Circa un milion de oameni mor, anual, din cauza utilizării apei infestate sau a lipsei acesteia şi 844 de milioane de persoane nu au acces la apă potabilă, deşi 70% din suprafaţa Planetei Albastre este acoperită de apă. Problemele legate de penuria de apă la nivel global nu mai reprezintă o chestiune ipotetică, ci o realitate concretă.
Cu 2.500 de izvoare şi 60% din apele minerale din Europa, România este unul dintre statele cu cele mai bogate resurse subterane de apă. Chiar şi aşa, nu este total ferită de pericolul unei crize la nivel hidrologic. Care sunt efectele lipsei de apă pe plan global, ce impact are aceasta asupra României şi care sunt riscurile ca, într-o bună zi, acest element indispensabil vieţii să fie complet epuizat?
4 milioane de oameni aflaţi în pericol iminent de a rămâne fără apă, după ce, în urma unei periode de secetă de trei ani, resursele de apă stocate în rezervorul oraşului au fost aproape complet epuizate. Nu este un scenariu de film SF, ci s-a întâmplat deja, în octombrie anul trecut, în cel mai mare oraş din Africa de Sud, Cape Town. Primarul Patricia De Lille anunţa adoptarea unor măsuri drastice menite să facă faţă situaţiei fără precedent în care se afla metropola africană.
În faţa acestui scenariu care putea deveni, în doar câteva luni, unul morbid, autorităţile au înţeles că singura metodă de supravieţuire este adoptarea unor măsuri extreme. Aşa că au redus treptat cantitatea de apă pe cap de locuitor, până la aproape o şesime din consumul mediu al Statelor Unite. Astfel, fiecare persoană a avut dreptul de a folosi zilnic maximum 50 de litri de apă. Cu toate acestea, în urma calculelor s-a constatat că rezervorul oraşului nu poate suplini nevoia celor patru milioane de locuitori decât pentru o perioadă limitată de timp, iar data limită până la care consumul urma să fie acoperit a fost numită, cu o conotaţie apocaliptică, Ziua Zero. Pe cititorii presei internaţionale, Ziua Zero poate, cel mult, să îi ducă cu gândul la un peisaj apocaliptic sau la o scenă de film. Însă, pentru patru milioane de oameni, Ziua Zero este o realitate concretă, sumbră, cu care este posibil să se confrunte curând.
Iniţial, Ziua Zero a fost fixată pe pe 22 aprilie 2018, apoi a fost mutată pe 11 mai. După schimbări succesive, datorită raţionalizării extreme la care au recurs autorităţile, locuitorii au primit o nouă amânare, până anul viitor. Măsurile rămân, însă, valabile.
Este uşor să îţi imaginezi acest scenariu într-o ţară din Sudul Africii, însă pentru populaţia altor state, penuria de apă pare un subiect îndepărtat. Cu toate acestea, Betsy Otto, directorul programului de apă la nivel global din cadrul Institutului de Resurse Mondiale, spune că „problemele cu care se confruntă Cape Town ar trebui să servească drept apel de trezire pentru celelalte ţări, cu privire la realitatea creşterii stresului cauzat de lipsa apei”. Stresul cauzat de lipsa apei apare atunci când cererea depăşeşte oferta disponibilă. Conform experţilor, statele din întreaga lume s-ar putea confrunta la un moment dat cu această criză, indiferent de numărul de izvoare pe care le deţin. Deja, California a trecut printr-o secetă care a durat mai mulţi ani. La fel, Australia a supravieţuit unei secete de aproape zece ani (2003-2012), considerată seceta mileniului, iar în 2015 Sao Paulo s-a confruntat, la fel, cu o criză a deficitului de apă datorată atât secetei, cât şi infrastructurilor ineficiente. Otto pune criza globală a penuriei de apă pe seama nepăsării autorităţilor: „Am investit prea puţin în măsuri şi am lăsat structurile existente să se degradeze”, declară ea.
