Din păcate România îşi epuizează resursele interne de creştere a pieţei forţei de muncă, ceea ce va aduce în câţiva ani o criză de resurse umane. Acest lucru se vede tot mai evident pe piaţa IT, unde deşi companiile au proiecte, nu au cu cine să le facă.
Acelaşi lucru se va întâmpla şi în industrie, unde delocalizarea proiectelor din vest către România aspiră aproape toată resursa umană calitifcată.
În urmă cu nici două săptămâni, Enel şi-a anunţat retragerea din toate operaţiunile de distribuţie şi vânzare de energie din România: 64,4% din Enel Distribuţie Muntenia şi Enel Energie Muntenia, 51% din Enel Distribuţie Banat, Enel Distribuţie Dobrogea şi Enel Energie, dar şi 100% din Enel România. Decizia a fost mai mult decât surprinzătoare, iar scenariile care o însoţesc merg departe, traversează continente şi politici europene, antinconcurenţă şi anticorupţie.
De ce vinde Enel operaţiunile din România? Are nevoie de bani (Enel, unul dintre cele mai îndatorate grupuri de utilităţi la nivel european, trebuie să îşi reducă datoriile, care ajungeau la aproape 40 de miliarde de euro la finalul lui 2013; una dintre variantele propuse de management în acest scop este vânzarea de active, ieşirea din România şi din Slovacia putând acoperi 10% din datorii, adică 4,4 miliarde de euro. Această sumă ar permite Enel să îşi menţină ratingul ameninţat de datoriile prea mari).
Şi-a amortizat investiţia în România (în 2013, firmele scoase la vânzare au avut un rulaj de peste un miliard de euro şi EBITDA de 289 de milioane de euro. Din 2008 până acum, distribuţia şi vânzarea de energie în România le-a adus italienilor câştiguri cumulate de 750 de milioane de euro la un preţ de achiziţie de 430 de milioane de euro).
România nu este core business (când Enel a cumpărat primele distribuţii în România, în urmă cu zece ani, direcţia grupului nu era aceeaşi ca în următorii cinci ani; italienii sperau să îşi consolideze poziţiile în Europa Centrală şi de Est, să dezvolte multă capacitate de producţie şi să domine regiunea. Ulterior, achiziţia Endesa din 2009, dar şi investiţiile solicitate de noua achiziţie au mutat focusul grupului înspre Iberia şi America Latină. În plus, businessul de 1 miliard de euro al Enel din România pare mare doar pentru România: Enel a raportat pentru 2013 un business global de 80 miliarde de euro).
Problemele care ar putea apărea în exitul Enel sunt ver-dic-tul pe care italienii îl aşteaptă pentru un proces iniţiat de statul ro-mân la Curtea de Arbitraj de la Paris prin care Electrica cere daune de 800 milioane de euro, dar şi scandalul facturilor în care a fost implicată recent compania (un raport al Curţii de Conturi a scos la iveală că Enel, alături de ANRE şi Electroalfa, şi-ar fi însuşit câştiguri necuvenite suportate prin facturile a 1,2 milioane de clienţi). Dincolo de faptul că aceste două chestiuni ar îngreuna vânzarea, tot ele arată că nici în România lucrurile nu merg chiar atât de simplu. Iar să ţii sub control un colos cu aproape 3 milioane de clienţi nu este simplu nicăieri, cu atât mai puţin în România, unde oamenii sunt cam aceiaşi care au lucrat anterior în companiile de stat, iar metehnele lor nu se împiedică de un manual de proceduri corporatiste.
Enel nu pleacă însă de tot din România: italienii au decis să păstreze operaţiunile de producţie – Enel Green Power este unul dintre principalii jucă-tori din industria energiei regenerabile, cu 534 MW de capacitate instalată opera-ţio-nali la finele lui 2013, din care 498 MW energie eoliană şi 36 MW energie solară, ceea ce înseamnă că italienii au investit aproape 800 de milioane de euro. De ce păstrează producţia? Operarea unor capacităţi de producţie nu este atât de complicată, investiţia nu este amortizată, vânzarea nu s-ar face pe vârful pieţei şi ar pierde şi capacitate de producţie verde, care contează pentru afacerea lor integrată.
