BusinessMagazin

Tag: personaje

  • S-a deschis cel mai mare parc tematic acoperit din lume. Vezi um arată atracţia de un miliard de dolari din mijlocul deşertului- GALERIE FOTO, VIDEO

    Warner Bros World e cel mai nou, şi totodată cel mai mare parc tematic acoperit din lume, deschis în Yas Island, o destinaţie de vacanţă din Abu Dhabi.

    Parcul se întinde pe o suprafaţă de 1,65 de milioane de metri pătraţi şi este construit în deşert, în interiorul unei clădiri imense. Warner Bros World este structurat în şase zone tematice, cu personaje centrale din desenele animate, precum Bugs Bunny, Tom şi Jerry, Batman sau Scooby-Doo. Investiţia în noua atracţie s-a ridicat la peste un miliard de dolari.

  • Cronică de film: Un pas în urma serafimilor – VIDEO

    Producţia semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce priveşte influenţa occidentală asupra tinerilor regizori, şi spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă şi scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanţă în multe ţări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite şi în altă limbă decât engleza.

    Iese în evidenţă Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care îşi însuşeşte personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerinţele scenariului şi la cele ale regizorului.

    Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoţiei, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupţiei şi a jocurilor de putere. Anii petrecuţi în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viaţa de preot, într-o luptă pentru supravieţuire.

    Sandu construieşte pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind şi amuză în acelaşi timp, nelipsind însă şi o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăieşte o experienţă intensă, care îl obligă să se maturizeze şi să înţeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deşi Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de raţiune sau bun simţ), ci în jurul unor jocuri meschine şi al unor practici în perfectă opoziţie cu conceptele teologice.

    Sinceritatea cu care regizorul reuşeşte să capteze neliniştea şi îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de uşor să intri în pielea personajului şi să analizezi, din punctul său de vedere, relaţia cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, şi conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.

    Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – şi pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.

    Nota: 8,5/10

     

  • O corabie de groază

    Ultima sa creaţie, Leviathan – Ark of the Apocalypse, ce face parte dintr-o serie denumită Gothic Times şi inspirată de „comorile” pe care le-a achiziţionat la o licitaţie de obiecte care au aparţinut cândva unui ceasornicar, a necesitat 15 luni de muncă meticuloasă, la capătul cărora a fost finalizată o corabie fantomă de piraţi populată cu personaje fioroase. Ideea confecţionării unei corăbii în miniatură i-a venit după ce a văzut o machetă de astfel de vas atârnată de tavanul unui magazin, iar lucrarea sa a ajuns deja în mâinile unui client de-al său, colecţionar împătimit. 

  • Semne bune pentru filmul românesc

    Deşi am regăsit în Charleston multe dintre problemele cinematografiei româneşti postdecembriste, Creţulescu reuşeşte să îşi ţină publicul captiv – într-o poveste aparent banală – prin interacţiunea dintre protagonişti şi dialogul excelent dintre aceştia. O să fiu mai clar: Charleston include scene statice, lipsite de orice mobilitate a camerei de filmat, care pentru mine reprezintă un soi de marcă înregistrată a filmului românesc.

    Sunt fie scene în care două personaje poartă o discuţie prea lungă, fie unele în care camera se îndreaptă, lent, către o anumită imagine sau situaţie. Nu sunt un mare fan, deşi tehnica e des folosită şi în alte ţări cu o bogată cultură cinematografică; cel mai bun exemplu în acest sens e dat de filmele ruseşti. Poate e doar o coincidenţă, dar şi la cineaştii ruşi tineri am văzut – mai ales în cadrul scurtmetrajelor – o tendinţă către un stil regizoral mult mai dinamic, aşa cum se întâmplă şi în cazul noii generaţii de profesionişti români.

    Şi Andrei Creţulescu e un regizor tânăr, iar filmul e dovadă a curajului său şi a dorinţei de a experimenta. Fiind primul său lungmetraj, cred că ne putem aştepta la lucruri bune din partea sa în anii ce vin. În concluzia celor de mai sus, Charleston ilustrează perfect momentul de tranziţie a filmului românesc către o formă mult mai dinamică, mai comercială (luaţi însă termenul într-un mod pozitiv) şi care ar putea aduce oamenii într-un număr mult mai mare în sălile de cinema.

