BusinessMagazin

Tag: regizor

  • Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO

    Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr  o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.

    Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.

    În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.

    Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.

    Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.

    Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.

    Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.

    În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.

    Notă: 8,5/10

    Une vie violente
    Regia: Thierry de Peretti
    Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
    Durată: 1 oră 47 minute
    Data lansării: 10 august

  • Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă – VIDEO

    Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.

    Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.

    Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.

    Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).

    Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.

    Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.

    Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.

    Nota: 8,5/10

    Secretul fericirii
    Regia: Vlad Zamfirescu
    Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
    Durată: o oră şI 30 de minute
    Data lansării: toamnă 2018

  • Cronică de film: Din anii copilăriei – VIDEO

    Regizorul Jeff Tomsic pare să înţeleagă şi să îmbrăţişeze acest lucru, fapt dovedit mai ales de strategia de marketing a filmului, care are singurul rol de a te duce cu mintea la anii copilăriei.

    Filmul Tag (Leapşa) spune povestea a patru prieteni care joacă în fiecare an, încă din adolescenţă, un joc de leapşa. Ei petrec o lună de zile încercând să se ferească unii de alţii şi punând în acelaşi timp la cale tot felul de scenarii prin care să se atingă şi să „dea mai departe leapşa“.

    Şi pentru că e atât de uşor să te regăseşti în ceea ce fac personajele, spectatorul petrece o bună parte a filmului întrebându-se cum ar funcţiona, în viaţa reală, un astfel de joc. Filmul oferă câteva răspunsuri, dar lucrurile sunt evident mult exagerate.

    Distribuţia filmului e una excelentă: John Hamm îl interpretează pe Bob Callahan, CEO-ul unei companii de asigurări care poate cuceri orice femeie care îi iese în cale; Ed Helms semnează rolul Hogan Malloy, un doctor veterinar care e dispus să accepte un post de om de serviciu doar ca să îi paseze leapşa lui Callahan; Jake Johnson în interpretează pe Chilli, un personaj a cărui viaţă a luat o turnură greşită şi care mai găseşte plăcere doar în droguri, dar care e dispus să lase totul la o parte pentru joc. L-am revăzut cu plăcere şi pe Jeremy Renner, un actor extrem de talentat, dar care a beneficiat de prea puţine roluri bune.

    Faptul că Tag e lungmetrajul de debut al regizorului Jeff Tomsic devine destul de evident după primele minute, existând o anumită nesiguranţă în modul în care el a gândit succesiunea scenelor. Multe lucruri nu se leagă, personajele sunt prezentate destul de superficial, iar singurul element central pare a fi obsesia pentru joc.

    Lăsând însă la o parte numeroasele probleme ale filmului, aş spune că e o producţie binevenită în peisajul cinematografic american de azi. E bine să mai vedem şi astfel de filme, pentru că nu-mi aduc aminte de prea multe comedii reuşite în ultimii ani, cu excepţia lui Spy şi The Other Guys. Filmul este o artă, evident, dar nu tot ceea ce înseamnă film trebuie să te lase gânditor sau cu semne de întrebare. Uneori e suficient să te facă să râzi, atât timp cât umorul nu este de o calitate îndoielnică.

    În concluzie, Tag e un film despre copilărie şi despre joacă; asta e de fapt şi ceea ce îl salvează, pentru că nu se ia în serios decât ocazional. Primeşti ceea ce ţi se promite: un film amuzant, pe alocuri nostalgic, tocmai bun de umplut o seară de vară.

    Tag
    Regia: Jeff Tomsic
    Distribuţie: Jeremy Renner, Ed Helms, Jake Johnson
    Durată: 1 oră ŞI 40 minute
    Buget: 28 milioane dolari
    Data lansării: 6 iulie

    Nota: 6,5/10

  • “Balcanii visează”, tema ediţiei din acest an a festivalului de film Divan

    Din selecţia festivalului fac parte 14 filme de lungmetraj şi 17 scurtmetraje, reunite sub tema acestei ediţii: “Balcanii visează”. Formaţiile Aida şi Noi, sZempöl Offchestra şi Mambo Siria asigură coloana sonoră a festivalului.

    Filmul care va deschide cea de-a 9-a ediţie a festivalului de film şi artă culinară vine de la regizorul turc de origine kurdă Kazim Öz. “Zer” (Germania, Turcia, SUA, 2017), un film cât se poate de curajos în contextul politic actual din Turcia, este un road movie plin de emoţie, care reconstituie călătoria unui tânăr new-yorkez prin Kurdistan, în căutarea trecutului bunicii sale şi a propriului său sine. Prin intermediul poveştii lui Zarife, bunica lui Jan, filmul atinge subiectul masacrului kurzilor din Dersim, din 1938, şi ştergerea acestui eveniment din istoria oficială a Turciei. Filmul va rula în prezenţa regizorului Kazim Öz.