Cine ar putea să cumpere? Statul român sau Fondul Proprietatea (au drept de preemţiune şi ar putea profita de el, mai ales dacă revine pe agenda politică vreo ambiţie de creare a unui colos energetic românesc, teorie care a fost deja întoarsă pe toate părţile. Statul nu are însă bani pentru o asemenea tranzacţie, iar momentul, înainte de alegeri, nu este prielnic). Surse din piaţă dau şanse, este drept că re-duse, unei posibile preluări a fostei Elec-trica Muntenia Sud de către proaspăt-listata Electrica (un scenariu complicat şi mai puţin plauzibil).
Mă aştept la un proces de vânzare nu foarte lung, dar intens. Şi pariez pe un investitor regional. Strategic, dar regional. Cred că ambiţiile jucătorilor est-europeni sunt în creştere şi, indiferent că va veni din estul sau din vestul României, cumpărătorul nu va vorbi o limbă de circulaţie internaţională.
Mă mai aştept ca decizia Enel să fie singulară şi ca ceilalţi investitori care au venit în România în 2004 (şi nu numai) să rămână aici. Îmi vine în minte declaraţia CEO-ului Enel România din 2006, când Enel se lupta în câmp deschis cu alţi giganţi din energia globală pentru Electrica Muntenia Sud: „Vom face tot ce ne stă în puteri să câştigăm acest proces de privatizare“. Era atitudinea celui care face o achiziţie mai mult decât importantă şi, mai ales, strategică.
De la extazul câştigării privatizărilor din România şi până la a pune aceeaşi Românie prima pe o listă de active de care să scape cât mai repede au trecut doar zece ani. Cei mai intenşi zece ani ai economiei româneşti.
Facebook a analizat cât de exuberanţi sunt useriiatunci când scriu despre marcarea unui gol la Cupa Mondială. “Goal” în engleză, “gol” în spaniolă sau în portugheza braziliană, “golo” în portugheza europeană sau “tor” în nemţeşte, golul este subliniat, exuberant, cu o mulţime de litere. Sau ceva mai puţin, în funcţie de naţie.
Cei mai exuberanţi sunt venezuelenii, care adaugă, în medie, 12,9 caractere, adică un fel de “goooooooooooll”. Dintre ţările participante, mexicanii sunt cei la “vocali”, cu 6,63 litere în plus, în medie, urmaţi de algerieni – 6,01 caractere, cei din Uruguay (5,77), brazilieni (5,43), columbieni (5,3), ecuadorieni (5,27), francezi (4,81).
Grecii folosesc 3,69 caractere suplimentare, în medie, Americanii 3,32, belgienii 2,81, spaniolii 2,6, olandezii 2,31. Cei mai liniştiţi sunt italienii, camerunezii, australienii, croaţii, britanicii, nigerienii şi iranienii, care înregistrează valori subunitare.
Activitatea la fabrica din Slatina a început în 1973 cu producerea de cabluri de energie. În 2009, a fost introdus primul modul pentru producţia de cabluri din fibră optică. Noua unitate îşi va tripla producţia de la 500.000 de km la 1,5 milioane de km de cabluri anual, cu perspectiva de a creşte până la trei milioane.
Fabrica din Slatina se întinde acum pe o suprafaţă de aproape 100.000 de metri pătraţi, având o suprafaţă construită de aproximativ 42.000 de metri pătraţi, cu o capacitate totală anuală de producţie de 30.000 de tone de cabluri de energie (de la cabluri de înaltă tensiune de până la 110kV şi cablaje pentru clădiri, la cabluri de tensiune de instrumentare şi control), aproape 1.500.000 km de cablu optic şi 500.000 km de cabluri din cupru pentru telecomunicaţii (care acoperă aproape toate cerinţele posibile, atât pentru cabluri din fibră optică, cât şi pentru cabluri din cupru) şi are aproximativ 400 de angajaţi.
Grupul Prysmian este lider mondial pe piaţa producţiei de cabluri pentru comunicaţii, cu o cotă de piaţă de 11% şi 24 de unităţi de producţie în întreaga lume. Activitatea de telecomunicaţii Prysmian include trei unităţi de afaceri, mai exact Telecom Solutions, Optical Fibre şi MultiMedia Solutions (MMS). Prin intermediul unei reţele globale, grupul furnizează produse către operatori telecom de pe toate continentele. Grupul Przsmian are vânzări de aproximativ opt miliarde de euro în 2012, aproximativ 20.000 de angajaţi în 50 de ţări şi 91 de fabrici.
