BusinessMagazin

Tag: imobiliare

  • Unde se mută banii când dobânzile sunt negative: Fondurile de pensii din Danemarca, cu active totale de 450 miliarde dolari, îşi cresc expunerea pe active imobiliare

    Fondurile de pensii din Danemarca, una dintre cele mai dezvolate pieţe pentru industria fondurilor de pensii la nivel global, îşi cresc expunerea pe active imobiliare în căutare de un refugiu care poate aduce câştiguri sigure într-un mediu cu dobânzi negative.

    Dintre cele opt cele mai mari fonduri de pensii daneze contactate de Bloomberg, şase spun că vor să îşi extindă portofoliul imobiliar şi să caute alte active alternative. Mai multe fonduri susţin că se aşteaptă ca randamentele pe obligaţiuni să rămână negative în anii următori.

    Danemarca are deja dobânzi negative de peste şapte ani, mai mult decât a stat orice altă ţară într-un astfel de mediu

    Jan Ostergaard, care supraveghează investiţiile private în cadrul Industriens Pension, un fond cu active de circa 26 miliarde dolari, spune că piaţa imobiliară este atractivă pentru că prezintă „risc scăzut” şi „câştiguri stabile”.

    Mutarea atenţiei către proprietăţi imobiliare vine în contextul în care investitorii instituţionali aşteaptă ca publicarea unui raport comandat de guvern după care se va ghida legislaţia pieţei chiriilor din Danemarca. Potrivit sursei citate, unele modele discutate includ opţiunea plafonării chiriilor, ceea ce ar înjumătăţi valoarea investiţiilor.

    Kaare Dybvad, ministrul pentru Imobiliare din Danemarca, a criticat mai mulţi investitori pentru că ar fi profitat de ceea ce el numeşte „găuri” în legislaţia actuală. Însă el a avut un discurs critic mai mult la adresa cumpărătorilor internaţionali şi a evidenţiat situaţia fondului Blackstone Group – care a investit în România în compania Superbet – după ce gigantul de investiţii a început să cumpere din ce în ce mai multe proprietăţi pe piaţa daneză în ultimii ani.

    Michael Bruhn, şeful diviziei real estate în cadrul celui de-al doilea cel mai mare jucător din Danemarca, PFA Pension, cu active de 90 miliarde dolari, spune că investiţia în imobiliare face parte din aşa-numitele core projects ale fondului. Acestea implică achiziţia de proprietăţi şi investiţia în clădiri noi care au nevoie doar de renovaţii.

    „Ne apropiem de finalul ciclului economic, iar clienţii noştri vor un risc peste medie. Noi avem apetit pentru investiţiile cu valoare adăugată”, spune Bruhn.

     

     

  • Dacă vreţi salarii mai mari, trebuie să cheltuiţi şi să vă îndatoraţi mai mult

    Braşovul este istoric un oraş industrial de genul Timişoara şi Sibiu, cu investiţii străine dar şi româneşti în producţie.
    Clujul este un oraş mult mai antreprenorial, cu multe afaceri locale în servicii, mai mult decât în producţie.
    Timiş este al doilea judeţ din România, după zona Bucureşti-Ilfov, în atragerea investiţiilor străine, cu peste 4 miliarde de euro. Braşovul a atras investiţii străine de aproape 2,5 miliarde de euro, mai mult decât Clujul, care are aproape 2 miliarde de euro. Zona Bucureşti-Ilfov are investiţii străine de peste 40 de miliarde de euro.
    Într-un oraş ca Braşovul, industrial, şi mai puţin antreprenorial, oamenii sunt obişnuiţi cu rutina fabricii, pontează la ora 7, ies din schimb la ora 15, la ora 16 sunt acasă, se odihnesc o oră, după care se ocupă de treburile casei, la ora 21 sunt în pat. Aşa este şi la Timişoara.
    Poate Iulius Town, care prin întregul complex, prin clădirile de birouri, va atrage alte joburi va schimba comportamentul local din industrie spre servicii.
    Dacă nu ar fi fost turiştii şi întâlnirile de business, piaţa de restaurante din Braşov ar fi fost la limita de avarie, pentru că nu se poate susţine local.
    Într-un oraş industrial, salariile nu cresc aşa cum se întâmplă într-un oraş antreprenorial care se bazează mai mult pe servicii.
    În Bucureşti salariul mediu depăşeşte 3.500 de lei net, în Cluj este de 3.100 de lei net, în timp ce în Timiş salariul mediu net este de 2.900 de lei, în Sibiu este de 2.800 de lei, iar în Braşov de 2.700 de lei. Iaşiul a recuperat puternic şi a ajuns la 2.700 de lei net.
    Cei care lucrează în oraşe industriale, în fabrici, au mai puţine alternative decât cei din oraşele care se bazează pe servicii. Nu sunt atât de multe companii şi de obicei există o „înţelegere” în privinţa grilelor salariale.
    Deşi toată lumea invocă lipsa de personal şi şomajul extrem de scăzut, în Timiş ajungând la 2% faţă de o medie naţională de aproape 4%, salariile nu cresc atât de rapid.
    În oraşele industriale, puterea de negociere a angajaţilor este foarte redusă şi nu prea au unde să se ducă.
    Având în vedere acest lucru, la care se adaugă rutina clară zilnică, fără excese şi fără cheltuieli inutile, nu există o presiune constantă şi puternică pentru a încerca să obţină salarii mai mari.
    Cheltuielile sunt foarte clare, iar gradul de îndatorare este mai redus.
    Dacă ar fi fost în Bucureşti, unde consumul este în floare, susţinut de credite, unde banii se aruncă mult mai uşor într-o vizită la mall, comportamentul ar fi fost altfel, în sensul că ar fi existat o presiune constantă pentru a obţine un salariu mai mare, pentru a plăti ratele la bancă şi apoi chiar pentru a lua credite mai mari.
    În oraşele care se bazează mai mult pe servicii, mobilitatea este mult mai ridicată şi presiunea pe salarii creşte.
    Într-un oraş industrial ca Braşovul poţi să intri într-o fabrică şi să rămâi mult timp acolo, fără ca vechimea şi experienţa obţinută să fie recompensate foarte mult.
    La fel este peste tot în lume, în oraşele industriale sunt salarii mai mici, în timp ce în oraşele de servicii presiunea este mai mare din partea angajaţilor pentru a obţine salarii mai mari, pentru că au cheltuieli mai mari, fiind în oraşe de consum.
    Pare un paradox, dar pentru a obţine salarii mai mari, trebuie să ai şi cheltuieli mai mari şi datorii mai mari, pentru a exista o presiune de-a te mişca din loc.
    Asta nu înseamnă că este un îndemn să cheltuiţi mai mult sau să faceţi datorii mai mari. 

  • Cum vor evolua preţurile locuinţelor în următoarea perioadă: doar 10% dintre dezvoltatori cred că vor înregistra scăderi

    60% dintre dezvoltatorii imobiliari se aşteaptă la creşteri de până în 10% a preţului pe mp în următorul an, arată un studiu realizat pentru târgul Imobiliarium. Pe de altă parte, circa 30% dintre aceştia consideră că preţurile vor stagna în acelaşi interval, iar 10% sunt de părere că vor scădea.

    Potrivit dezvoltatorilor, cele mai mari impedimente întâlnite de la lansarea în România au fost, de-a lungul timpului, birocraţia şi lipsa forţei de muncă, urmate îndeaproape de evoluţia imprevizibilă a factorilor externi, precum programul Prima Casă, finanţarea, accesibilitatea mijloacelor de transport.

    Peste 75% dintre dezvoltatorii prezenţi la Imobliarium Băneasa activează pe piaţa locală de peste 3 ani, iar restul de 25% se încadrează în perioada 1 – 3 ani. Circa 65% construiesc blocuri, 25% au în portofoliu doar proiecte imobiliare de tip case, iar aproximativ 10% se axează pe ambele tipuri de locuinţe. În plus, peste 60% dintre ansamblurile dezvoltate de aceştia se încadrează în segmentele premium şi middle price.

    Târgul Imobiliarium se desfăşoară în perioada 11-13 octombrie.

    Sursa: mediafax.ro

  • Vreţi să cumpăraţi un sat aflat pe malul Oceanului Atlantic? Tot satul costă mai puţin decât un apartament de lux din Bucureşti

    Să vinzi o casă poate fi de-a dreptul dificil – imaginaţi-vă însă cât de greu este să vinzi un sat întreg. Acesta nu este însă doar un exerciţiu de imaginaţie: potrivit unui articol publicat de revista Fortune, agentul imobiliar Mark Adkinson, reprezentant al agenţiei imobiliare spaniole Galician Country Home, vrea să vândă până la 400 astfel de sate.

    „Durează un an doar  asigurarea documentaţiei necesare procesului de vânzare. Lucrăm în prezent la vânzarea unui sat unde 24 de persoane deţin loturi de teren. Cum convingi 24 de persoane să ajungă la o înţelegere asupra vânzării?”, se întreabă retoric agentul imobiliar, în vârstă de 67 de ani, în interviul acordat revistei Fortune.

    Adkinson şi-a început activitatea în domeniul imobiliarelor în urmă cu 15 ani, după ce şi-a renovat casa din Lugo şi a sesizat potenţialul din piaţă al unui agent imobiliar vorbitor de limba engleză. Originar din Manchester, Anglia, el a vândut până acum trei sate spaniole şi spune că lucrează în prezent la vânzarea a încă cinci.