Chiar dacă pare puţin plauzibil ca apa să se termine, în condiţiile în care 70% din suprafaţa Terrei este formată din apă, totuşi, procentul apei dulci este de doar 2,5%, o mare parte din această cantitate fiind stocată în gheaţă şi zăpadă. În realitate, populaţia are acces imediat la doar 1% din resursele de ape dulci.
Rebecca Keller, om de ştiinţă şi analist tehnologic la compania de informaţii Stratfor, spune că este extrem de important ca penuria de apă să fie tratată ca o problemă globală, deoarece oraşele ar trebui să lucreze la soluţii încă de pe acum. „Poate nu ne vom confrunta cu acelaşi scenariu ca în Cape Town. Ar putea fi altele: poluarea, seceta, schimbările climatice sau suprapopularea”, avertizează aceasta, exemplificând cu cercetările ştiinţifice care arată că despăduririle masive au schimbat ciclul hidrologic al râului Amazon.
Diferenţa dintre state privind accesul la apă potabilă devine la rândul său o problemă. În timp ce unele ţări deţin resurse importante de apă, populaţiile sărace sunt nevoite să se descurce prin metode proprii. Această situaţie duce deseori la furtul de apă – pentru profit, pentru supravieţuire sau pentru ambele. „Recunoaşterea de către Organizaţia Naţiunilor Unite a apei ca drept al omului în 2010 a complicat problema furtului de apă”, a declarat Vanda Felbab-Brown, expert în cadrul Institutului Brookings. „Dreptul la apă nu este echivalent cu dreptul la apă gratuită. În acelaşi mod în care oamenii trebuie să plătească pentru hrană, ei ar trebui să se aştepte să plătească pentru apă potabilă”, a explicat Felbab-Brown.
Această idee nu a oprit însă furtul de apă pe scară largă în ţări precum Brazilia, India şi Mexic. Întreprinderile şi persoanele fizice interceptează ilegal conducte şi rezervoare sau găsesc alte modalităţi de a evita contoarele de apă. Cu toate acestea, Felbab-Brown spune că nu există o soluţie unică la această problemă, deoarece contextul furtului de apă variază între locaţii, dar crede că „o mai bună aplicare a legii, monitorizarea apei şi crearea unor baze de date cuprinzătoare sunt puncte bune de plecare pentru guverne. Guvernele trebuie să recunoască faptul că nu pot cere doar aplicarea legii fără a oferi alternativă legală”.
În momentul în care furtul apei va deveni o problemă la nivel internaţional, acest lucru ar putea conduce la un punct de tensiune geopolitică între ţările care se confruntă cu probleme transfrontaliere de apă, spune Keller, exemplificând cu construcţia barajului Marea Renaştere de pe Nil, un proiect hidroelectric de patru miliarde de dolari, finanţat de Etiopia, care ar pune Egiptul în situaţia de a-şi pierde rezervele de apă potabilă.
Diminuarea deficitului de apă s-a dovedit a fi un subiect politic dificil deoarece, în multe ţări, soluţiile de mediu sau de climă tind să întâmpine dificultăţi în a aduna destul sprijin politic pentru a deveni o realitate. De asemenea, este extrem de costisitor să se construiască noi surse de apă, baraje şi instalaţii de desalinizare. „Politicienii nu se mobilizează decât în situaţia unui eveniment acut – o secetă severă, de exemplu”, afirmă Keller. Ideea este susţinută şi de Betsy Otto, care crede că „multe guverne au făcut prea puţin pentru a-şi ghida cetăţenii în ceea ce priveşte comportamentul eficient din punct de vedere al apei. Otto consideră că „acest lucru poate fi implementat prin controale ale preţurilor, care reprezintă însă rareori o măsură populară.” Ea susţine că ar trebui să existe două niveluri de stabilire a preţurilor: preţurile de conservare, care să taxeze cu tarife minime cantitatea de apă suficientă pentru nevoile de bază, şi preţuri mai mari pentru consumul de apă la discreţie. „La nivel naţional, guvernele ar trebui să încurajeze conversaţia cu privire la problemele de conservare, deoarece economisirea apei va fi întotdeauna mai ieftină decât construirea sau forarea unor surse noi”, a adăugat Otto.