    Pavlu, pentru mine unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, joacă aproape de perfecţiune; el reuşeşte să transmită spectatorului sentimente contradictorii, de la lehamite şi resemnare la ură şi, în cele din urmă, acceptare.

    De remarcat în Charleston este şi muzica, meritul revenindu-i aici lui Massimiliano Nardulli. Am numărat cel puţin 10 persoane care încercau, în timpul vizionării, să identifice melodiile de pe coloana sonoră.

    Povestea din Charleston nu e una complicată, dar relaţia dintre personaje îi dă o anume profunzime. Vorbim de o aventură în trei, dar una în care facem cunoştinţă doar cu două personaje; nu vreau să vă răpesc plăcerea de a fi surprinşi, aşa că vă las să descoperiţi detaliile în sala de cinema.

    Ar mai fi multe de spus despre Charleston şi despre noua eră a filmului românesc în general, pentru că eu cred că industria trece prin transformări profunde, dar închei cu recomandarea de a vedea Charleston pe marele ecran. E timpul să acordăm şanse şi producţiilor locale, care în ciuda bugetelor reduse pot oferi o experienţă cinematografică mult mai satisfăcătoare decât blockbusterele americane pentru care plătim, săptămână de săptămână, bilet de intrare în sala de cinema.

    Nota: 8/10

  • Cronică de film – Solo: A Star Wars story. Bun, dar nu destul de bun

    Ca film de sine stătător, Solo: A Star Wars Story e o producţie reuşită, mult peste media celor de astăzi – comparând filmul cu altele de acelaşi gen, evident. Ca parte a universului Star Wars, nu cred că va fi unul dintre episoadele de care să se vorbească ani de-a rândul.

    Alden Ehrenreich joacă bine, chiar mai bine decât m-aş fi aşteptat, iar asta e clar un plus pentru film. E mai bun decât Harrison Ford? În niciun caz.

    Urmărind filmul, aveam impresia că văd un alt personaj implicat într-o cu totul altă serie de aventuri. Nu l-am identificat nicio secundă pe Ehrenreich cu Han Solo, iar asta spune multe mai ales despre modul în care Harrison Ford şi-a însuşit acest rol. A făcut acelaşi lucru şi în cazul seriei Indiana Jones, un alt exemplu de filme în care nu cred că protagonistul poate fi înlocuit.

    Trecând de partea legată de interpretare, Solo: A Star Wars Story e un film dinamic, plin de efecte speciale, dar cu destul de multe lipsuri în zona de umor. Din acest punct de vedere, e mult mai apropiat de Rogue One: A Star Wars Story decât de The Force Awakens sau The Last Jedi.

    Legăturile cu tema centrală a universului Star Wars, Jedi vs. Sith, sunt puţine şi foarte puţin exploatate. Rămâne de văzut dacă publicul o să perceapă asta într-un sens pozitiv sau unul negativ.

    Spuneam, la început, că s-a muncit extrem de mult pentru ca Solo: A Star Wars Story să ajungă în sălile de cinema. Phil Lord şi Christopher Miller au ocupat în primă fază scaunele de regizori, dar cei de la Disney au fost atât de dezamăgiţi de rezultat încât au adus un alt realizator, Ron Howard, şi i-au cerut să refilmeze 70% din film. Ca urmare, costurile au crescut extrem de mult, transformând Solo într-una dintre cele mai scumpe producţii realizate în istoria cinematografiei. Problemele au continuat să se adune, la un moment dat punându-se chiar problema ca întreg proiectul să fie anulat.

    În condiţiile date, cred că Solo: A Star Wars Story e un film reuşit.

    În concluzie, aş spune că cei de la Disney şi-au asumat un risc prea mare încercând să dea o nouă faţă unui personaj atât de cunoscut. Mărturisesc că sunt extrem de curios cum vor exploata, pe viitor, universul creionat de George Lucas.