    „Am vândut un sat în urmă cu trei luni cu şase case şi opt hectare de teren, împreună cu o casă care are două căi de acces private spre plajă”, spune Adkinson. „Toate cele opt hectare erau deţinute de un bărbat în vârstă de 84 de ani. A fost visul lui să readucă satul la viaţă, dar nu a reuşit.” Un cuplu din Anglia a cumpărat satul menţionat

    El spune că preţul de vânzare pentru un sat din Galicia porneşte de la puţin peste 280.000 de dolari, în contextul în care preţul mediu al unei locuinţe din această regiune se plasează în jurul a 250.000 de dolari (şi pe piaţa locală preţul unui apartament premium din Capitală poate avea o valoarea similară).

    Potrivit Fortune, satele sunt mai ieftine fiindcă sunt în general goale şi construcţiile de acolo au nevoie de reparaţii serioase.

    Aflată pe coasta Spaniei la Oceanul Atlantic, Galicia este o regiune montană bogată în vegetaţie, departe de plajele aflate pe coasta mediteraneană a Spaniei. Adkinson numeşte această regiune a cărei economie se bazează mai ales pe pescuit şi agricultură, drept „Spania necunoscută”.

    Ca multe regiuni din Spania, mare parte din populaţia de aici a emigrat în America Latină între 1850 şi 1950, ca parte a unui exod format din 3,5 milioane de spanioli care au trecut Atlanticul spre a munci în fabricile din Argentina, Cuba sau Uruguay. Oamenii au continuat însă să emigreze şi în perioade mai recente: cele mai tinere generaţii spaniole migrează din Spania rurală spre marile oraşe spaniole, cât şi înspre alte state europene. Rata şomajului în rândul tinerilor de sub 25 de ani a ajuns atfel la 34.97%. În acelaşi timp, Spania are a doua cea mai scăzută rată a fertilităţii din UE, cu 1,31 de copii născuţi în medie de o femeie.

    Potrivit lui Adkinson, cei care cumpără acum proprietăţi în astfel de regiuni retrase sunt persoane care vor să fugă din „cursa omului modern din oraşe”, cu vârste cuprinse între 30 şi 60 de ani.„Sunt deseori persoane care sunt interesate să îşi schimbe stilul de viaţă şi să îşi crească poate copiii în natură, trăind din ceea ce cultivă”.
     

  • Holuri studenţeşti pentru adulţi sau sindromul Peter Pan în real estate

    „Vestea proastă este că nu poţi să ai 19 ani le nesfârşit. Vestea bună este că poţi să trăieşti la nesfârşit în acelaşi tip de locuinţă ca atunci când aveai 19 ani”, descriu jurnaliştii de la Financial Times termenul de „coliving” într-un articol publicat recent. Într-adevăr, sindromul Peter Pan, care se referă la adulţii care se comportă ca adolescenţii sau copiii, pare să se suprapună perfect pe conceptul de coliving, în care adulţii par să trăiască o adolescenţă perpetuă, ca la căminele studenţeşti. 

    În timp ce conceptul de shared economy şi al locuinţelor private închiriate pe durate scurte turiştilor prin Airbnb nu mai este de mult o noutate, conceptul de coliving îşi face loc în viaţa adulţilor moderni (în special a celor mai tineri dintre ei).

    Mişcarea se referă la extinderea modelului de chirie folosit în general de studenţi, care stau de obicei mai mulţi într-un apartament, la un nou tip de dezvoltare imobiliară. Start-up-urile active pe această nişă dezvoltă proprietăţi pe care le transformă în spaţii de coabitare, care ţintesc, în general, persoanele cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani. Aceste spaţii includ atât zone individuale, private, destinate fiecărui chiriaş (în general garsoniere, cu suprafeţe variate), cât şi zone comune tuturor chiriaşilor: bucătăria, sufrageria, zonele de dining – toate folosite de persoanele care stau într-un astfel de spaţiu.

    Din ce în ce mai mulţi locuitori ai marilor oraşe îmbrăţişează conceptele spaţiilor de acest tip. Jurnaliştii din presa internaţională vorbesc chiar de mai multe niveluri ale acestei nişe din real estate: spre exemplu, spaţiile de coliving 1.0 îi au drept clienţi ţintă pe absolvenţii de universităţi care se mută în spaţii individuale de dimensiuni reduse, dar care le oferă accesul la spaţii comune vaste. Acest tip de proiecte funcţionează bine şi pentru angajaţii în regim remote care caută soluţii de cazare pe termen scurt.

    Acum piaţa aduce o nouă propunere de coliving, 2.0, care ţinteşte persoanele cu vârste mai mari, care îşi doresc atât apartenenţa la o comunitate, cât şi mai mult spaţiu. Îşi preţuiesc intimitatea, le pasă de ceea ce împărtăşesc şi de cine sunt înconjuraţi. Jurnaliştii din presa internaţională scriu că acest trend ar putea aduce următoarea revoluţie în imobiliare.

    Conceptul este baza unor iniţiative precum cel al start-up-ului britanic The Collective, care este descris drept furnizorul unei noi modalităţi de a trăi în oraşe. The Collective deţine în prezent trei astfel de proiecte – două în Londra (Canary Wharf, Old Oak) şi unul în Long Island, New York (Paper Factory).

    Collective Old Oak, din Londra, este cel mai mare spaţiu de coliving din lume. Preţul pentru o garsonieră de 12 metri pătraţi aici porneşte de la 1.300 de dolari pe lună. Spre comparaţie, dimensiunea medie a unei garsoniere în Anglia este de 31,94 de metri pătraţi. Proiectul include însă o sală de sport, un bar, un restaurant, o sală de cinema, terasă pe acoperiş, spa şi un lounge comun. Un tânăr de 29 de ani care locuieşte acolo mărturiseşte jurnaliştilor de la refinery29.com: „Pe hârtie pare destul de scump, dar valoarea constă în toate facilităţile suplimentare pe care le găseşti aici”. Principalul dezavantaj este lipsa spaţiului. 

    Un alt avantaj al proprietăţilor de acest tip este lipsa bătăilor de cap legate de facturi şi de furnizorii de servicii: facturile sunt incluse în preţul chiriei, iar chiriaşii nu mai trebuie să aştepte săptămâni întregi până la instalarea Wi-Fi-ului, de pildă. Totodată, mobila este oferită de proprietarul proiectului, iar curăţenia de două ori pe săptămână şi chiar şi schimbarea aşternuturilor fac parte din ofertă. În Londra există însă şi proiecte de coliving care includ spaţii mai generoase de locuit: spre exemplu Tipi, unde chiriaşii pot sta într-un apartament nemobilat de 50 de metri pătraţi în schimbul unei chirii de 1.895 de dolari lunar. La fel ca alte proiecte similare, Tipi oferă programe de evenimente comune precum cinele sau serile de concursuri cu întrebări. 

    Antil Kehra, fondatorul şi CEO-ul Node, este un pionier al conceptului de coliving 2.0. Potrivit unui interviu acordat de acesta publicaţiei internaţionale Forbes, Node este o companie globală de spaţii de coliving care creează astfel de proiecte, în jurul cărora sunt construite comunităţi în capitale creative din toată lumea. Potrivit presei internaţionale, compania înfiinţată în 2016 operează astfel de proiecte în Statele Unite, Irlanda şi Regatul Unit şi are planuri de expansiune la nivel global, fiind liderul pieţei de profil. În iunie, compania a anunţat un nou proiect rezidenţial în Kitchener, Ontario (Canada), pe care urmează să îl livreze în toamna acestui an.

    Designul interior al apartamentelor din cadrul proiectelor Node este creat astfel încât să fie unic pentru fiecare proiect – iar compania colaborează chiar şi cu artişti locali în acest sens.

    „Puţini oameni vor să cheltuie peste 1.000 de dolari sau euro pe lună, să trăiască într-un spaţiu de 100 de metri pătraţi şi să împartă o bucătărie cu zece oameni. Trebuie să existe un spaţiu de coliving care adoptă conceptul spaţiilor comune de locuit şi cel de sharing economy, dar cu puţin mai mult spaţiu privat pentru un trai independent şi sustenabil în acelaşi timp”, spune CEO-ul Node în interviul acordat Forbes.
    Clienţii vizaţi de Node sunt persoanele de peste 25 de ani sau care au în jur de 30 de ani, singure sau căsătorite, fără copii, fiecare câştigând în jur de 70.000 de dolari anual. Mare parte dintre cei care locuiesc aici sunt femei şi persoane care s-au mutat recent într-un anumit oraş. În general, caută un loc în care să se simtă ca acasă, care este privat şi oferă un sentiment de siguranţă, fiind de asemenea foarte incluziv.

    CEO-ul Node este de părere că acest nou format ar putea crea un segment de piaţă cu totul nou, care va atrage persoane creative, antreprenori, freelanceri şi profesionişti care nu sunt chiar „nomazi digitali”, ci mai degrabă „cetăţeni globali”. Acest tip de persoane ar putea avea trei oraşe pe care să le numească acasă în următorii cinci până la zece ani şi se vor muta între acestea pentru perioade medii de timp. În prezent, nu există nicio modalitate reală prin care aceşti oameni să simtă că aparţin unei comunităţi, aspect care poate duce la sentimente de singurătate şi izolare. Viziunea Node presupune crearea unei reţele globale de clădiri care să permită locuitorilor acestora să simtă în continuare că aparţin de comunităţile în care nu mai trăiesc fiindcă s-au mutat dintr-un oraş sau în care încă nu au ajuns încă să trăiască.