La nivel de investiţii, mesajul transmis de Global Water Fund comunităţii globale de investitori este că sectorul apei este o industrie de 500 de miliarde de dolari, în continuă creştere. Potrivit acestei organizaţii, există încă o creştere puternică a segmentului în China, Australia, Orientul Mijlociu, Africa şi Rusia. Finanţarea hidroinfrastructurii nu este obiectul unei investiţii unice, ci solicită cheltuieli imense deopotrivă din partea mediului privat şi public pentru menţinerea şi operarea activelor. Investiţiile în sectorul apei vor avea succes dacă vor fi acompaniate de politici guvernamentale, cadre legale puternice şi o stabilire inteligentă a preţurilor. Stella Thomas, fondator şi managing director al Global Waterfund, afirmă că „o investiţie de un dolar în apă poate genera profit care să varieze între opt şi 35 de dolari şi poate să crească PIB-ul unei ţări cu o medie de 3,7%. Apa trebuie să fie folosită ca o unealtă pentru progresul economic, social şi politic.”
■ Un scenariu îndepărtat
Pentru o ţară bogată în ape, aşa cum este România, un scenariu apocaliptic în care apa ajunge la fel de scumpă ca metalele preţioase, aşa cum vedem în filmele SF, pare, dacă nu improbabil, cel puţin îndepărtat. Şi, prin urmare, un subiect care nu ne îngrijorează cu adevărat. Frecvent apar informări şi imagini despre cât de poluate sunt apele de la noi din ţară cu reziduuri menajere. Şi asta pentru că majoritatea populaţiei din mediul rural aruncă, pur şi simplu, gunoaiele în apa din apropiere.
„Topirea zăpezilor şi ploile din această primăvară au antrenat deşeurile aruncate de riverani şi turişti pe malurile râului Bistriţa şi a afluenţilor acestora. Hidroelectrica face şi în acest an eforturi pentru ecologizarea lacului şi pentru reducerea cantităţilor de deşeuri plutitoare al căror impact este semnificativ atât pentru mediu, cât şi pentru randamentul hidroagregatelor”, se arată într-un comunicat transmis recent de Hidroelectrica. Compania estimează pentru anul 2018 un cost de circa 150.000 de lei numai pentru ecologizarea Lacului Izvorul Muntelui. În 2017, cantitatea de deşeuri colectată de Hidroelectrica de pe acest lac a fost de doar o tonă, deoarece regimul precipitaţiilor a fost relativ scăzut, însă în 2016 – prin forţe proprii şi prin acţiuni de voluntariat desfăşurate cu sprjinul ONG-urilor, s-au colectat 50,5 tone de deşeuri de pe malul lacului Izvorul Muntelui. În trecut, deşeurile astfel recuperate nu au fost acceptate de către colectorii autorizaţi ca fiind reciclabile, astfel că Hidroelectrica a suportat şi costurile pentru depozitarea temporară şi eliminarea acestora.
Penuria de apă la nivel global este, în opinia lui George Ristea, director general Apa Calipso şi preşedinte al Asociaţiei Producătorilor din Industria Apei (APRIA), o problemă reală şi urgentă. El spune că „deficitul de apă va deveni un subiect mai important decât schimbările climatice deoarece reprezintă un pericol mai mare decât încălzirea globală, fiind o relaţie de tipul cauză-efect. Comisia Europeană dezvoltă tot mai multe proiecte şi are ca obiectiv major identificarea de soluţii practice privind problema deficitului de apă şi a fenomenului de secetă în Europa.”
Radu Dumitru, director general al Societăţii Naţionale a Apelor Minerale (SNAM S.A.), declară că preocupările legate de lipsa apei pot fi subiective, şi că opiniile legate de penuria apei diferă de la caz la caz, în funcţie de persoană, deoarece vom primi un răspuns diferit „dacă ne adresăm cu această întrebare unui cetăţean din vestul Europei sau unuia din Kenya. Primul foloseşte zilnic în gospodărie în jur de 2.000 litri de apă, iar cel din urmă abia dacă are un minim pentru consumul necesar la limita supravieţuirii”. El adaugă că „problema apei se pune în două aspecte, legate oarecum unul de celalalt. Putem vorbi de apa necesară în consumul industrial, de exemplu în irigaţii, şi de apa potabilă. Al doilea aspect este cel cu efecte pe termen foarte scurt, deoarece organismul uman poate rezista, în medie, maxim trei zile fără apă. Ambele sunt însă de actualitate şi războaiele din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord stau mărturie”.
