BusinessMagazin

Tag: epocă

  • Dacă aţi prins “epoca de aur” şi vă era dor de securişti, relaxaţi-vă. Sunt mai aproape de noi ca niciodată

    Daca faci o comparatie intre ultimul discurs al lui Barack Obama si declaratia despre “statul mafiot” a lui Traian Basescu, te ingrozesti. Iti dai seama ca suntem diferiti fundamental si poate iremediabil. Chiar daca o duci foarte bine in Romania, realizezi in ce tara traiesti. Daca ai si alte asteptari de la viata, in afara banilor, chiar poti sa te gandesti serios sa emigrezi.

    Cunoasteti vreun antreprenor de succes care si-a lasat business-ul si a fost lasat de politrucii sa ia taurul de coarne, fara sa faca blat cu serviciile? Eu nu! Prin ceea ce vedem ca se intampla astazi in Romania, se demonstreaza clar ca intuitia antreprenorilor onesti a functionat corect. 

    Dacă aţi prins “epoca de aur” şi vă era dor de securişti, relaxaţi-vă. Sunt mai aproape de noi ca niciodată

  • Faţa întunecată a socialismului – GALERIE FOTO

    Vladimir Solovev este fotograf, iar în anii 80 ai secolului trecut a făcut parte din faimosul grup de creaţie Triva, desfiinţat, din motive politice. Fotografiile lui Solovev din acea perioadă sunt un bun răspuns pentru orice nostalgii ar isca epoca actuală. Întrebat dacă ar mai vrea să trăiască în URSS din nou, fotograful a răspuns: “Cine vrea să calce de două ori pe aceeaşi greblă?”.

    O galerie foto despre viaţa cotidiană din acele vremuri.

  • Faţa întunecată a socialismului – GALERIE FOTO

    Vladimir Solovev este fotograf, iar în anii 80 ai secolului trecut a făcut parte din faimosul grup de creaţie Triva, desfiinţat, din motive politice. Fotografiile lui Solovev din acea perioadă sunt un bun răspuns pentru orice nostalgii ar isca epoca actuală. Întrebat dacă ar mai vrea să trăiască în URSS din nou, fotograful a răspuns: “Cine vrea să calce de două ori pe aceeaşi greblă?”.

    O galerie foto despre viaţa cotidiană din acele vremuri.

  • 5 conspiraţii care au marcat istoria lumii antice. Cine ar fi fost în realitate Moise?

    Se presupune că ”Cele 10 porunci” ar fi inspirate din capitolul 125 al Cărţii Egiptene a Morţilor.

    Acţiunile conspirative au marcat cursul istoriei. Fie că vorbim de epoca antică, medievală, modernă sau contemporană, au existat întotdeauna zvonuri care au dat evenimentelor o notă aparte. Totuşi, cele mai spectaculoase teorii ale conspiraţiei au ca subiect episoade din vieţile unor personaje cunoscute.

    Iată 5 conspiraţii care au marcat istoria lumii antice. Cine ar fi fost în realitate Moise?

  • Noua realitate economică ar putea fi ”Made in Russia”

    O combinaţie de cea mai mare criză valutară prin care trece ţara din 1998 şi o scădere fără precedent a salariilor reale în ultimii doi ani a rezultat în salarii competitive cu China pentru a treia oară de la finalul epocii ţariste de acum un secol.

    În dolari, salariile ruşilor au scăzut anul trecut aproape la jumătate din nivelul fostelor ţări URSS, cum ar fi Republica Cehă, potrivit Şcolii Economice din Moscova.

    Aceasta a făcut companii de la producătorul sud-coreean de electronice Samsung, până la producătorul de batoane de ciocolată Mars din SUA să caute locaţii cu forţă de muncă mai ieftină.

    Datele publicate miercuri arată un declin al producţiei industriale sub estimările analiştilor, ducând creşterea la 0,3% faţă de anul trecut. Ministerul economiei estimează că pe tot anul, creşterea va fi de 0,4%, după o contracţie de 3,4% în 2015.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Milionarul care se consideră miliardar, a recreat Jurassic Park şi vrea să lanseze Titanic II. „Vreau să cheltuiesc banii pe care îi am până când mor”

    Clive Palmer este un om de afaceri australian care şi-a făcut averea din minerit. Acesta deţine compania Mineralogy, iar de-a lungul timpului a cumpărat alte companii pentru a-şi mări imperiul, companii precum Waratah Coal sau Queensland Nickel şi Palmer Nickel and Cobalt Refinery. Averea acestuia este estimată de Forbes la 550 de milioane de dolari.