    Ei îşi vor avea locuinţa proprie într-un oraş principal, dar pot beneficia de perioade mai scurte de şedere în clădiri ale Node în alte locuri în care călătoresc. Potrivit lui Khera, „pe măsură ce oamenii se mută în toată lumea, există o nevoie în creştere de apartenenţă la o comunitate globală – chiar dacă vorbim despre un grup de prieteni, colegi şi chiar şi mentori care trăiesc şi se mută în jurul lumii. Restartul vieţii de comunitate la fiecare mutare este disruptiv, iar creşterea unei comunităţi globale ar putea să mai domolească problema singurătăţii şi izolării pentru oamenii mobili la nivel global”.

    Ideea nu este total nouă şi îşi are originile în schemele de locuit din urmă cu un secol, în care trăiau comunităţile hippie din anii ’70, observă jurnaliştii de la refinery29.com.

    Conceptul de coliving al prezentului este diferit însă fiindcă ţinteşte tinerele generaţii care trăiesc în oraşe şi constă mai ales în dezvoltări uriaşe care includ mici unităţi sau apartamente cu spaţii recreaţionale comune – asemănătoare cu hostelurile premium sau cu holurile de studenţi. Unii specialişti numesc creşterea numărului de astfel de spaţii în toată lumea drept o reacţie la criza locuinţelor cu care se confruntă tinerele generaţii din cauza preţurilor ridicate ale locuinţelor în oraşe, cât şi a preţurilor ridicate ale chiriilor şi salariilor care nu cresc semnificativ. Conceptul a fost descris de asemenea şi ca un antidot împotriva singurătăţii.

    Nu trebuie neglijat nici faptul că beneficiile proprietarilor unor astfel de proiecte sunt evidente: astfel de dezvoltări pot aduce un ROI (return of investment) pe metrul pătrat mai mare decât în situaţia locuinţelor tradiţionale – zece chiriaşi dispuşi să împartă o sufragerie înseamnă, în cele din urmă, că au nevoie de mai puţin spaţiu de relaxare în spaţiul individual pe care îl au, lăsând loc pentru alte unităţi, închiriate de alţi locuitori ai acestor spaţii.

    Pe de altă parte, jurnaliştii de la Financial Times cred că există mai multe probleme legate de această soluţie. Riscul investiţiilor în acest tip de active este unic şi grav: activul principal este o cameră într-o clădire, iar valoarea depinde, în mare măsură, de camerele aflate în apropiere care nu sunt deţinute de cumpărător. Aceste camere ar putea fi obiectul unor decizii manageriale ale propreietarului, astfel că orice proprietar care ocupă o astfel de cameră este expus modului în care vecinii le folosesc pe ale lor. Un studiu citat de FT indică faptul că aproximativ jumătate dintre participanţi au identificat „vecinii nepotriviţi” ca fiind cea mai mare preocupare a lor legată de achiziţia unui spaţiu de coliving.
    Din acest motiv, valoarea unui astfel de activ poate să fluctueze semnificativ în funcţie de tiparele comportamentele ale vecinilor, înspre un nivel mult mai ridicat decât în situaţia caselor sau apartamentelor obişnuite.

  • Se trăieşte mai bine în Bucureşti ca în Spania: deşi salariile sunt la jumătate, locuinţele sunt de 5 ori mai ieftine

    Un cuplu din Bucureşti câştigă 1.000 – 1.500 de euro pe lună, iar un apartament costă 100.000 de euro. În Spania, un cuplu câştigă 3.000 de euro, dar apartamentul costă 500.000 de euro, spune Diego Stuyck, acţionar la companiile  Homing Properties (dezvoltator imobiliar) & Mantor (construcţii).

    „Noi credem că vom schimba modul în care se construieşte în Pipera. Pe vremea crizei, toată lumea s-a uitat la preţuri, dar nimeni la calitate. Un cuplu astăzi în Bucureşti câştigă bine. Comparând cu cât se plăteşte în Spania şi cu cât se cumpără o casă, aici e mult mai bine. În Bucureşti un cuplu câştigă 1.000-1.500 de euro uşor şi un apartament costă 100.000 de euro. În Spania, cuplul câştigă 3.000 de euro împreună, dar apartamentul costă jumătate de milion de euro“, a spus Diego Stuyck.

    Companiile Homing Properties şi Mantor comercializează imobiliare în Capitală pentru preţuri care pornesc de la 130.000 de euro în cazul unui apartament de două camere şi care pot ajunge la peste jumătate de milion de euro în cazul achiziţionării unui penthouse.

    Citiţi mai mult pe zfcorporate.ro.

  • Anamaria Burcă, SVN Cluj: Clujenii nu cumpără pentru locuire apartamente la 1.700 euro/mp. Apartamentele sunt cumpărate de alţi investitori din afara Clujului pentru a le da apoi în chirie

    Anamaria Burcă, managing partner al companiei de consultanţă imobiliară SVN Cluj-Napoca, spune că pe piaţa de apartamente din Cluj-Napoca s-a schimbat specificul cererii dinspre apartamanetele cu una sau două camere către apartamentele cu trei camere şi dinspre apartamentele vechi către apartamentele noi.

    „Clujenii în general nu prea cumpără pentru locuire apartamente la 1.700 de euro pe metru pătrat. Aceste apartamente sunt cumpărate de investitori, care ştiu că piaţa chiriilor din Cluj-Napoca este stabilă. La un apartament de 70.000 de euro în Cluj-Napoca pe zone bune poţi închiria la 500 de euro pe lună.“

    Un apartament de două camere cu o suprafaţă de peste 50 de metri pătraţi în Cluj-Napoca poate ajunge şi la 90.000 de euro, iar un apartament cu trei camere poate ajunge la 120.000 de euro pe zonele semicentrale.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Marii proprietari imobiliari ai României

    De ce? Pentru că este unul dintre cele mai sigure pariuri în business, cel puţin pe termen lung, chiriile obţinute asigurând un venit constant celui care doreşte să se implice mai puţin în activitatea de zi cu zi a afacerii.
     
    Situaţia nu e diferită nici în România, unde marii antreprenori locali au în portofoliu şi câteva încercări imobiliare, chiar dacă orientarea principală a businessului e în altă direcţie.
     
    Dan Ostahie (Altex), Dan Şucu (Mobexpert), Raul Ciurtin (fondatorul Albalact) şi Doina Cepalis (Te-Rox) sunt doar câţiva dintre cei care şi-au completat portofoliul cu proprietăţi de real estate, dar nu singurii. Ei nu se numără însă printre cei mai mari proprietari imobiliari şi latifundiari ai ţării, topul fiind dominat (mai ales la vârf) de companii străine, care au venit atrase de preţurile mici ale terenurilor, de randamentele mari ale proiectelor şi de potenţialul de business.
    Cine sunt cei care au o avere imobiliară estimată la peste 10 miliarde de euro?
     
    Un deceniu şi 2 miliarde de euro
     
    Fondul de investiţii cu focus imobiliar NEPI Rockcastle este cel mai mare proprietar de malluri din România şi principalul jucător din Europa Centrală şi de Est. Compania este totodată liderul pieţei imobiliare din România după valoarea portofoliului, ce a sărit uşor de 2,1 miliarde de euro la jumătatea anului, valoare ce cuprinde un total de 22 de proprietăţi, dintre care 17 malluri şi centre comerciale şi cinci clădiri de birouri.
     
    Aceste titluri“ nu sunt ceva nou pentru compania care poartă numele actual de circa doi ani, mai exact după ce sud-africanii de la NEPI, prezenţi deja local, au fuzionat cu Rockcastle. Încă din 2014 fondul de investiţii devenise cel mai mare proprietar de centre comerciale, prin achiziţia a şase malluri şi dezvoltarea altor patru proiecte de retail. La momentul acela, în urmă cu cinci ani, portofoliul NEPI (actualmente NEPI Rockcastle) era evaluat la 1,2 miliarde de euro, adică aproape la jumătate faţă de prezent. 
     
    Numărul proprietăţilor era şi acesta la jumătate, pe când suprafaţa cumulată se situa la 350.000 mp, adică 40% din cea actuală, semn că în ultimii ani fondul a mers pe proprietăţi mai mari sau a mizat pe extinderea celor existente.

     
    Povestea NEPI Rockcastle începe să se scrie în urmă cu un deceniu, în 2009, primul an de criză, când sectorul centrelor comerciale din România era dominat de omul de afaceri Iulian Dascălu, proprietarul Iulius Group.
     
    Intrarea NEPI pe acest segment a avut loc în octombrie 2009, odată cu achiziţia proiectului Promenada Mall din Brăila de la grupul belgian BelRom, tranzacţie de 63 de milioane de euro semnată contra curentului de la acel moment din piaţa imobiliară, ţinând cont că formula „cash is king“ intrase în limbajul zilnic al investitorilor. 
     
    Între timp, investiţiile NEPI în piaţa locală de retail au sărit de de 1 miliard de euro, conform estimărilor Business Magazin.
     
    NEPI Rockcastle
    Valoare portofoliu România: 2,1 mld. euro
    Suprafaţă închiriabilă România: 885.600 mp
    Rată de ocupare România: 98,8%
    Principalele proiecte din România: mallul Promenada, Ploieşti Shopping City, Floreasca Business Park
    Număr total de proiecte în România: 22, dintre care 17 de retail şi 5 de birouri

    Birouri de un miliard de euro

    Numele omului de afaceri grec Ioannis Papalekas este strâns legat de cel al pieţei imobiliare româneşti, antreprenorul – unul dintre cei mai discreţi din peisajul local – reuşind să construiască un colos – Globalworth – al cărui portofoliu sare de 1 miliard de euro în România. Mai mult, replicând modelul local, el a pariat şi pe piaţa din Polonia, cea mai puternică economie din regiune, unde a reuşit să construiască un business evaluat la 1,5 miliarde de euro.
     