Vânzările de prorietăţi rezidenţiale au scăzut în Italia cu 26% anul trecut, la 88,1 miliarde de euro, ca urmare declinului creditării ipotecare, pe fondul a doi ani de recesiune şi al incertitudinilor legate de taxe, potrivit Bloomberg.
Achiziţiile străinilor de case reprezentând a doua reşedinţă au avansat cu 14% anul trecut. Cumpărătorii din afara Italiei au cheltuit 2,1 miliarde de euro, potrivit datelor institutului de cercetare Scenari Immobiliari.
Germanii, lideri în topul clienţilor străini încă din 2009, au acoperit aproape 40% din totalul achiziţiilor, urmaţi de britanici, cu 18%, şi de ruşi, cu 13%.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Sondajul, aflat la prima ediţie, va adăuga o nouă dimensiune discuţiei despre modul în care ţările din nordul continentului sunt nevoite să susţină statele mai slabe financiar din Sud, dar nu furnizează o imagine completă asupra standardelor de viaţă, influenţate de elemente precum protecţia socială şi infrastructură, notează cotidianul Wall Street Journal.
Raportul este bazat pe date din 2009 şi 2010, ani în care criza datoriilor din zona euro se afla în faza de început. De asemenea, raportul acordă importanţă deosebită proprietăţii asupra locuinţei, dimensiunii gospodăriei şi deţinerii unei mici afaceri. Toate acestea favorizează sudul Europei. În Germania, de exemplu, procentajul persoanelor care deţin în proprietate locuinţe este destul de redus, notează publicaţia americană.
Totuşi, raportul scoate în evidenţă că populaţia din unele ţări lovite puternic de criza datoriilor nu are o situaţie atât de gravă precum s-ar crede.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
“Alegerea sa stă mărturie (…) forţei şi vitalităţii unei regiuni ce influenţează din ce în ce mai mult lumea, iar la fel ca milioane de americani hispanici, noi, aici în Statele Unite, simţim aceeaşi bucurie în această zi istorică”, a declarat preşedintele Statelor Unite Barack Obama, care a adresat “urări călduroase (…) primului papă din Americi”.
Preşedinta argentiniană Cristina Kirchner i-a urat noului papă o “o misiune pastorală fructoasă în exercitarea unor astfel de responsabilităţi imense în căutarea dreptăţii, egalităţii, fraternităţii şi păcii umanităţii”.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
ADRIAN IONESCU FACE PARTE DINTR-UN CLUB SELECT DE TINERI MANAGERI ROMÂNI AFLAŢI ÎNTR-O POZIŢIE DE TOP ÎN CADRUL UNEI MULTINAŢIONALE CU OPERAŢIUNI GLOBALE. Pentru el fotoliul de la Barilla este şi primul cu responsabilităţi regionale, după ce anterior a fost în România “mâna” din spatele brandurilor Fa ale germanilor de la Henkel sau cel care avea în sertar 50 de branduri ale retailerului de piese auto Augsburg. Aventura lui Adrian Ionescu în lumea marketingului corporate a început în urmă cu opt ani, atunci când era student în ultimul an la ASE Bucureşti. Atunci a intrat în piaţă în cadrul Amphitrion, un organizator de evenimente. “Am fost atunci cei care l-au adus pe Edvin Marton la Bucureşti, celebrul artist care cântă la o vioară de 4 milioane de dolari.”
A RĂMAS APROAPE PATRU ANI ÎN POZIŢIA DE MARKETING AND SALES MANAGER AL ORGANIZATORULUI DE EVENIMENTE PENTRU CA ÎN 2007 SĂ AJUNGĂ ÎN CURTEA HENKEL, companie care i-a dat pe mână un portofoliu de cinci branduri de produse cosmetice şi de îngrijire, printre care şi Fa. În această perioadă Adrian Ionescu a văzut pentru prima dată cum este să fii navetist cu avionul. În anii de la Henkel a zburat la sfârşit de săptămână către Timişoara, acolo unde studia pentru a-şi pune pe cartea de vizită titlul de doctor în economie cu o temă despre inovaţie în business.