    Tot din Turcia vine şi debutul curajos şi provocator în regie al actorului Onur Saylak, “Mai mult” / “More” (2017), o adaptare a unui roman semnat de Hakan Günday care abordează criza emigranţilor ce traversează Marea Egee din perspectiva unui tânăr de 14 ani pe nume Gaza. Acesta, alături de tatăl său abuziv, face parte dintr-o reţea de trafic de refugiaţi către Europa, furnizându-le adăpost temporar şi hrană până când aceştia traversează marea. Tânărul Gaza visează să fugă de această viaţă, dar e atras într-o lume guvernată de imoralitate şi suferinţă.

    “Minerul” / “The Miner” (regia Hanna Antonina Wojcik Slak, 2017), propunerea Sloveniei la premiile Oscar 2018, este un film care are la bază povestea reală a unuia dintre mulţii emigranţi bosniaci care lucrează ca mineri în Slovenia. Acesta descoperă într-o mină abandonată dovezile unei execuţii în masă şi hotărăşte să lupte pentru ca victimele să aibă parte de o înmormântare oficială, chiar dacă asta îl costă jobul în plină criză economică.

    Criza economică este un subiect important şi în documentarul croat Cafeneaua de lângă combinat / The Steel Mill Café (regia Goran Devic, 2017), care ne arată efectele dezastruoase ale căderii comunismului asupra industriei locale. Falimentul unuia dintre cele mai mari combinate din Europa de Est atrage după sine şi falimentul cafenelei din zonă, dar şi exodul est-europenilor către Vest.

    În fiecare an, muzica este prezentă la Divan Film Festival la loc de cinste, alături de film, vin şi gastronomie.

    Divan Film Festival va avea loc în perioada 24 – 26 august în Craiova, la Inspire Cinema şi Teatrul de Vară din Parcul Romanescu, şi 27 august – 1 septembrie în Port Cultural Cetate. Intrarea la evenimentele Divan FF este liberă.

    Divan Film Festival este un proiect cultural co-organizat de Fundaţia pentru Poezie “Mircea Dinescu” şi Casa de Cultură “Traian Demetrescu”, Craiova, susţinut de Centrul Naţional al Cinematografiei, Consiliul Judeţean Dolj şi Primăria Craiova, în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi Uniunea Cineaştilor din România.

  • “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, de Radu Jude, la Festivalul de la Toronto

    La cea de-a 43-a ediţie a festivalului vor fi acordate, în baza votului publicului, marele premiu pentru lungmetraj şi, printre altele, trofeul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI).

    Recent, lungmetrajul lui Radu Jude a fost premiat cu trofeul Golden Mimosa pentru cel mai bun scenariu la Herceg Novi Film Festival – Montenegro Film Festival. Motivaţia juriului a fost: “Un cineast unic, care este suficient de curajos să ne ţină prinşi şi să ne educe cu un scenariu care are o formă neortodoxă din punct de vedere didactic, dar care e suprinzător de accesibilă, rareori folosită în cinema. Puterea lui intelectuală şi perspectiva istorică sunt o combinaţie perfectă pentru semnificaţia subiectului dificil şi dureros din trecut care rezonează la nivel universal astăzi”.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă

    Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.

    Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.

    Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.

    Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).

    Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.

    Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.

    Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.

    Nota: 8,5/10

    Secretul fericirii
    Regia: Vlad Zamfirescu
    Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
    Durată: o oră şI 30 de minute
    Data lansării: toamnă 2018