    Nu degeaba omul de afaceri a primit poreclele „vulturul imobiliar” şi „vulturul fără chip”. Papalekas are astăzi 43 de ani şi o experienţă de peste 15 ani pe piaţa imobiliară locală. 
     
    Iniţial el a pariat pe active la discount, precum City Mall, Tower Center sau Cathedral Plaza, care pot aduce randamente mai ridicate. Apoi, în 2013, a decis să îşi grupeze afacerile imobiliare în fondul de investiţii Globalworth, pe care l-a listat pe bursa de la Londra. Astfel, acum datele companiei sunt publice şi arată că – indirect – Papalekas, prin Globalworth, este, după sud-africanii de la NEPI, al doilea mare investitor din piaţa imobiliară locală. Sunt luate în calcul doar companiile specializate în domeniu, nu şi cele din retailul alimentar care au magazinele în proprietate.
     
    În primii ani de la izbucnirea crizei grecul a fost mai puţin activ în piaţă, însă din toamna anului 2011 a început o campanie susţinută de achiziţii, prima tranzacţie notabilă fiind răscumpărarea pentru 17,3 milioane de euro a centrului comercial City Mall, aflat în faliment, proiect pe care în 2006 îl vânduse unui fond de investiţii din Australia pentru 103 milioane de euro. Apoi el a continuat să cumpere şi să dezvolte proiecte care sunt astăzi evaluate la 1,2 miliarde de euro.
     
    Globalworth
    Valoare portofoliu România: 1,2 mld. euro
    Rată de ocupare România: 94,9%
    Principalele proiecte din România: Globalworth Tower, depozitul Dacia din Piteşti şi sediul UniCredit
    Număr total de proiecte în România: 14, dintre care majoritatea de birouri, dar şi din zona industrială/ logistică şi altele
     

    Pariu pe imobiliare, focus pe retail

    Retailerul german Kaufland, liderul comerţului alimentar local după cifra de afaceri, este unul dintre cei mai mari trei proprietari de active imobiliare din România după sud-africanii de la NEPI Rockcastle şi Globalworth, potrivit datelor BM. Aceste companii sunt dezvoltatori imobiliari, astfel că activitatea lor de bază este să ridice malluri sau clădiri de birouri pe care apoi să le închirieze sau să le vândă. Dezvoltatorii imobiliari îşi extind constant portofoliul pentru că sursele de venit sunt chiriile sau vânzările ulterioare ale acestor proprietăţi. Retailerii, chiar dacă deţin spaţiile în proprietate, au ca activitate de bază comerţul.
     
    Kaufland are un portofoliu evaluat la 1,1 miliarde de euro (5,1 miliarde de lei), potrivit datelor declarate de companie la Ministerul de Finanţe. Valoarea a crescut cu 8,5% faţă de anul anterior şi cu 30% în ultimii cinci ani.
     
    Creşterea vine ca urmare a investiţiilor realizate şi a terenurilor cumpărate. Astfel, reţeaua Kaufland a cumpărat deja 40 de terenuri pentru a accelera expansiunea în următorii 4 ani. Din datele BM, nemţii au aproape totul în proprietate, deşi în ultimii ani au început să ia în calcul şi chiria pentru a intra în inima cartierelor rezidenţiale.
     
    Podiumul marilor proprietari imobiliari din comerţul alimentar este completat de alte două firme germane: reţeaua soră Lidl şi discounterul Penny Market. Portofoliile celor trei au o valoare totală de 10,6 miliarde de lei, adică 70% din totalul industriei.
     
    Lidl şi Kaufland sunt două companii deţinute de aceeaşi familie – Schwarz, împreună alcătuind cel mai mare grup din retailul european. Deşi operate independent în România, ele au aceeaşi strategie, mai exact merg acolo unde pot în proprietate, indiferent că e vorba de un magazin sau de un depozit.
 În cazul Lidl România situaţia este întrucâtva diferită de cea a Kaufland pentru că discounterul german a venit local în 2011 (oficial) prin preluarea Plus Discount.
    Atunci, el a preluat o reţea dezvoltată atât pe terenuri în proprietate, cât şi pe unele în chirie. Apoi, nemţii au mers în special pe terenuri proprii, dar în continuare există şi magazine în chirie.
     
    Cumulat, familia Schwarz are o avere imobiliară ce se apropie de 2 miliarde de euro
     
    Familia Schwarz
    Businessuri: 
    Lidl şi Kaufland
    Valoare portofoliu Kaufland România: 1,1 mld. euro 
    Portofoliu: peste 120 de magazine construite pe terenuri proprii, două depozite în proprietate şi alte 40 de terenuri achiziţionate pentru dezvoltare
    Valoare portofoliu Lidl România: 
    750 mil. euro 
    Portofoliu: 100-150 de magazine construite pe terenuri proprii, cinci depozite în proprietate şi alte terenuri achiziţionate pentru dezvoltare
    Notă: În cazul Kaufland a fost luată în calcul doar valoarea terenurilor şi construcţiilor. În cazul Lidl a fost luată valoarea totală a imobilizărilor corporale conform situaţiilor contabile.
     

    Mix de office şi comercial

     
    Grupul austriac Immofinanz deţine astăzi în România un portofoliu evaluat la 766,5 milioane de euro, conform celui mai recent raport al companiei, unde apar un total de 50 de proiecte pe plan local, dintre care doar 17 proprietăţi, iar restul terenuri. 
     
    Spre deosebire de cei mai mari doi jucători din sectorul imobiliar românesc NepiRockcastle şi Globalworth, Immofinanz are un portofoliu evaluat în scădere faţă de anii de criză spre exemplu. Mai exact, în 2012 la început, portofoliul austriecilor avea o valoare ce sărise de pragul de 1 miliard de euro. Avansul era susţinut de achiziţia companiei de dezvoltare imobiliară Adama. 
     
    În anii care au urmat, în special în ultimii ani, compania austriacă de investiţii în imobiliare Immofinanz a vândut mai multe terenuri, dintre care o parte erau administrate chiar de către de Adama. „Aceste tranzacţii reprezintă un pas natural în strategia noastră de a ne concentra pe proprietăţile de retail şi birouri, atât cele existente, cât şi cele viitoare. Deşi Adama deţine un portofoliu extins de terenuri premium, credem că acestea sunt potrivite în special pentru complexurile rezidenţiale”, spuneau anterior oficialii de la Immofinanz. 
     
    Mai mult, în 2015 austriecii au cedat întregul portofoliu de proprietăţi logistice către Blackstone. Este vorba de o tranzacţie regională, dar cu impact local.
    Astfel, astăzi compania deţine în special proiecte de birouri şi malluri.
     
    Immofinanz
    Valoare portofoliu România: 766,5 mil. euro
    Principalele proiecte din România: mallurile Vivo!, birourile myhive S-Park
    Număr total de proiecte în România: 50, dintre care o bună parte terenuri şi 17 proprietăţi imobiliare
     

    Pariul pe mixed-use

    Antreprenorul român Iulian Dascălu este unul dintre cei mai vechi şi totodată cei mai puternici investitori locali din sectorul imobiliar. Supranumit „regele mallurilor”, el a dezvoltat proiecte comerciale precum Iulius Mall, sub acest brand fiind operate centre comerciale în Iaşi, Cluj, Timişoara, Suceava. El mai deţine şi clădiri de birouri, dar şi două proiecte de tip mixed-use, acesta fiind pariul său în ultmii ani. Este vorba de complexul Palas Iaşi şi de Iulius Town (fostul Openville Timişoara), deschis recent. Iulian Dascălu este licenţiat în finanţe-contabilitate în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, respectiv economie şi administrarea afacerilor în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Iulian Dascălu a început să parieze pe malluri într-o perioadă în care România abia începea să descopere conceptul care deja cucerise pieţe din Occident.
     
    Antreprenorul a fost astfel unul dintre primii investitori în malluri din România; în 2000, când a deschis Iulius Mall la Iaşi, pe piaţa locală mai funcţiona doar proiectul Bucureşti Mall al companiei turceşti Anchor Grup.
     
    După ce multă vreme a dezvoltat singur proiectele, în 2017, fondul Atterbury Europe – în spatele căruia se află acţionari sud-africani – a preluat jumătate din reţeaua de centre comerciale Iulius –, fondată de Iulian Dascălu, pentru peste 150 milioane de euro, potrivit datelor din piaţă.
     
    Tranzacţia de tip joint venture a inclus şi cele două clădiri de birouri de lângă Iulius Mall Cluj, precum şi prima clădire finalizată la acel moment în ansamblul Iulius Town, aflat în construcţie în Timişoara. Complexul Palas Iaşi nu face parte din asociere. Iulius Group se află în topul celor mai mari dezvoltatori din real estate din România, fiind, de altfel, printre puţinele companii româneşti care şi-au făcut loc pe această piaţă, dominată în principal de jucători străini.
Planurile lui Dascălu nu se opresc aici însă.
     
    Iulius Group
    Valoare portofoliu România: 
    750 mil. euro – 1 mld. euro (estimare Business Magazin)
    Proiecte: Iulius Town (fostul Openville Timişoara), Palas Iaşi, Iulius Mall (Iaşi, Cluj, Timişoara, Suceava) şi birourile United Business Center 
    Suprafaţă: 260.000 mp retail şi 80.000 mp de spaţii de birouri
     

    De la mall, la birouri şi rezidenţial

    Dezvoltatorul imobiliar israelian AFI Europe, care deţine în Bucureşti centrul comercial AFI Cotroceni din zona Politehnicii, are în plan să dezvolte noi proiecte de birouri şi rezidenţial, alături de un mall la Braşov şi unul la Arad.
     