“Am plecat la Timişoara după un fost profesor de la ASE. Munceam şi zburam la sfârşit de săptămână ca să fac lucrarea. A fost o cercetare pe 1.000 de companii.” Cu timpul împărţit între lucrarea de doctorat şi marketingul de la Henkel, Ionescu a reuşit totuşi să promoveze treptat în organigramă, iar trei ani mai târziu avea pe masă propunerea unei prime şanse la o experienţă internaţională de business: relocarea în biroul din Viena. A refuzat şi a decis să facă un pas în lateral, explică acum Adrian Ionescu. În căutarea unei noi motivaţii, a schimbat compania şi a ajuns să conducă o echipă de cinci oameni din biroul de marketing al retailerului de piese auto Augsburg. El spune că pe radarul său de oportunităţi nu era industria alimentară, dar oferta venită din partea producătorului italian de paste Barilla nu a putut fi ignorată. “Nu doream neapărat să îmi schimb poziţia, dar a venit această ofertă prin intermediul unei firme de recrutare.
M-am potrivit pe ce căutau ei, adică un manager cu profil antreprenorial, care se potriveşte în pieţele unde tipologiile de consum sunt mai greu de anticipat.”Ionescu mai spune că astfel de pieţe sunt România, Cehia, Ungaria sau Slovenia, economii unde acum este responsabil de marketingul Barilla, un business de 4,5 miliarde de euro la nivel mondial.”Aceste pieţe sunt unele cu particularităţi, iar managerul de aici trebuie să ştie foarte bine piaţa.” Unul dintre motivele pentru care Adrian Ionescu a ajuns în organigrama Barilla este şi acela că România este un punct strategic pentru companie în Europa de Est, având în vedere că piaţa locală este şi cea mai mare din regiune pentru producătorul de paste. Aici ei au vândut anul trecut de 5 milioane de euro, mai bine de două treimi din business fiind acoperit de vânzările de paste, iar restul de sosuri şi de alte specialităţi de panificaţie.
NU TOATE ACESTEA, italienii adoptă în această regiune o politică a paşilor mărunţi, astfel că Adrian Ionescu are de gestionat în România un business care reprezintă 10-12% dintr-o piaţă a pastelor făinoase de aproximativ 50 milioane de euro. Deşi în urmă cu un an, atunci când Barilla şi-a deschis biroul de la Bucureşti, Adrian Ionescu nu ştia mare lucru despre marketingul din industria de morărit şi panficaţie, el spune că a recuperat rapid terenul.
Pe piaţa locală, marketingul italienilor de la Barilla, companie prezentă pe rafturile magazinelor din România doar prin importuri, concurează direct cu businessuri care şi-au construit mărci cu rezonanţă neaoşă, cu toate că în unele cazuri în spatele acestor companii stă tot capitalul străin. Astfel, produsele italienilor stau pe aceleaşi rafturi cu cele ale Pambac Bacău, Băneasa Bucureşti sau Pangram Reşiţa. “În România avem patru branduri, iar eu sunt responsabil de tot mixul de marketing, produs, preţ, distribuţie şi încerc să identific şi oportunităţi.”
MISIUNEA LUI ADRIAN IONESCU ÎN ROMÂNIA ESTE UNA “INGRATĂ” PENTRU CĂ INDUSTRIA DE PANIFICAŢIE ESTE UNA DINTRE CELE MAI “NEGRE” DIN ECONOMIE, iar la nivel local micii producători fac legea. Totuşi, grosul evaziunii se face pe segmentul pâinii, iar piaţa pastelor este mai ferită de impactul vânzărilor la negru. “90-95% din vânzările noastre vin din retailul modern. Impactul evaziunii fiscale l-am simţit mai ales pe partea de hoteluri şi restaurante”, explică Ionescu.
După patru poziţii în departamente de marketing ale unor companii diferite în ultimii opt ani, Adrian Ionescu spune că nu îşi face momentan planuri de plecare de la Barilla, un job în care strategia şi marketingul se împart cu drumurile către Praga, Budapesta sau Ljubljana.