    Palmer a devenit cunoscut mai ales din prisma excentricităţilor sale. În 2008 a cumpărat o echipă de fotbal din China pentru a-şi mări vizibilitatea, iar în 2013, într-o conferinţă de presă, Palmer a anunţat că plănuieşte să construiască o replică fidelă a Titanicului, numit Titanic II, după cum era de aşteptat. Planul era ca noul vas să refacă traseul Titanicului, să plece în 2016 din Southampton până la New York, dar lansarea a fost amânată pentru 2018. Acesta plănuia să recreeze atmosfera de epocă de pe Titanic, urmând să fie folosite costume de epocă, iar accesul la TV sau Internet să fie interzis. Dar nu au mai fost făcute date publice despre despre construcţia vasului, iar proiectul care se crede că a fost abandonat.

    Atras de alt dezastru, Palmer a anunţat că vrea să construiască un parc inspirat de pelicula Jurassic Park. Iniţial, Palmer dorea să cloneze dinozauri pentru acest parc, însă a abandonat această idee, hotărând să folosească în loc versiuni robotice gigantice.  El a comandat 160 de dinozauri animatronici, iar acestia au fost găzduiţi în Palmer Coolum Resort, o staţiune a sa aflată pe coasta de nord a Australiei.  Primii dinozauri au fost Jeff, un Tyrannosaurus rex, şi Bones, un Omeisaurus.

    Parcul, numit Palmerasaurus, a fost deschis pentru public pe 14 decembrie 2013, dar nu s-a bucurat de prea mare succes.

    Potrivit publicaţiei Time, Clive Palmer a declarat  că „vreau să cheltuiesc banii pe care îi am până când mor” şi că deşi valoarea averei sale este de rândul milioanelor, el se consideră miliardar.

  • Cronică de film: Ben-Hur

    Sigur, pare o întrebare care nu-şi are întotdeauna rostul – unele filme nu au excelat la prima strigare – dar de cele mai multe ori iei decizia de a relansa un film atunci când versiunea a avut un succes cel puţin moderat. Dacă vorbim de un film precum Ben-Hur, care a primit cele mai multe premii Oscar în istoria cinematografiei, atunci întrebarea de mai sus ar trebui să fie determinantă pentru viitorul producţiei.

    Mai mult ca sigur, cei care au lansat anul acesta Ben-Hur nu şi-au pus întrebarea în caz; de fapt, cred sincer că nu şi-au pus nicio întrebare. Au presupus că lumea va da năvală în sălile de cinematograf pentru a revedea povestea cu un plus de efecte speciale. Dar Timur Bekmambetov, oricât de talentat ar fi ca regizor, nu este William Wyler; iar Jack Huston cu siguranţă nu e Charlton Heston.

    Ben-Hur spune povestea prinţului evreu Iuda Ben-Hur şi a fratelui său adoptat, orfanul roman Messala Severus. În timpul copilăriei, cei doi băieţi sunt apropiaţi, dar Messala se îndrăgosteşte de sora bună a lui Iuda, Tirza. În cele din urmă, el se hotărăşte să plece din Ierusalim pentru a-şi găsi drumul în lume; în absenţa sa, tensiunile dintre evrei şi romani cresc, iar Iuda se vede prins în mijlocul unei lupte pentru putere. Acuzat de plănuirea unui asasinat, el este vândut ca sclav şi petrece următorii cinci ani la marginea imperiului.

    Principala problemă a acestei reinterpretări a fost lipsa unei figuri care să impună respect. Prin decizia de a folosi aproape în totalitate actori necunoscuţi (excepţie făcând Morgan Freeman), Bekmambetov şi-a dat singur cu ciocanul peste mână.