    Pe plan local, israelienii au finalizat deja mallurile AFI Cotroceni din Bucureşti şi AFI Ploieşti, complexul de birouri AFI Park şi au alte trei investiţii în desfăşurare – proiectul mixt cu mall şi birouri AFI Braşov, ansamblul de birouri AFI Tech Park din zona Palatului Parlamentului şi complexul rezidenţial AFI City din Bucureştii Noi. Proprietăţile generatoare de venituri ale AFI în România au ajuns anul trecut la o valoare totală de 700 de milioane de euro, după o creştere cu 10% faţă de anul anterior.
     
    Dezvoltarea businessului din România vine în contextul în care acum circa 3 ani israelienii au vrut să vândă proiectul AFI Park, format din cinci clădiri de birouri, situat exact lângă mallul AFI Cotroceni. Cele cinci imobile au fost subiectul unei tranzacţii prin care fraţii Dragoş şi Adrian Pavăl, fondatorii retailerului de bricolaj Dedeman, anunţaseră că ar vrea să le cumpere. Ulterior însă, înţelegerea – care presupunea o tranzacţie de 164,5 milioane de euro – a căzut. Acum, oficialii companiei spun că pariul AFI în România e pe dezvoltare.
     
    AFI 
    Europe
    Valoare portofoliu România: 700 mil. euro

    Principalele proiecte din România: AFI Cotroceni, AFI Ploieşti, AFI Park (cinci clădiri de birouri)
    Proiecte în curs de dezvoltare în România: AFI Braşov, AFI Arad, AFI Tech Park (birouri), AFI City (rezidenţial)
     

    15 ani de investiţii imobiliare

    Liviu Tudor, care controlează dezvoltatorul imobiliar Genesis Property, este, alături de Iulian Dascălu, unul dintre cei mai puternici şi mai vechi antreprenori din sectorul imobiliar.
     
    El deţine parcurile de birouri West Gate şi Novo Park, având astfel în portofoliu 150.000 de metri pătraţi de birouri clasa A. West Gate cuprinde cinci clădiri de birouri, iar Novo Park este format din alte şapte. Pe lângă acestea, antreprenorul a dezvoltat şi complexul de cămine West Gate Studios, deschis în 2009 ca fiind primul cămin studenţesc privat din Bucureşti.
     
    Liviu Tudor deţine o diplomă de inginer în Aeronautică de la Institutul Politehnic din Bucureşti şi a urmat cursuri de specialitate la London Business School. El a intrat în business în urmă cu circa 25 de ani, când economia locală abia făcea primii paşi în capitalism. Apoi, în urmă cu circa 15 ani, a pariat pe sectorul imobiliar.
     
    În 2005, Genesis Development a dezvoltat Novo Park, unul dintre primele parcuri de birouri din România, de mari dimensiuni. Complexul este situat în Pipera, ce a devenit ulterior cea mai dinamică zonă pentru dezvoltarea spaţiilor de birouri”, potrivit site-ului propriu.
     
    În 2007, compania a inaugurat prima clădire din cadrul complexului West Gate Business District, în zona de vest a Bucureştiului, una dintre cele mai aglomerate zone rezidenţiale, ce a devenit în timp un hub major de birouri, conform aceleiaşi surse.
     
    Genesis Development
    Principalele proiecte din România: Novo Park, West Gate Business District şi West Gate Studios
    Proiecte: 3 (office + campus privat)
    Suprafaţă închiriabilă totală: peste 
    150.000 mp
     

    Afaceri „sfinţite”

    Biserica se numără, alături de statul român prin RAPPS, Academia Română şi moştenitorii marilor familii aristocratice româneşti sau maghiare, printre cei mai importanţi proprietari de imobile istorice din România, potrivit reprezentanţilor diviziei imobiliare a casei de licitaţii Artmark.
     
    Acestea nu sunt însă singurele averi imobiliare ale acestei instituţii care numără peste 15.000 de lăcaşe de cult în proprietate. O investigaţie anterioară a televiziunii de stat a scos la iveală faptul că Biserica Ortodoxă Română deţine la nivel naţional 35.000 de hectare de pădure şi 40.000 de hectare de teren arabil. 
     
    Această situaţie nu este una neobişnuită dat fiind că biserica este în general un mare proprietar de terenuri. O analiză mai veche a publicaţiei Business Insider arăta că Vaticanul deţine 71 de milioane de hectare de teren la nivel mondial, pe lângă cele circa 30 de hectare pe care se află Vaticanul în inima Romei.
     
    Averea imobiliară a Bisericii Catolice o depăşea pe cea a emirului din Kuweit sau regelui Mohammed VI al Marocului conform aceleiaşi surse. În România, date exacte nu sunt disponibile, dar compania Patriarhia Română – adm. Patriarhală figurează la Ministerul de Finanţe cu active imobilizate de 657 milioane de lei (140 milioane de euro). Din datele BM aceasta este doar o firmă, existând o serie de alte comapnii care administrează afacerile Bisericii Ortodoxe Române.
     

    Un business tot mai complex

    Dragoş şi Adrian Pavăl, cei doi antreprenori care controlează retailerul de bricolaj Dedeman, cea mai mare afacere antreprenorială locală, cu business anual de peste 7 miliarde de lei (1,5 miliarde de euro), deţin un portofoliu imobiliar evaluat de Business Magazin la 850 milioane de euro – 1 miliard de euro.
    Evaluarea are la bază valoarea terenurilor şi clădirilor din portofoliul Dedeman de circa jumătate de miliard de euro, potrivit bilanţului contabil depus de companie, alături de sumele plătite de cei doi antreprenori pentru proiectele de birouri The Bridge şi The Office.
     
    Cei doi oameni de afaceri au început încă de acum mai mulţi ani să se uite pe piaţa imobiliară pentru a-şi investi banii, iniţial fiind în discuţie preluarea celor cinci clădiri de birouri ale AFI, o tranzacţie estimată atunci la 165 de milioane de euro. Deal-ul a picat, însă alte două s-au semnat, şi anume cei doi oameni de afaceri au achiziţionat cele trei clădiri de birouri The Bridge de la Forte Partners pentru circa 200 milioane de euro şi proiectul de birouri The Office din Cluj de la NEPI Rockcastle şi de la Ovidiu Şandor pentru 120 milioane de euro. Recent, Dedeman a anunţat că preia împreună cu Element Invest Partners firma Element Distribution Center şi urmează să construiască trei depozite logistice, intrând astfel pe un alt segment al pieţei imobiliare.
    De-a lungul anilor, cei doi fraţi şi-au construit o reţea de circa 50 de magazine de bricolaj, cele mai multe dintre ele pe terenuri proprii, conform datelor existente. 
     
    Dragoş şi Adrian Pavăl mai deţin şi alte businessuri, însă în alte sectoare decât cel imobiliar. Decizia de a paria pe real estate a venit în contextul în care antreprenorii stăteau pe cash, Dedeman fiind cel mai profitabil business din tot retailul românesc. Doar anul trecut compania a obţinut un profit net de peste 1 miliard de  lei.
     
    Familia Pavăl
    Businessuri: Dedeman (cu o reţea de 50 de magazine construite în special pe teren propriu), proiectul de birouri The Bridge, proiectul de birouri The Office din Cluj
    Valoare portofoliu imobiliar: 850 mil. euro – 1 mld. euro (estimare Business Magazin)
     

    Mici, dar multe

    Companiile Practic, Romarta, Universal, Romconsulting şi Meteor, controlate de mai mulţi antreprenori locali, deţin peste 1.000 de spaţii comerciale stradale, majoritatea în Capitală. Aceste spaţii sunt astăzi ocupate de farmacii, supermarketuri şi agenţii de pariuri, marii chiriaşi de la parterul blocurilor fiind magazinele Mega Image, jucătorii din retailul farma în frunte cu Sensiblu şi Catena şi companiile active în industria jocurilor de noroc.
     
    În acest context, spaţiile deţinute de Radu Dimofte (prin firmele Practic, Meteor şi Universal), Siminel Andrei cu fondul de investiţii Broadhurst, prin intermediul Romarta, şi Raluca Petcu prin Romconsulting sunt evaluate la câteva sute de milioane de euro, potrivit Business Magazin. 
     
    În urmă cu un deceniu, valoarea sărea de 1 miliard de euro, potrivit estimărilor de la acea vreme, însă în ultimii ani, pe fondul dezvoltării de malluri, centre comerciale şi parcuri de retail, aceasta a scăzut. Astăzi o parte dintre aceste spaţii – amplasate chiar pe principalele artere comerciale precum Calea Victoriei sau bulevardul Magheru – sunt în aşteptarea chiriaşilor după ce retailerii s-au mutat la mall, băncile au închis din sucursale, la fel şi operatorii telecom. În acest context, Romconsulting vinde aproape 50 de spaţii comerciale şi rezidenţiale, unele cu preţuri de câteva sute de mii de euro, iar altele cu peste 1 milion de euro, cum este cazul celor de pe Calea Dorobanţilor.
     
    Datele exacte despre portofoliile acestor firme sunt relativ puţine, atât în ceea ce priveşte numărul total al spaţiilor, cât şi valoarea acestora, singura listată la BVB fiind Practic SA. Aceasta este de altfel singura dintre companii care a răspuns solicitării ZF.
     
    „În prezent, în portofoliul Practic SA sunt incluşi aproximativ 46.000 mp de spaţii închiriabili pe diverse funcţionalităţi. Din total, 25% sunt spaţii de birouri clasa B, iar 75% spaţii comerciale stradale”, potrivit oficialilor companiei.
     
    Ei adaugă că valorile proprietăţilor sunt actualizate în mod regulat, conform standardelor internaţionale de contabilitate, de către evaluatori autorizaţi. Ultima reevaluare a fost efectuată la 31 decembrie 2016, iar testele de depreciere efectuate la 31 decembrie 2018 au arătat că valorile se menţin în limita pieţei de profil, adică 69 mil. lei valoarea birourilor şi 268 milioane de lei cea a spaţiilor comerciale.
     

    Dincolo de retail stau păduri şi imobiliare

    Cel mai mare proprietar privat de păduri din România este IRU Forest Assets, parte a grupului de mobilă Ikea, cu aproape 50.000 de hectare de codri pe plan local, grupul suedez având inclusiv propriul ocol silvic, conform celor mai recente date.
     
    Acesta este doar unul dintre multiplele pariuri pe care le are în România grupul cunoscut pentru magazinele cu acelaşi nume. Astfel, în prezent compania Vastint, parte a diviziei imobiliare a Ikea, se pregăteşte să dea drumul construcţiei unui proiect rezidenţial în zona de nord a Capitalei. Terenul de 47 ha a fost cumpărat la începutul anului 2016 de la Teia Sponte, potrivit datelor din piaţă, cu circa 70 mil. euro, fiind una dintre cele mai mari tranzacţii cu terenuri pentru proiecte rezidenţiale semnate până acum. Viitorul ansamblu promite de la început să includă şcoli, centre comerciale, parcări supraterane şi subterane şi piste pentru biciclişti, fiind din start cel mai mare proiect de acest tip demarat până acum în Bucureşti. 
     
    Vastint mai lucrează la două mari proiecte în Capitală, ambele de birouri, la Timpuri Noi Square şi la Business Garden Bucharest, din zona Orhideea.
    Businessul cu păduri şi cel de imobiliare completează activitatea de bază a Ikea în România, cea de retail. Compania a intrat iniţial în sistem de franciză, preluând apoi magazinul din zona de nord a Bucureştiului. La aproape un deceniu distanţă, în 2019, retailerul a deschis al doilea magazin, tot în Bucureşti, şi are planuri pentru provincie.
     
    Grupul Ikea
    Businessuri: magazinele Ikea, terenuri pentru dezvoltarea de noi magazine, proiectul de birouri Timpuri Noi Square, 50.000 de hectare de pădure
     

    Şi alţii…

    Dezvoltatorul imobiliar S Immo deţine în România mallul Sun Plaza, hotelul Novotel şi birourile The Mark şi Sun Offices. Dezvoltatorul austriac a finalizat oficial proiectul de birouri The Mark de pe strada Buzeşti de lângă Piaţa Victoriei în vara lui 2019, proiect în care a investit 45 mil. euro. 
    În continuare, S Immo analizează piaţa din Capitală şi este în căutare de terenuri pentru noi dezvoltări de birouri, dar caută şi birouri gata construite.
     
    Pe lista principalilor dezvoltatori imobiliari locali se numără grupuri precum Forte Partners sau Skanska, însă de multe ori aceste companii construiesc pentru a vinde mai degrabă decât pentru a dezvolta portofolii. Unul dintre cele mai concludente exemple este vânzarea celor trei clădiri de birouri The Bridge către Dedeman.
     
    Dezvoltatorul imobiliar Anchor Grup este cel care a deschis piaţa mallurilor din Capitală acum două decenii, odată cu proiectul Bucureşti Mall. La câţiva ani după aceea, în 2004, şi-a deschis porţile şi Plaza România, amplasat la graniţa dintre cartierele dormitor Militari şi Drumul Taberei. Grupul mai deţine clădirea de birouri Anchor Plaza, de 25.000 de metri pătraţi, situată chiar lângă mallul Plaza România, dar şi Plaza Romania Offices (10.600 mp), o parte din mall fiind transformată din retail în office, alături de Anchor Plaza Metropol, un proiect de office de 34.500 mp. În paralel cu acestea, Anchor Grup dezvoltă proiecte rezidenţiale precum Pallady Towers şi alte patru imobile de locuinţe pe calea Dudeşti, care se alătură ansamblului InCity Residences, situat în acelaşi loc.
     
    Companii din comerţul alimentar precum Penny Market (Rewe România) sau Auchan au portofolii imobiliare evaluate 250-500 mil. euro în contexul în care fiecare deţine terenuri, dar şi magazine şi depozite dezvoltate de la zero pe terenuri proprii. Tot din grupul francez Auchan – o afacere de familie controlată de familia Mulliez, una dintre cele mai bogate din Franţa – face parte dezvoltatorul imobiliar Ceetrus, fostul Immochan. Ceetrus administrează un portofoliu de 23 de centre comerciale la nivel naţional, este vorba de galeriile comerciale ale hipermarketurilor Auchan. În 2016, dezvoltatorul şi-a lărgit sfera de activitate pe noi segmente de business: cel rezidenţial, prin dezvoltarea Coresi Avantgarden în parteneriat cu Avantgarden Immo Invest, şi office, prin Coresi Business Park din Braşov, în parteneriat cu Ascenta Management.
     
    Grupul Apex Alliance din Lituania, care deţine hotelul Hilton Garden Inn din Centrul Vechi, a deschis recent o nouă unitate de cazare în apropiere de aeroportul Otopeni, proiect în care a investi 19 mil. euro. Deschiderea Hilton Garden Inn Bucharest Airport este a doua dintr-un şir de hoteluri de pe lista grupului lituanian. Grupul Apex Alliance va deschide în perioada următoare şi hotelul Courtyard by Marriott din zona Floreasca. Până la final de an, grupul lituanian va inaugura şi cel de-al treilea hotel din 2019, este vorba de o unitate Moxy by Marriott din Centrul Vechi (117 camere), în timp ce anul viitor va fi livrată unitatea de cazare Autograph by Marriott, ce va fi dezvoltată tot în centrul vechi al Capitalei, potrivit datelor furnizate de companie. Grupul lituanian devine unul din cei mai mari jucători de pe piaţa hotelieră după deschiderea unităţilor aflate în construcţie, cu un portofoliu evaluat la câtva sute de milioane de euro.
     
    De altfel, conform surselor din piaţă, hotelul Garden Inn de lângă BNR, deschis în 2017, este scos la vânzare de grupul lituanian. Unitatea cu 210 camere a fost deschisă după o investiţie estimată la 20-25 mil. euro. 
     
    One United, unul dintre cei mai activi dezvoltatori de birouri şi rezidenţial de pe piaţa locală, are un portofoliu evaluat la peste 270 mil. euro. Compania este condusă şi controlată de două prezenţe discrete în spaţiul local de business, antreprenorii Victor Căpitanu şi Andrei Diaconescu. One United deţine şi dezvoltă mai multe proiecte în special pe zona de rezidenţial, dar şi birouri, cumpărând activ terenuri pentru noi investiţii. Spre exemplu, One United a demarat în primăvară construcţia One Herăstrău Towers, de la intersecţia dintre străzile Aviator Şerbănescu şi Nicolae Caramfil, care va include 139 de apartamente. De asemenea, continuă construcţia proiectului One Mircea Eliade de la intersecţia dintre calea Floreasca şi Mircea Eliade, cu un total de 247 de apartamente în trei turnuri. Acestea sunt ridicate alături de One Tower, clădirea de birouri care va avea 24.000 mp suprafaţă închiriabilă. Întreg proiectul One Floreasca City ar trebui finalizat în 2020. În perioada 2020-2021, One United ar urma să livreze o suprafaţă închiriabilă de birouri de peste 120.000 mp în trei proiecte: One Cotroceni Park (fazele I şi II, cu 78.000 mp în total), One Tower (24.000 mp) şi One Verdi Park (20.000 mp).
     
    Prime Kapital este un nume mai nou pe piaţa imobiliară locală, însă a dezvoltat o serie de centre comerciale în oraşe din provincie, unele dintre ele în centre urbane secundare la care alţi competitori nu se uitaseră, precum Roman sau Sfântu Gheorghe. Alte proiecte de acest tip apar pe site-ul companiei la categoria „va urma”. Dezvoltatorul are şi trei proiecte rezidenţiale în plan.
     
    Compania austriacă CA Immo a fost înfiinţată în anul 1987 şi începând cu anul 1988 este listată  la bursa de la Viena. Dezvoltatorul a început să se extindă în regiunea CEE în 1999, achiziţionând proprietăţi în Ungaria şi Republica Cehă şi intrând apoi pe piaţa din România în 2001. Pe piaţa locală grupul deţine şapte proiecte, toate de birouri, cu o suprafaţă totală de circa 165.000 mp şi evaluate la circa 400 mil. euro. Odată cu adăugarea de noi investiţii în portofoliu, valoarea totală a acestuia a crescut cu 30% în 2018 versus 2017. România a ajuns să contribuie cu o cincime la valoarea portofoliului grupului.
     
    Ţiriac Imobiliare, controlat de omul de afaceri Ion Ţiriac, este un grup de companii ce activează în domeniul imobiliar şi care are o istorie de 25 de ani pe piaţa locală.
     
    Această divizie face parte din Ţiriac Group ale cărui principale afaceri se derulează în patru domenii cheie: import şi distribuţie de maşini, servicii financiare şi de leasing, transport aerian de tip VIP charter şi real estate.
     