Pe plan local, reprezentanţii principalilor îmbuteliatori de apă consideră că nu ne putem raporta la Africa de Sud, deoarece au o climă predominant secetoasă comparativ cu cea din România, unde clima este temperat-continentală de tranziţie, marcată de influenţe climatice oceanice, continentale, scandinavo-baltice, submediteraneene, cu un regim bogat al cantităţilor de precipitaţii. „România are în jur de 2.500 de izvoare de apă care ar constitui, potrivit unor estimări, circa 60% din apele minerale ale Europei. Plus resurse de suprafaţă. Doar în situaţii extreme (ca să nu spunem apocaliptice) am putea ajunge în situaţia menţionată: cataclism, accident nuclear sau ceva similar. Puţin probabil”, afirmă Horaţiu Rada, acţionar Aur’a.
Ideea este susţinută şi de George Ristea: „România are un sistem de gospodărire a apelor bun, avem specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim, însă trebuie adoptate politici pentru căutarea de noi resurse.” De asemenea, Radu Dumitru spune că „din fericire, Romania nu are astfel de temeri în acest moment. Suntem în continuare ţara cu cele mai rezerve subterane la nivel european.” El adaugă că „nici reţeaua hidrografică de râuri şi lacuri nu este de neglijat. Cu o bună şi diligentă administrare nu se întredeve în viitor o astfel de problemă generalizată.”
Totuşi, aceştia nu exclud complet repetarea în viitor a unui scenariu asemănător celui din Africa de Sud şi la noi în ţară. „Apa poate deveni un lux în condiţiile schimbărilor climatice dramatice, în condiţiile în care creşte nivelul de poluare, sau a unei exploatări iresponsabile a resurselor. Şi, da, este posibil un asemenea scenariu. Soluţia, indiferent de termen, este să fim precauţi în consum”, afirmă Rada. El adaugă că: „Ne-am putea gândi la deşertizarea României, ca scenariu posibil, din cauza schimbării climei, a intervenţiilor umane haotice, cu defrişări masive, poluare şi dezvoltare industrială agresivă”.
Pe de altă parte, Radu Dumitru susţine că la repetarea unui astfel de scenariu în România s-ar putea ajunge din „lipsa investiţiilor în acest domeniu, în sensul că vom fi în situaţia de a avea îndeajuns de multă apă, dar să nu o putem duce unde este nevoie.”
Situaţia în care apa ar putea deveni un lux accesibil doar celor cu venituri ridicate nu este, pentru reprezentantul Aur’a, doar o posibilitate, ci o realitate: „Apa la nivel mondial este un lux. Producţia mondială de apă îmbuteliată se situează la aproape 200 de miliarde de litri anual, o cifră care pare semnificativă dar care nu atinge nici pe departe necesarul real al planetei. Există ţări în care apa putem spune că depăşeşte valoarea aurului, şi ne gândim direct la Africa, unde trăiesc aproape 40% din oamenii de pe planetă fără acces la apă potabilă.”
În opinia lui George Ristea, probabilitatea unui scenariu în care tariful apei potabile din Romania să crească atât de mult încât apa să devină un lux, accesibil doar celor cu venituri peste medie, ar insemna un dezastru. „Un guvern incapabil să rezolve problemele majore ale populaţiei cauzate de secetă (şi nu numai) ar duce la un declin social şi migrare în masă. Prin politicile guvernamentale poate fi crescut artificial preţul apei, prin introducerea de taxe (nejustificate), situaţie care poate îngreuna exploatarea resurselor de apă, ceea ce duce la limitarea accesului la această resursă pentru o largă parte a populaţiei. De aceea, va trebui să ne adaptăm, adică să evaluăm punctele vulnerabile şi să acţionăm în vederea reducerii riscurilor.”