    Lungimea filmului este o altă problemă: Ben-Hur este povestea epică a celor doi fraţi despărţiţi de cultura şi politica vremii, iar descrierea sa coerentă necesită mai mult de două ore; filmul din 1959, recompensat cu 11 premii Oscar, durează mai bine de 3 ore şi jumătate. Pentru a nu strica programul milenialilor ajunşi din întâmplare în sala de cinema, producătorii au înghesuit o bună parte a acţiunii într-un monolog rostit de Morgan Freeman. Nu a fost de ajuns, aşa că au trimis probabil filmul şi la un soi de măcelarie operată de oamenii de la montaj. Asta duce, bineînţeles, la secvenţe lipsite de coerenţă, în care personaje dispar şi reapar.

    Singurii care par să-şi fi făcut treaba sunt cei de la departamentul scenografie, pentru că decorurile sunt într-adevăr spectaculoase şi evocă destul de bine epoca respectivă. Vorbind despre acest sentiment de autenticitate, regizorul a declarat că s-a făcut o documentare serioasă despre epoca respectivă pentru a stabili cu exactitate cum arătau carele, cum se îmbrăcau atunci oamenii, cum îşi purtau părul etc. Iar designerul de costume explică: „M-am inspirat din filmele anterioare, mai ales din clasica producţie a anului 1959, dar şi din surse istorice şi artistice, cum sunt frescele, statuile, picturile etc.“ Cel mai interesant amănunt legat de vestimentaţie este că Varya Avdyushko a comparat uniformele romanilor cu cele ale militarilor de astăzi, din trupele speciale sau din diverse armate, tocmai cu scopul de a găsi câteva elemente de legătură care puteau fi exploatate pentru a atrage publicul contemporan.

    În concluzie, Ben-Hur 2016 este un experiment ratat, la fel ca multe alte remake-uri sau rebooturi, şi nu aduce nimic în plus producţiei din 1959; ba chiar din contră. Sper doar că amatorii mai tineri de film nu se vor lăsa seduşi de mirajul efectelor speciale şi îşi vor rezerva trei ore şi jumătate pentru a urmări varianta corectă.

    Nota: 4/10

    Regia:
    Timur Bekmambetov

    Distribuţie:
    Jack Huston, Toby Kebbell, Rodrigo Santoro

    Durată:
    125 minute

    Buget:
    100 milioane dolari

    Data lansării:
    19 august

  • Faţa întunecată a socialismului – GALERIE FOTO

    Vladimir Solovev este fotograf, iar în anii 80 ai secolului trecut a făcut parte din faimosul grup de creaţie Triva, desfiinţat, din motive politice. Fotografiile lui Solovev din acea perioadă sunt un bun răspuns pentru orice nostalgii ar isca epoca actuală. Întrebat dacă ar mai vrea să trăiască în URSS din nou, fotograful a răspuns: “Cine vrea să calce de două ori pe aceeaşi greblă?”.

    O galerie foto despre viaţa cotidiană din acele vremuri.

  • Cronică de film: The Nice Guys

    În calitate de regizor, Shane Black surprinde destul de bine starea de spirit a anilor ‘70, oferind o mulţime de detalii spectatorilor. Atmosfera retro iese în evidenţă chiar din primele secunde, prin fontul titlurilor de deschidere şi coloana sonoră specifică vremii. De-a lungul filmului, epoca este evocată prin repere muzicale, detalii de design de producţie şi de costume sau aluzii la alte filme.

    Prima scenă e chiar foarte reuşită: un copil se furişează în dormitorul părinţilor în mijlocul nopţii şi fură o revistă pentru adulţi de sub pat, admirând fata de pe copertă. Imaginea rămâne pe el câteva secunde, sugerând parcă modul în care el se vede întâlnind-o, peste ani, în viaţa reală.

    Combinaţia dintre actorii principali e potrivită din mai multe puncte de vedere: interpretarea lui Russell Crowe, diferită de cele cu care eram obişnuiţi, o completează perfect pe cea a lui Gosling. Cei doi sunt amuzanţi şi dau o notă de lejeritate filmului, pe alocuri lăsând chiar impresia că improvizează o parte din replici. Partea cea mai bună a filmului este dată însă de dialoguri: aici se vede mâna lui Shane, care livrează replici spumoase de la început până la final.