    „Ţiriac Imobiliare, parte a Ţiriac Group, este un grup de 29 de companii, prezent pe piaţa locală încă din 1994, ca dezvoltator şi investitor în domeniul imobiliar. Ţiriac Imobiliare a debutat pe piaţă de profil din România odată cu înfiinţarea Fergus Construct Internaţional, prima firmă imobiliară aparţinând Ţiriac Group. Pentru viitor, Ţiriac Imobiliare are în plan dezvoltarea mai multor proiecte imobiliare – de tip rezidenţial, comercial, clădiri de business sau showroomuri auto multibrand, localizate în Bucureşti şi marile oraşe din ţară”, potrivit site-ului propriu.
     
    Printre cele mai cunoscute investiţii ale grupului se numără complexul Stejarii din nordul Capitalei.
     
    George Becali, finanţatorul echipei de fotbal FCSB Steaua Bucureşti, este, potrivit surselor din piaţă, unul dintre cei mai mari proprietari de terenuri din zona de nord a Capitalei şi Ilfov, el controlând suprafeţe importante atât în Pipera – Voluntari, cât şi în Otopeni şi Baloteşti. În perioada în care candida pentru Parlamentul Europei, Becali punea pe hârtia declaraţiei de avere loturi cu o suprafaţă totală de 373 de hectare în Bucureşti şi Ilfov, dobândite începând cu 1991, atât prin contracte de vânzare-cumpărare, cât şi prin cesiunea drepturilor de proprietatea asupra unor terenuri litigioase. Surse din piaţa imobiliară spun că în prezent el ar mai deţine peste 140 de hectare, echivalentul a circa 140 de terenuri de fotbal.

  • Cine este românca ce este cunoscută drept „femeia de afaceri care i-a scos pe chinezi de pe piaţă”

    Doina Cepalis este cunoscută drept „femeia de afaceri care i-a scos pe chinezi de pe piaţă”.

    Mai exact, businessul ei principal a fost şi rămâne producţia, prin grupul de firme Te-Rox realizând scaune auto pentru copii pe care apoi le vinde la export în toată lumea.

    Cum a ajuns aici?
    După absolvirea Facultăţii de Ştiinţe Economice din Iaşi a lucrat mai mulţi ani în contabilitate. Ulterior, în 1990, a devenit directorul economic al retailerului Moldova SA, care avea circa 200 de angajaţi şi 37 de magazine. Lanţul de magazine a fost privatizat prin metoda MEBO în 1994, iar antreprenoarea a devenit acţionar, cumpărând un pachet majoritar. În 2000 cumpără 93% din acţiunile fabricii Integrata Paşcani, specializată în realizarea de produse din in şi cânepă.

    După şapte ani de activitate la limita rezistenţei pe piaţa firelor de in şi cânepă, ofensiva chinezilor pe piaţa europeană a dus-o la faliment. A reorganizat activitatea fabricii în trei luni, iar în mai puţin de cinci a devenit lider european pe o nişă la care puţini s-au gândit. I-a scos pe asiatici de pe una din pieţele din Europa şi a început să le vândă produse româneşti la ei acasă. Scaunul auto pentru copii a purtat-o pe Doina Cepalis din nordul Moldovei în toată lumea.

    Ea spunea însă recent că se bate în continuare cu producătorii din Asia care ţin preţurile jos pentru că pe de-o parte au costuri mai mici cu forţa de muncă, pe de alta au subvenţii pe produs de la stat, ceea ce nu se întâmplă în Europa. Te-Rox trimite cea mai mare parte a producţiei la export.

    Grupul Te-Rox este format din trei companii ce administrează un total de şase unităţi de producţie în trei judeţe, Neamţ, Iaşi şi Botoşani, conform celor mai recente date. Firmele din grup sunt Te-Rox Prod, Te-Rox BhS Impex şi My Plast Investments şi au afaceri cumulate de peste 130 de milioane de lei anul trecut, cu un total de circa 1.000 de angajaţi.

    „Îmi place domeniul producţiei şi va rămâne principalul focus al meu”, spune ea. Şi totuşi, a decis să parieze pe două businessuri noi – un ansamblu rezidenţial şi o cafenea. Decizia unui om de afaceri de a-şi diversifica businessul nu este ceva nou, mai mulţi antreprenori pariind pe un astfel de model. Mai mult, sectorul imobiliar a fost pentru mulţi o direcţie de mers dat fiind că este un sector care în ultimii ani a avut o creştere impresionantă ca urmare a creşterii economiei în ansamblul său.

    Acest sector este de altfel dependent de evoluţia economiei, fiind primul care a resimţit din plin venirea crizei dat fiind că de regulă cumpărătorii amână investiţiile în vremuri nesigure. În ultimii ani însă piaţa şi-a revenit spectaculos, tot mai multe ansambluri imobiliare apărând la orizontul marilor oraşe din ţară. Unul dintre acestea este şi Iaşiul, „capitala“ regiunii Moldova. Doina Cepalis afirmă că piaţa imobiliară din Iaşi creşte şi se dezvoltă. Creşterea e susţinută din două direcţii – corporatiştii care lucrează în firmele de IT care se dezvoltă în număr tot mai mare în oraş şi locuitorii din Republica Moldova care caută o casă peste Prut. Proiectul pe care antreprenoarea îl dezvoltă este amplasat în zona metropolitană a Iaşiului şi va cuprinde 145 de locuinţe.
    Un alt pariu recent al antreprenoarei este în sectorul HoReCa, mai exact ea a preluat franciza unei cafenele Filicori Zecchini, o investiţie pe care o numeşte o oportunitate. „Este prima investiţie de acest gen pentru mine, este totodată o provocare. Vreau să văd cum va funcţiona înainte de a vorbi de alte planuri în domeniu.”

  • Cum a ajuns un român să coordoneze de la Bucureşti o multinaţională prezentă şi în Rusia

    Timpul devine tot mai preţios pentru oricare dintre noi, iar proiectele imobiliare care pun accent pe schimbarea obiceiurilor din viaţa de zi cu zi, pe felul în care se schimbă abordarea afacerilor, au cele mai mari şanse de succes pe termen lung. Experienţa de pe pieţele altor ţări este valoroasă, iar prezentul oferă o mulţime de oportunităţi, povesteşte pentru Business MAGAZIN Tatian Diaconu, care coordonează activitatea dezvoltatorului imobiliar Ceetrus în patru ţări: România, Polonia, Rusia şi Ucraina.

