, postări pe reţelele sociale şi achiziţii online.
Companiile vor putea utiliza alte soluţii de transfer legal al datelor, dar decizia justiţiei dă dreptul autorităţilor de reglementare din statele UE să investigheze dacă datele transferate în Statele Unite sunt protejate în mod corespunzător. Iar unele dintre aceste autorităţi de reglementare au o opinie critică faţă de atitudinea privind confidenţialitatea datelor a companiilor din Silicon Valley.
Schrems a început o campanie în justiţie împotriva Facebook la vârsta de 24 de ani, pe vremea când studia dreptul într-un program de schimb de studenţi la Santa Clara University School of Law din California. Atunci, doi avocaţi ai unor companii de tehnologie din Silicon Valley le-au vorbit studenţilor, iar Schrems a fost surprins să afle că nu iau în serios legislaţia europeană strictă în domeniul confidenţialităţii datelor, întrucât companiile rareori sunt penalizate aspru pentru încălcarea acesteia. La momentul respectiv, Schrems căuta un subiect despre care să scrie, aşa că a decis să afle cum tratează Facebook legislaţia europeană în domeniu. Reglementările UE limitează felul cum companiile pot colecta informaţii personale, le interzice să le folosească în scopuri neautorizate şi restricţionează maniera în care sunt manipulate.
Schrems a trimis Facebook o solicitare pentru a vedea toate datele colectate de companie despre el, în conformitate cu legislaţia UE. După două săptămâni şi zeci de e-mailuri, Schrems a primit prin poştă un CD cu peste 1.200 de pagini de informaţii, conţinând fiecare solicitare de prietenie şi invitaţie pe care a trimis-o de la înfiinţarea contului său, în 2008. Majoritatea informaţiilor nu au fost o surpriză, dar tânărul a fost şocat să vadă că Facebook a păstrat informaţii pe care le ştersese şi care nu mai erau vizibile online, inclusiv textul complet al unei conversaţii private cu o prietenă spitalizată pentru probleme psihologice. Facebook a explicat că o persoană poate şterge numai partea sa de corespondenţă.
Schrems nu contestă Facebook şi îşi foloseşte în continuare contul. „Trebuie să putem folosi aceste servicii, dar trebuie să existe o limită“, a spus el. Aşa că a trimis 22 de plângeri despre păstrarea datelor şi alte practici ale Facebook în domeniul confidenţialităţii la comisarul pentru protecţia datelor din Irlanda, ţara în care este înregistrată divizia europeană a companiei. Doi ani mai târziu, după ce Snowden a dezvăluit că Agenţia Naţională de Securitate a SUA poate obţine acces la informaţii personale ale europenilor păstrate de companii americane de tehnologie, prin programul Prism, Schrems a făcut o nouă plângere, în care afirma că Facebook nu ar trebui să transfere datele sale personale în SUA, pentru că nu sunt protejate în mod adecvat acolo. Autoritatea de reglementare a respins petiţia, dar aceasta a devenit ulterior cazul judecat de Curtea Europeană de Justiţie. Curtea a decis că autorităţile naţionale pot investiga dacă transferurile de date respectă legislaţia UE, iar acordul Safe Harbor a fost declarat invalid.

Potrivit surselor, Serviciul federal german de informaţii (BND), specializat în spionaj extern, a interceptat comunicaţiile a numeroase instituţii din Statele Unite şi din ţări membre ale Uniunii Europene.
Printre instituţiile vizate au fost ambasada Franţei, misiuni diplomatice ale altor state europene şi chiar Departamentul de Stat american, dezvăluie ziarul Le Figaro. De asemenea, ar fi fost monitorizate obiective militare ale Statelor Unite.
Practicile BND de interceptare a comunicaţiilor ţărilor partenere ar fi încetat abia în toamna anului 2013.
Pe fondul dezvăluirilor, Guvernul de la Berlin a sesizat joi seară Comisia pentru Informaţii din Bundestag (Camera inferioară a Parlamentului german). Ministrul german al Justiţiei, Heiko Maas, a cerut implementarea unor “reglementări mai stricte” în activitatea BND.
“De asemenea, trebuie să ne asigurăm că aceste reglementări vor fi aplicate. Statul de drept şi libertăţile fundamentale nu se opresc la frontierele Germaniei”, a spus Maas într-un interviu acordat cotidianului Rheinische Post.
În toamna anului 2013, dezvăluiri despre interceptarea de către Agenţia americană pentru Siguranţa Naţională (NSA) a telefonului cancelarului Angela Merkel au tensionat relaţiile dintre Berlin şi Washington. “Spionajul între prieteni nu trebuie să existe”, reproşa Angela Merkel.
La începutul anului 2015, presa a dezvăluit că serviciile secrete germane au ajutat Agenţia americană pentru Siguranţa Naţională (NSA) să intercepteze comunicaţiile unor state europene.