    Altfel, vorbim de un film poliţist care se aseamănă într-o oarecare măsură cu The Man from UNCLE; diferenţa majoră este că nu mai vorbim de spioni, ci de poliţişti. Nici măcar de poliţişti, ca să fiu mai exact, ci de oameni cu arme. Personajul lui Gosling, Holland March, este un detectiv particular din Los Angeles, iar Jackson Healy (Crowe) este un fel de recuperator. Cei doi îşi unesc forţele în momentul în care Misty Mountains, o vedetă a industriei pentru adulţi, dispare fără urmă. Chiar dacă cei doi aşa-zişi eroi ajung la un moment dat implicaţi în tot felul de conspiraţii la nivel înalt, scenariul păstrează totuşi o doză destul de mare de umor; este, până la urmă, o comedie.

    The Nice Guys oferă publicului posibilitatea de a urmări un film care nu este populat cu supereroi şi care are principalul obiectiv de a oferi 120 de minute de distracţie; în mare măsură reuşeşte acest lucru, drept pentru care îl recomand tuturor celor care vor să mai şi râdă în sala de cinema.

  • Povestea Lupului de pe Wall Street: cum a ajuns de la vânzător de îngheţată la o avere de zeci de milioane de dolari


    Aşa că a renunţat la studii şi, după mai multe afaceri nereuşite (a încercat de pildă să vândă carne şi fructe de mare), a fost angajat în cadrul firmei de brokeraj L.F. Rothschild. A prins gustul tranzacţionării de titluri de valoare şi, după câţiva ani de muncă în cadrul mai multor firme de brokeraj, şi-a perfecţionat abilităţile în domeniu. A şi câştigat suficienţi bani pentru a-şi porni propria firmă, Stratton Oakmont, unde a angajat mai mulţi prieteni din copilărie în poziţii de management.

    De exemplu la conducerea diviziei de corporate finance i-a angajat pe Andrew şi Kenny Greene, iar Daniel Porush a fost numit partener junior. Iar tatăl, Max Belfort, a primit funcţia de CFO al firmei. În firmă se practica schema de trading cunoscută drept „pump and dump„, prin care este influenţată creşterea preţului unei acţiuni pe baza unor declaraţii sau recomandări înşelătoare sau exagerate în urma căreia autorii schemei îşi vând partea de acţiuni la preţul astfel creat, iar victimele pierd mare parte din investiţie. Oakmont a devenit astfel una dintre cele mai mari şi influente firme de brokeraj din lume.

    Belfort a creat şi un cult în care angajaţii firmei concurau nu doar pentru cât de mulţi bani câştigau, ci şi cât de mult puteau să cheltuiască. Faptul că majoritatea erau tineri a condus şi la un comportament dezechilibrat, de pildă consumul de droguri, jocurile de noroc şi prostituţia. Pe măsură ce influenţa lui Belfort a crescut, el a finanţat fondarea altor firme de brokeraj, iar capacitatea lui Belfort de a influenţa preţul de vânzare al acţiunilor a crescut. În timp Belfort a investit şi în companii precum Dollar Time Group şi Steve Madden Shoes. Abilitatea lui de a manipula preţurile acţiunilor i-a dus la profituri uriaşe, cel mai relevent exemplu fiind listarea bursieră a companiei Steve Madden Shoes, din care Jordan a câştigat 20 de milioane de dolari în mai puţin de trei minute.

    Pe măsură ce Stratton Oakmont a continuat să se extindă, Belfort şi-a ascuns câştigurile într-o bancă din Elveţia. Averea şi influenţa Stratton Oakmont creşteau în mod direct proporţional cu suspiciunile autorităţilor, iar o investigaţie îndelungă a adus acuzaţii împotrivia firmei şi a lui Belford. S-a ajuns la o înţelegere în care el a renunţat la conducerea Stratton Oakmont, vânzând partea lui din companie lui Daniel Porush. La scurt timp după vânzare, Belfort a intrat sub investigaţia FBI pentru spălare de bani.

    FBI l-a acuzat de fraudă şi spălare de bani, pentru care a fost condamnat la patru ani de închisoare şi o amendă de 110 milioane de dolari. A fost închis timp de 22 de luni, iar în acest timp a dezvoltat o pasiune pentru scris. În 2008, Jordan Belfort şi-a publicat autobiografia sub titlul „Lupul de pe Wall Street„. Anul următor, a lansat cel de-al doilea volum, „Prinderea lupului de pe Wall Street„, în care a detaliat viaţa lui de după arest. Astăzi, Belfort trăieşte în Los Angeles, California, în apropierea celor doi copii. Are propria companie, care organizează traininguri de vânzări şi cursuri motivaţionale.