    Nota: 7,5/10

  • Cele mai înspăimântătoare tatuaje realizate vreodată – VIDEO

    Câţiva împătimiţi au mers însă şi mai departe, luând decizia de a-şi tatua personajele principale din filme care, în mod normal, îţi dau insomnii.
    Nu ştim dacă a fost o decizie bună sau nu, dar tatuajele sunt cel puţin impresionante.

    Cel care semnează bizarele tatuaje este Eliot Kohek, artist cu experienţă de ani de zile în domeniu.

  • O poveste pregătită în zece ani. Şi alte 18 filme pe deasupra – VIDEO

    Avengers: Infinity War
    Regia: Joe şi Anthony Russo
    Distribuţie: Robert Downey Jr., Chris Hemsworth, Mark Ruffalo
    Durată: 2 ore 40 minute
    Buget: 300 milioane dolari
    Data lansării: 27 aprilie

    Avengers: Infinity War nu este un film perfect, dar e genul de film căruia nu vrei să îi vezi defectele. Vorbim de o producţie atât de impresionantă încât e greu de spus cum ar fi putut arăta cu un alt regizor sau cu o altă echipă de scenarişti. Cred însă că majoritatea celor care merg în sălile de cinema pentru a vedea filmul – şi recomand tuturor să o facă – vor pleca mulţumiţi sau chiar uimiţi de ceea ce au urmărit.
    Nu o să înşir aici toate personajele cu care vă veţi reîntâlni în Infinity War, pentru că sunt prea multe, dar producătorii au făcut în aşa fel încât fiecare element din universul cinematografic Marvel să aibă un rol în desfăşurarea poveştii.
    Nu ştiu de vreun film al cărui deznodământ să fi fost construit cu atâta atenţie şi în atâţia ani. Mai important, însă, este faptul că această concluzie nu dezamăgeşte. Avengers aduce la un loc toate părţile bune din universul Marvel şi le lasă cumva în umbră pe cele mai puţin reuşite. Având în vedere tensiunea construită cu atenţie de regizori, poate că aceştia ar fi putut renunţa la câteva glume. Pe de altă parte, să nu uităm că sursa acestor filme e ceea ce americanii numesc „comic books”.
    Un lucru pe care e important să îl menţionez: atunci când numele producătorului a apărut pe ecran, marcând finalul filmului, m-am uitat instinctiv la ceas pentru că mi se părea că totul a durat prea puţin. O să fiu mai clar: filmul durează 2 ore şi 40 de minute, dar sentimentul a fost că mi-aş fi dorit să dureze de două ori mai mult. Veţi pleca din sălile de cinema cu foarte multe semne de întrebare, şi asta nu pentru că filmul s-ar termina în mijlocul acţiunii, ci pentru că e greu de descifrat ce va urma în universul cinematografic Marvel. Pentru mine a fost o surpriză plăcută, fiind oarecum plictisit de filmele care se termină într-o notă pozitivă pentru „băieţii buni”.
    Avengers: Infinity War a reuşit performanţe notabile în weekendul de lansare, doborând atât recordul de încasări din Statele Unite – 257 de milioane de dolari faţă de 247,9 milioane, recordul deţinut anterior de Star Wars: The Force Awakens – cât şi pe cel de încasări la nivel global, cu uluitoarea sumă de 640 de milioane de dolari. Anterior, cel mai bun weekend de lansare aparţinea Fast & Furious 8, care adunase 540 de milioane de dolari din bilete la nivel global. Evident, Avengers: Infinity War a debutat pe primul loc în toate ţările, iar cei de la Disney se pot aştepta la acelaşi lucru şi pe data de 11 mai, atunci când filmul va ajunge în cinematografele din China.
    Cei care nu au urmărit filmele lansate de studiourile Marvel în ultimii zece ani nu vor „prinde“ momentele subtile din Avengers: Infinity War şi nu vor putea experimenta emoţia poveştii, nefiind ataşaţi de personajele principale. Pentru toţi ceilalţi, filmul va aduce satisfacţia unui final pe măsura aşteptărilor. Închei repetând recomandarea din primele rânduri: mergeţi să vedeţi Avengers: Infinity War. Nu veţi regreta.

    Nota: 9/10

  • Altă Lara, aceeaşi Croft

    Facem cunoştinţă cu o Lara Croft tânără, pasionată de arheologie, care nu e însă foarte sigură de cum va arăta viitorul ei. În urma unui incident cu autorităţile, ea ajunge în compania Anei Miller (Kristin Scott Thomas), cea care conduce compania pornită de tatăl Larei. Acesta lipseşte de ani buni, fiind dat dispărut în timp ce încerca să găsească mormântul pierdut al lui Himiko, o puternică regină din Japonia; Lara nu acceptă însă că tatăl său a murit şi pleacă în căutarea acestuia.
    Diferenţa majoră faţă de filmele ce o aveau ca protagonistă pe Angelina Jolie este că Roar Uthaug se concentrează mai mult pe defectele Larei, aşa cum ar fi statura ei, decât pe abilităţile ei ieşite din comun.
    Alegerea Aliciei Vikander pentru rolul Larei Croft e una corectă din punctul meu de vedere, pentru că franciza avea nevoie de o faţă nouă, care să nu fie încă asociată multor filme. Poate părea surprinzător ceea ce am scris, având în vedere că Vikander a câştigat deja un premiu Oscar pentru interpretarea sa din The Danish Girl; ea nu a fost însă imaginea vreunui blockbuster, preferând rolurile complexe în locul celor superficiale. A fost o decizie bună până acum, zic eu, şi sunt curios cum va evolua cariera ei după episodul Tomb Raider.
    Aici, Vikander îşi face treaba destul de bine, găsind echilibrul între agresivitate şi fragilitate. Nu e aceeaşi Lara Croft pe care spectatorii şi-o aminteau din filmele cu Jolie, iar asta e foarte bine; filmele care tratează originea personajelor trebuie să îţi prezinte omul de dinainte de erou, cel care ezită şi îşi pune semne de întrebare înainte de a se arunca în cine ştie ce aventură.
    Şi pentru că am vorbit la început la apetitul americanilor pentru relansarea unor filme de succes, anul acesta vă mai puteţi aştepta la versiuni noi ale unor poveşti vechi cu Peter Pan, Grinch, Corbul, The Grudge, Re-Animator, Robin Hood sau Sherlock Holmes.
    Revenind la Tomb Raider, am remarcat că multe scene spectaculoase din film seamănă extrem de mult cu cele folosite pentru a promova seria de jocuri Tomb Raider. Nu ştiu dacă e o întâmplare şi nu ştiu cât din acţiunea prezentată în joc se regăseşte şi în film, dar mi s-a părut o idee bună.
    Pe de altă parte, vorbim de un film bazat pe un joc, iar asta înseamnă că la un moment dat va trebui să renunţi la sentimentul de realism şi să le dai oamenilor spectacolul pentru care au plătit biletul de acces. Lara Croft trebuie să sară din avioane în flăcări şi să doboare, de una singură, câte 10-20 de adversari, altfel n-ar mai fi Lara Croft.
    O să concluzionez spunând că Tomb Raider e un film care va fi pe placul celor care urmăresc aventuri nerealiste, cu personaje care au puteri supranaturale şi cu întâmplări care pun la grea încercare logica. Pe scurt, ar trebui să aibă destul de mulţi fani.

    Nota: 7/10

  • Cronică de film: Avengers: Infinity Wars – SPOILER FREE

    În Infinity Wars apar majoritatea eroilor prezentanţi până acum în filmele Marvel şi sunt gata să-l înfrunte pe marele Thanos care vrea să distrugă jumătate din univers, ucigând miliarde de oameni de pe mai multe planete. Fără să “dau prea multe din casă”, acestă poveste este una despre disparare, disperarea eroilor de a găsit o soluţie pentru a-l învinge pe Thanos.

    Eroii sunt “împărţiţi” în echipe, fiecare încercând să găsească o soluţie la această problemă. Acest lucru ajută filmul deoarece sunt atât de multe personaje, încât nici măcar nu ştii la cine să te uiţi. Astfel poţi să te concentrezi pe bucăţica fiecăruia.

    Filmul este lung (2 ore şi vreo 40 de minute), plin de acţiune, presărat cu momente tragice, dar şi cu cele amuzante (în stilul clasic Marvel) şi nu m-am plictisit urmărind acţiunea. Vorbind de momente tragi-comice, mi-aş fi dorit ca Marvel câteodată să mai atenueze acele glumiţe pentru a lăsa audienţa să se simtă pe deplin tragedia acelor momente.

    Mi-a plăcut şi faptul că antagonistul Thanos este scris bine, primeşte o umanitate neaşteptată, chiar dacă motivaţia din spatele acţiunilor sale este logică, dar la un nivel foarte simplist. 

    În opinia mea, Avengers: Infinity Wars este cel mai bun film cu super eroi din ograda Marvel, urmat îndeaproape de “Black Panther”. Sigur, acest film nu este perfect, dar fraţii Russo merită felicitaţi pentru abilitatea de a balansa toate aceste personaje iconice.

    În final, cel mai mult mi-a plăcut faptul că după acest film, eu nu ştiu în ce direcţie se va îndrepta franciza Marvel. Chiar nu ştiu ce vor face Kevin Feige şi regizorii, iar asta e al naibii de bine pentru un film într-un univers de benzi desenate unde de cele mai multe ori ghiceşti ce se va întâmpla de la o poştă. 

     

     

  • Cronică de film: În mintea ucigaşului

    You Were Never Really Here este un film violent, dar regizorul a ştiut să ascundă foarte bine detaliile care ar fi adus un rating de tip ”interzis minorilor„: sunt numeroase scene în care protagonistul fuge dintr-o parte în alta şi bate diverşi indivizi cu un ciocan, dar momentele sunt prezentate prin lentila unei camere de securitate, astfel că imaginile devin neclare. Un alt aspect este cel al abuzului, care nu este niciodată prezentat pe cameră dar sugerat în mod insistent de unele personaje. Cu alte cuvinte, You Were Never Really Here e un film dedicat unui public adult, dar nu cred că cei sub 18 ani ar trebui îndepărtaţi din sala de cinema.

    Tema centrală este de fapt un studiu al suferinţei, al depresiei prin care trece un om măcinat de regrete. Personajul principal este Joe (interpretat magistral de Joaquin Phoenix), un veteran care îşi ocupă mare parte a timpului gândindu-se la sinucidere. El lucrează ca un soi de recuperator, aceasta fiind de fapt o bună ocazie pentru a-şi lăsa latura violentă să iasă la suprafaţă.

    De la pledoaria lui Joe pentru asfixiere la replicile frecvente legate de o copilărie marcată de abuzuri, de la efectele stresului post-traumatic şi până la descoperirea unei grămezi de oameni morţi într-un camion, spectatorul este lăsat să desluşească dacă personajul principal este de fapt unul malefic sau unul care a fost doborât de evenimentele prin care a trecut. Revin puţin la Joaquin Phoenix şi remarc că o bună parte a filmului pare gândită pentru a scoate ce e mai bun din evoluţia sa. E un actor complet, care a semnat roluri cu adevărat memorabile.

    Destinul lui Joe pare să ia o nouă direcţie atunci când o cunoaşte pe Nina, femeia pe care decide să o salveze. Spectatorii sunt lăsaţi cu impresia că el va găsi o frânghie de care să se agaţe pentru a ieşi la suprafaţă, dar sentimentul dispare atunci când devine evident că şi Nina are destule secrete întunecate.

    Într-un fel, You Were Never Really Here pare un soi de Taken mult mai profund, mult mai ancorat în psihologia umană, în drama personală a unui om care nu mai are nimic de pierdut. E un film care merită urmărit şi care va rămâne în mintea celor care părăsesc sala de cinema.

    În concluzie, You Were Never Really Here este genul de film pe care îl recomand cu încredere; foloseşte un scenariu exagerat pentru a prezenta, cu convingere, subiecte cât se poate de reale.