Reprezentantul Apa Calipso afirmă, de asemenea, că infrastructura nu a fost îmbunătăţită, aspect care contribuie la pierderi masive de apă, şi crede că o eventuală secetă poate fi deosebit de gravă; în consecinţă, raţionalizarea apei pe durata anilor de secetă ar deveni o realitate a vieţii cotidiene. „Populaţia cu venituri sub medie nu va avea suficiente resurse încât să platească scumpirea apei, ceea ce va duce la un alt decalaj social”, adaugă Ristea. Cu toate acestea, completează tot el, Romania are un sistem de gospodărire a apelor bun, cu specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim.
O eventuală criză a apei ar avea un impact devastator asupra companiilor producătoare de băuturi, dar şi asupra economiei în general şi asupra vieţii sociale, consideră George Ristea. „Multe dintre companiile mici şi mijlocii şi-ar închide porţile, iar şomajul ar creşte semnificativ. Un număr tot mai mare de companii din întreaga lume încearcă să se adapteze la costurile ridicate ale apei şi la rezervele deficitare.
Companiile sunt nevoite să cheltuie sume uriaşe pentru a îmbunătăţi sistemele de gestionare, conservare şi colectare a apei”, crede el. Spune că aşa i-a venit ideea de a înfiinţa Asociatia Producătorilor din Industria Apei (APRIA), pentru a sprijini industria la nivel naţional prin participarea la programele legislative şi pentru a facilita o mai bună comunicare între administraţia publică şi mediul de afaceri din domeniu, beneficiarul direct fiind populaţia.
Horaţiu Rada crede, la rândul său, că impactul s-ar răsfrânge asupra tuturor, doarece companiile ar plăti taxe şi redevenţe mult mai mari iar acestea s-ar regăsi în costul produsului final, fapt care ar conduce, automat, la scăderea producţiei şi a consumului.
Ristea susţine însă că vânzările de apă îmbuteliată, la nivel global, au crescut mult în ultimii ani, iar acest trend s-a resimţit şi în Romania, în ultimii ani consumul de apă de izvor crescând semnificativ. Şi reprezentantul SNAM declară că într-adevăr, consumul de apă a crescut în România în ultimii zece ani, dar că ţara noastră are rezerve suficiente pentru a face faţă oricăror provocări.
În unanimitate, reprezentanţii companiilor şi ai instituţiilor de profil consideră că influenţa climei asupra rezervelor de apă potabilă joacă un rol esenţial: „Influenţa climei este determinantă! Biosfera şi ecosistemele în integralitatea lor depind de schimbările climatice. Şi invers. Putem vorbi de un cerc vicios sau de principiul acţiune-reacţiune”, susţine Rada.
„Pentru cei care produc apă potabilă din bazinele hidrografice de suprafaţă, încălzirea globală are un impact devastator. Aducţiunile de apă au o pierdere la suprafaţă de 40% în funcţie de temperaturile exterioare, astfel, clima are un impact major”, declară şi reprezentantul SNAM. La fel, George Ristea afirmă că „schimbarea climei influenţează viaţa noastră, a tuturor. Resursele de apă sunt esenţiale pentru dezvoltarea umană şi economică în general, însă este cert faptul că schimbările climatice îşi vor intensifica atât frecvenţa, cât şi gravitatea. Asistăm în ultimii ani la fenomene meteorologice extreme, iar oamenii de ştiintă trag semnale de alarmă în acest sens.” El adaugă că analiza privind adaptarea la schimbările climatice se concentrează mai ales asupra problemelor legate de rezervele de apă, în special pentru a reduce consecinţele secetei, afirmând din nou că, totuşi, în acest moment nu există riscul penuriei de apă în România.
În ceea ce priveşte riscurile în exploatarea apelor, principalii factori care ar putea conduce la o criză a apei sunt, în opinia reprezentantului SNAM, managementul deficitar şi lipsa protecţiei. Riscurile de infestare prin proasta administrare sunt majore în ţările slab dezvoltate şi fără infrastructură.