    „Este pentru prima dată când activitatea unei multinaţionale cu prezenţă în Rusia este coordonată de la Bucureşti”, spune zâmbind Tatian Diaconu, general manager al portofoliului Ceetrus (fost Immochan) pentru Polonia, România, Rusia şi Ucraina. Venit în ţară în februarie, el povesteşte că are, ca de obicei, „poftă de muncă”. În plus, „după ce te plimbi prin mai multe locuri vezi mai clar oportunităţile. Într-un fel sau altul, tot ceea ce nu s-a făcut în România în ultimii 30 de ani este oportunitatea prezentului şi a viitorului. Şi asta încerc eu să explic altora: faptul că nu avem autostrăzi, că sunt blocuri care nu sunt văruite e minunat. Înseamnă că azi putem să facem autostrăzi, să dăm cu var pe blocuri, să nu mai tăiem pădurile. Într-un fel sau altul, poţi privi şi din unghiul ăsta, ceea ce face posibile o grămadă de idei, de proiecte”.
    Diaconu a pus bazele şi a crescut afacerea Ceetrus (fosta Immochan) în România; a fost numit la conducerea activităţilor locale în 2013, iar în vara anului trecut a plecat în Franţa, la sediul general, pentru a coordona dezvoltarea imobiliară a grupului la nivel internaţional. Acum se ocupă de gestionarea activităţilor Ceetrus în cele patru ţări în care grupul are active de 1,4 miliarde de euro, venituri de 110 milioane de euro în 2018 şi un plus de 5% previzionat pentru anul în curs. Numirea sa a venit odată cu reorganizarea activităţilor grupului, povesteşte Diaconu.
    Organizarea actuală a plecat de la principiul că fiecare ţară, teritoriu, cultură, fiecare proiect, mai mic sau mai mare, este unic. Iar această unicitate este dată de foarte multe elemente. Pe de o parte, este dată de localizarea geografică; un proiect din Rusia, altul din Polonia şi unul din România nu au aceeaşi abordare culturală. Unicitatea este dată uneori de aspectul local al oamenilor, spune el. „Din dorinţa de a nu gestiona activitatea, în continuare, de la mii de kilometri, plecând de la premisa că noi ştim oricum ce vor oamenii, am hotărât că trebuie să ne apropiem foarte mult de aceste locaţii, încercând să le înţelegem, să găsim o relaţie cu comunitatea şi încercând să dăm cele mai sincere şi mai bune răspunsuri la nevoile pe care le au”, declară managerul. Ideea de bază, explică tot el, a fost ca organizarea globală a companiei să meargă către aceste zone de portofolii şi astfel s-a format şi portofoliul impropriu numit „Europa de Est”, care conţine Polonia, Rusia, Ucraina şi România. Un alt portofoliu conţine Spania, Portugalia şi Ungaria, al treilea conţine Italia şi Luxemburg, iar al patrulea este reprezentat de Franţa.
    În contextul acesta, portofoliul care cuprinde Polonia, Rusia, Ucraina şi România a creat o structură de conducere bazată la Bucureşti. „Cu colegii care se găsesc în fiecare ţară încercăm să fim foarte aproape de fiecare proiect, luând decizii transnaţionale, încercând să facem o migrare a unor parteneri dinspre Polonia către Rusia, România şi viceversa”, afirmă Diaconu. Sunt, de pildă, branduri care există în Polonia dar nu şi în România. Sau poate sunt branduri ruseşti (comercianţi) care ar vrea să între în spaţiul european. „Atunci profităm de această perspectivă şi rămânem în continuare în rolul de federator zonal, văzând rolul la nivel de regiune. Ne întrebăm constant: «Ce pot aduce eu bun dintr-un spaţiu în altul?» Este vorba de un perimetru economic mai larg, în care încercăm să creăm legături”, punctează tot el.
    În perspectiva sa, România este în continuare considerată o ţară cu oportunităţi, pe un trend bun, cu riscuri limitate. „Ceea ce dă încredere. În România sunt foarte multe oportunităţi, dar toată lumea trebuie să înţeleagă că nu mai sunt posibile acele tunuri care au fost posibile în trecut, de genul «dacă bag azi 100 de lei, voi câştiga 1.000 de lei în două săptămâni sau în doi ani». Nu se mai poate. Şi tipologia afacerilor se schimbă. Cei care vor reuşi, care vor rezista în timp, sunt oamenii din diverse zone care vor reuşi să se unească între ei şi să construiască un fel de cluster de business în care fiecare aduce câte ceva. Cei care sunt solitari se confruntă cu cele mai mari riscuri. Nu spun că nu vor rezista, poate vor fi extrem de longevivi, dar de unul singur nu ai cum să mai reuşeşti.”
    Tot managerul Ceetrus Europa de Est explică faptul că, văzând o afacere la nivelul a patru ţări, unele lucruri devin mai uşoare. De pildă sunt mai facile arbitrarea, precum şi  diminuarea riscurilor. „Acest transfer intercultural este fabulos. Am fost la Kiev două zile şi am fost răvăşit. Ştiu Ucraina din 2006, ca o ţară care îmi aducea foarte mult aminte de perioada comunistă de la noi din ţară. Ce am văzut în ultimele săptămâni, ca evoluţie, este extraordinar. De ce? Pentru că toate aceste ţări care la un moment dat au rămas în urmă nu mai urmează acelaşi parcurs linear pe care l-au avut Franţa şi Germania după al doilea război mondial.” Ţările vestice au plecat de la un moment T0 şi au avut o evoluţie mai rapidă sau mai înceată, dar pieţele care vin acum din spate merg în salturi, explică Diaconu, care face semne ce seamănă cu linia unei electrocardiograme în timp ce vorbeşte. „Acum, dacă sunt ţări care au un gap de zece ani faţă de ţările vestice, comparând PIB sau alţi indicatori, miracolul este că nu vor avea nevoie de zece ani pentru a parcurge această distanţă. Vor sări anumite etape. De pildă în Franţa, ordinea firească a evoluţiei mijloacelor de plată a plecat de la cash, a trecut la cec bancar, apoi la card şi plata cu telefonul. În România nu au existat cecurile bancare, aşa cum am văzut în filme.”
    Despre experienţa sa de lucru în patru ţări, concomitent, spune că este o sursă extraordinară de învăţare. Pe de o parte, indiferent de nivelul de dezvoltare, trebuie să vezi care sunt lucrurile bune, pentru că poţi descoperi nişte zone de vârf, pe care ţări mult mai dezvoltate nu le au. „Dacă poţi evalua un astfel de proiect excelent pentru a vedea dacă ideea este exportabilă / importabilă, este foarte interesant. Am văzut în Kiev un ansamblu dezvoltat într-un model mixt, în care primul lucru dezvoltat a fost o universitate privată. Când priveşti proiectul, dacă uiţi că eşti la Kiev, într-o ţară care este în conflict, ai zice că este în SUA.” Dezvoltarea a plecat de la faptul că investitorii au avut un teren foarte mare şi gândindu-se cu ce să înceapă au vrut să facă o univesitate, în care învaţă 900 de studenţi în condiţii de Silicon Valley, totul superdigitalizat. „Ideea lor genială a fost că având un teren mort, o veche platformă industrială demolată, au vrut să-l aducă la viaţă, iar acest lucru este cel mai uşor de făcut aducând tineri”, spune Diaconu.
    Faza a doua a proiectului a fost de birouri, pentru că aceşti tineri reprezintă o veritabilă bogăţie pentru firmele care doreau să angajeze specialişti. Astfel, s-a creat deja legătura între studenţi şi birouri. „Acum pornesc faza a treia, care este de rezidenţial. În fiecare ţară în care merg văd lucruri excepţionale”, spune Diaconu, care coordonează acum activitatea a 250 de oameni în cele patru ţări; valoarea investiţiilor aflate acum în derulare este în jur de 300 de milioane de euro. „Este o zonă a lumii care încă poate să arate foarte mult. Dovadă Rusia, pe care eu am descoperit-o prin intermediul cărţilor scriitorilor ruşi, care vorbeau despre cât de mare este ţara. Când mergi şi o vezi, înţelegi destul de repede cât de mare e, pentru că pentru a merge să vizităm un centru comercial avem de parcurs un drum cu avionul de patru sau şase ore, de exemplu. Poţi să faci lucruri interesante. Şi Ucraina este o ţară cu mare potenţial. Polonia şi România intră deja într-o zonă a maturităţii.”
    Românul spune că în noua sa formă de organizare, Ceetrus nu mai are directori de ţară, fiecare piaţă având un director operaţional. Sunt cinci directori operaţionali (în Rusia fiind doi), care împreună cu Diaconu şi încă trei oameni formează un board de portofoliu. În plus, nu mai există noţiunea de grup, finanţarea vine de la acţionari, dar decizia de investiţii se ia la nivelul boardului de portofoliu. „Înainte eram director de ţară, dar decizia de alocare se făcea la nivel de corporate, care era ca o umbrelă. Acum, umbrela a dispărut. Au fost create aceste patru portofolii şi toate deciziile se iau la nivelul boardului”, explică Diaconu. Astfel, procesul de decizie este foarte scurt şi foarte implicat. Înainte pregătea cineva un dosar, pe care altcineva se uita şi lua o decizie. Era un proces destul de lung, iar oamenii aveau o cunoaştere relativă a subiectului. Acum, toţi oamenii care sunt în jurul mesei ştiu care este subiectul, iar timpul de luare a deciziei este mult mai scurt. „Şi eu zic că şi riscurile sunt reduse, pentru că ştii care este subiectul. Iar decizia este colaborativă. Dacă un dosar generează o dispută, este clar că proiectul este neclar sau riscant.” În fiecare lună boardul se întâlneşte, prin rotaţie, în altă ţară. Lui Diaconu acest lucru i se pare fantastic: „În fiecare săptămână merg dintr-o ţară în alta şi trebuie să plonjez în contextul respectiv, să fac un research, să fiu acolo cu ei şi să îi înţeleg. Nu pot face un copy paste, plecând de la ideea că dacă a mers într-o altă ţară va funcţiona şi acolo. Primul lucru este imersiunea culturală, cu inspiraţie din altă parte, dar cu adaptare locală”. Deja rezidenţialul este atât de ancorat în local, încât şi atunci când faci în Bucureşti dezvoltări trebuie să ţii cont că sunt diferenţe între sectoare. „La rezidenţial diferă enorm cerinţele între Braşov, Cluj şi Bucureşti”, spune el.
    Schimbarea mare pe care o observă este că acum funcţionează foarte bine organizarea în cluster sau ecosistem. „Tot ce faci cu o multitudine de funcţiuni formează un ecosistem. Mallul în sine devine acum un loc orientat către entertainment, devine o alternativă la Facebook. Dacă reuşeşti să faci un loc care să reunească oamenii, devine un hotspot al oraşului. Oamenii nu vor veni într-un loc decât dacă le oferi motive.”
    Despre activitatea sa din prezent spune că dimensiunea afacerii şi dimensiunea geografică nu mai permit să facă lucrurile în mod direct, iar singurul lucru care rămâne de făcut este să construiască echipe puternice. „Când eşti într-un perimetru mai mic, poţi miza pe energia ta, pe carisma ta, pe relaţiile tale să împingi lucrurile într-un mod mai accelerat; o poziţie transnaţională, cu portofoliul larg, nu mai permite aşa ceva. Jobul meu este să duc o parte din personalitatea echipei din România în celelalte ţări, pentru că este un profil de antreprenor. Echipa de aici s-a dezvoltat cu acest profil, de aceea am fost pionieri şi am mers mai departe decât ni s-a spus.” Pe de altă parte, echipa din România se poate inspira din activitatea echipelor din celelalte ţări, pe anumite niveluri de expertiză. „Noi ca români facem greşeala de a ne închipui că le ştim pe toate.”

    CARTE DE VIZITĂ

    Tatian Diaconu este unul dintre românii a căror carieră a avut o evoluţie spectaculoasă. El a absolvit Academia Trupelor de Uscat Nicolae Bălcescu din Sibiu, având o licenţă în managementul organizaţiilor. După o carieră de trei ani ca ofiţer, a plecat în Franţa, unde a urmat cursurile IUT Le Havre (Institut Universitaire de Technologie), specialitatea tehnici de comerţ, şi University Institute for Business Administration, având un master în managementul organizaţiilor, serviciilor şi evenimentelor.

    Februarie 2019
    Este numit general manager al portofoliului Ceetrus (fost Immochan) pentru Polonia, România, Rusia şi Ucraina.

    August 2018
    A preluat rolul de international development leader al Ceetrus în Lille, Franţa.

    2013
    Era numit managing director al Ceetrus România (fostul Immochan România) după şapte ani petrecuţi ca responsabil de dezvoltare pentru reţeaua Bricostore.

    2006
    A fost numit responsabil de expansiune pentru Decathlon România, lucrând în cadrul grupului francez din 2002.