  • Din anii copilăriei

    Regizorul Jeff Tomsic pare să înţeleagă şi să îmbrăţişeze acest lucru, fapt dovedit mai ales de strategia de marketing a filmului, care are singurul rol de a te duce cu mintea la anii copilăriei.
    Filmul Tag (Leapşa) spune povestea a patru prieteni care joacă în fiecare an, încă din adolescenţă, un joc de leapşa. Ei petrec o lună de zile încercând să se ferească unii de alţii şi punând în acelaşi timp la cale tot felul de scenarii prin care să se atingă şi să „dea mai departe leapşa“.
    Şi pentru că e atât de uşor să te regăseşti în ceea ce fac personajele, spectatorul petrece o bună parte a filmului întrebându-se cum ar funcţiona, în viaţa reală, un astfel de joc. Filmul oferă câteva răspunsuri, dar lucrurile sunt evident mult exagerate.
    Distribuţia filmului e una excelentă: John Hamm îl interpretează pe Bob Callahan, CEO-ul unei companii de asigurări care poate cuceri orice femeie care îi iese în cale; Ed Helms semnează rolul Hogan Malloy, un doctor veterinar care e dispus să accepte un post de om de serviciu doar ca să îi paseze leapşa lui Callahan; Jake Johnson în interpretează pe Chilli, un personaj a cărui viaţă a luat o turnură greşită şi care mai găseşte plăcere doar în droguri, dar care e dispus să lase totul la o parte pentru joc. L-am revăzut cu plăcere şi pe Jeremy Renner, un actor extrem de talentat, dar care a beneficiat de prea puţine roluri bune.
    Faptul că Tag e lungmetrajul de debut al regizorului Jeff Tomsic devine destul de evident după primele minute, existând o anumită nesiguranţă în modul în care el a gândit succesiunea scenelor. Multe lucruri nu se leagă, personajele sunt prezentate destul de superficial, iar singurul element central pare a fi obsesia pentru joc.
    Lăsând însă la o parte numeroasele probleme ale filmului, aş spune că e o producţie binevenită în peisajul cinematografic american de azi. E bine să mai vedem şi astfel de filme, pentru că nu-mi aduc aminte de prea multe comedii reuşite în ultimii ani, cu excepţia lui Spy şi The Other Guys. Filmul este o artă, evident, dar nu tot ceea ce înseamnă film trebuie să te lase gânditor sau cu semne de întrebare. Uneori e suficient să te facă să râzi, atât timp cât umorul nu este de o calitate îndoielnică.
    În concluzie, Tag e un film despre copilărie şi despre joacă; asta e de fapt şi ceea ce îl salvează, pentru că nu se ia în serios decât ocazional. Primeşti ceea ce ţi se promite: un film amuzant, pe alocuri nostalgic, tocmai bun de umplut o seară de vară.


    Tag
    Regia: Jeff Tomsic
    Distribuţie: Jeremy Renner, Ed Helms, Jake Johnson
    Durată: 1 oră ŞI 40 minute
    Buget: 28 milioane dolari
    Data lansării: 6 iulie

    Nota: 6,5/10

  • Un scenariu semnat de Stanley Kubrick, redescoperit după 60 de ani

    Intitulat “Burning Secret” şi redactat în 1956, scenariul este o adaptare a romanului omonim lansat în 1913 de scriitorul Stefan Zweig.

    Scenariul este descris ca o poveste despre “adulter şi pasiune, într-o staţiune, unde un bărbat cu comportament de prădător se împrieteneşte cu un băiat în vârstă de 10 ani, pe care îl foloseşte pentru a o seduce pe mama măritată a acestuia”.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cronică de film: Un pas în urma serafimilor – VIDEO

    Producţia semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce priveşte influenţa occidentală asupra tinerilor regizori, şi spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă şi scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanţă în multe ţări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite şi în altă limbă decât engleza.

    Iese în evidenţă Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care îşi însuşeşte personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerinţele scenariului şi la cele ale regizorului.

    Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoţiei, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupţiei şi a jocurilor de putere. Anii petrecuţi în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viaţa de preot, într-o luptă pentru supravieţuire.

    Sandu construieşte pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind şi amuză în acelaşi timp, nelipsind însă şi o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăieşte o experienţă intensă, care îl obligă să se maturizeze şi să înţeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deşi Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de raţiune sau bun simţ), ci în jurul unor jocuri meschine şi al unor practici în perfectă opoziţie cu conceptele teologice.

    Sinceritatea cu care regizorul reuşeşte să capteze neliniştea şi îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de uşor să intri în pielea personajului şi să analizezi, din punctul său de vedere, relaţia cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, şi conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.

    Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – şi pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.

    Nota: 8,5/10

     

  • Un alt regizor cunoscut este acuzat de violenţe sexuale de mai multe femei

    În urmă cu două luni, o tânără actriţă l-a acuzat pe Luc Besson de viol.

    În prezent, numărul femeilor care îl acuză pe regizor de abuzuri sexuale se ridică la patru. Astfel, o directoare de casting în vârstă de 49 de ani a declarat pentru site-ul francez Mediapart, luni seară, că a fost atacată sexual de Besson ori de câte ori a urcat în lift împreună cu acesta şi că i-a cerut favoruri sexuale şi pe platourile de filmare.

    Alte două femei îl acuză pe cineast de “comportament sexual nepotrivit”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro