New York Post scrie despre relatarea unor gardieni americani care l-au păzit pe Hussein înainte de executare (30 dec. 2006). Pentru că aveau copii la vremea aia, gardienii au avut parte de istorisiri din viaţa de tată a lui Saddam. Poveştile împărtăşite au fost multe, însă una dintre ele le-a rămas gardienilor în cap. Una tristă, pe care Saddam ar regreta-o probabil şi acum dacă ar mai trăi.
Rar mi-a fost dat să văd atât de mulţi actori buni (sau cel puţin decenţi) într-un film lipsit de orice fel de logică. Sigur, când te duci să vezi un nou episod din franciza Fast and Furious nu ai aşteptări foarte mari în ceea ce priveşte credibilitatea scenelor; dar acum parcă au dus totul prea departe.
|nainte de a demonta filmul, trebuie să recunosc că scenele de acţiune sunt spectaculoase – total nerealiste şi destul de stupide, dar spectaculoase. Dacă asta căutaţi, atunci poate că Fate of the Furious nu va fi o experienţă atât de dezamăgitoare. Dar trebuie să vă avertizez că al optulea episod se îndepărtează destul de mult de ideea de bază, şi anume cursele de maşini: nu cred că maşinile apar mai mult de 20-25 de minute în film.
Revenind la soarta furioşilor, regizorul F. Gary Gray ne aruncă de la început pe străzile din Cuba, acolo unde Dom Toretto (Vin Diesel) a devenit un fel de vedetă în lumea ilegală a maşinilor tunate. Consumăm 5 minute din cele 25 alocate curselor.
O întâlnire cu Cypher (Charlize Theron) îl face pe Dom să se întoarcă brusc împotriva tuturor celor pe care îi cunoaşte şi să înceapă să fure diverse arme care mai de care mai letale.
Fără alte explicaţii, trecem apoi în Statele Unite, unde Hobbs (The Rock) antrenează o echipă de fotbal de copii. O altă întâlnire, de data asta cu un agent guvernamental pe care îl cheamă dl Nimeni (serios, nu e o glumă), îl convinge pe Hobbs să plece în Germania, la Berlin, pentru a recupera de la terorişti o armă de distrugere în masă.
Probabil vă gândiţi acum: ”Ia uite şi la ăsta, ne-a povestit tot filmul“; nu vă temeţi, pentru că nu am dezvăluit decât primele 10 minute ale filmului. Celelalte 2 ore şi 5 minute aduc un fel de alergătură prin tot felul de ţări, culminând cu o confruntare undeva prin Rusia.
Franciza Fast and Furious a început în 2001, atunci când filmul cu acelaşi nume a făcut o radiografie cel puţin interesantă a curselor ilegale de maşini de pe străzile din Los Angeles. Nu a fost un film cu buget mare, dar reacţia publicului a făcut ca studioul de producţie să dea undă verde unei continuări. Din păcate însă pentru fani, franciza s-a transformat uşor-uşor într-una de acţiune fără prea mare legătură cu maşinile.
Furious 7 s-a întors puţin spre tema centrală, poate şi pentru a găsi o formulă acceptabilă de a-l scoate din poveste pe Paul Walker (care şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină, în timpul filmărilor); a fost un film primit bine atât de critici, cât şi de fani şi mi-e greu să înţeleg de ce producţia de anul acesta a luat-o pe alt drum. Dincolo de dilemele mele, sunt convins că banii vor curge şi de data asta.
Revin la concluzie: Fate of the Furious e un film lipsit de orice fel de logică, pe care nu l-aş recomanda decât în locul unui show prezentat de Dan Negru.
Notă: 4/10
De mai bine de 24 de ore curg miliarde de biţi de-a lungul şi de-a latul internetului, formând un melanj în care se amestecă caragielesc frunze, miniştri, umor mai mult sau mai puţin forţat, alte elemente de faună şi floră, manageri sau ziarişti.
Din toată această afacere cele mai şifonate ies oile, aşa că o să îmi permit să le iau apărarea în acest text.
Să pornim discuţia cu actualul brand de ţară al României, care, dincolo de faptul că a fost cumpărat dintr-o bază de date oarecare, suferă, în opinia mea, la capitolul concept. A circulat pe internet, la momentul adoptării imaginii o fotografie cu logo-urile a 35 de state: în cazul a 12 din acestea era prezentă culoarea verde, în 11 cazuri apăreau frunze, 12 au fonturi jucăuşe (an fost tentat să le zic tembele), şase au soarele prezent sau sugerat iar şapte au apă; logo-ul românesc le are pe toate cele enumerate. Original, nu?
Să trecem la miniştri. N-am fost prezent la discuţia ştabilor din turism, aşa că nu mă pronunţ. M-aţ fi aşteptat, însă, din partea ministrului Agriculturii ca în loc să emită idei despre frunze şi oi, să facă ceva în privinţa efectivelor. O statistică pe care am mai invocat-o, dar care merită amintită spune că pe vremea lui Ştefan cel Mare aveam o oaie la doi români, în timp ce în 2010 mai existau 1,7 oi la zece români; între timp efectivele par să mai fi crescut, dar nu atât de mult încât să-i permită domnului Daia să devină filozof şi poet.
Şi ca să mai aveem un termen de comparaţie, trebuie spus faptul că în Noua Zeelandă, o ţară căreia oile nu-i put, raportul este de 6 oi la un om. Poate asta o fi explicaţia faptului că de Paşti mâncăm miel provenit “down under”, tot aşa cum de ziua naţională 90% din fasole şi 60% din cârnaţi vin din import.
Mielul lui Dumnezeu stă la baza creştinismului, iar Jan van Eyck l-a pictat magistral pe unul dintre panourile Altarului din Gent, cea mai furată operă de artă din istoria lumii.
Egiptenii îi reprezintă pe zeul Khnum, stăpân al apelor reci şi creatorul tuturor lucrurilor care au fost, care sunt şi care vor fi, care a creat toţi zeii şi a făurit omul pe o roată de olărit şi pe zeul Hershef, al fertilităţii,drept bărbaţi cu capete de berbec.
Grecii au legenda lânii de aur, iar oile îl ajută pe Ulise şi pe camarazii săi să scape din peştera ciclopului Polifem. Oaia stă pe blazoanele comunelor Aussonne şi Carcassonne din Franţa, iar în Madagascar oile nu sunt mâncate, pentru că oamenii cred că cei dragi se reîncarnează în oi.
În cartea Apocalipsei, Mielul stă în picioare, cu şapte coarne şi şapte ochi, reprezentând cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe pământ. “Cînd a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, cari sînt rugăciunile sfinţilor”, spune apoi Biblia. Imaginea din Apocalipsă o veţi găsi pictată pe zidurile mânăstirii bendictine Pomposa de lângă Ferrara, Italia, dar şi în basilica San Marco din Veneţia.
Zic că atunci când o să facem cuvenitele diferenţe între dezbatere reală şi hăhăială cronică şi între a spune şi a face, poate că o să merităm o oaie pe blazon.
De mai bine de 24 de ore curg miliarde de biţi de-a lungul şi de-a latul internetului, formând un melanj în care se amestecă caragielesc frunze, miniştri, umor mai mult sau mai puţin forţat, alte elemente de faună şi floră, manageri sau ziarişti.
Din toată această afacere cele mai şifonate ies oile, aşa că o să îmi permit să le iau apărarea în acest text.
Să pornim discuţia cu actualul brand de ţară al României, care, dincolo de faptul că a fost cumpărat dintr-o bază de date oarecare, suferă, în opinia mea, la capitolul concept. A circulat pe internet, la momentul adoptării imaginii o fotografie cu logo-urile a 35 de state: în cazul a 12 din acestea era prezentă culoarea verde, în 11 cazuri apăreau frunze, 12 au fonturi jucăuşe (an fost tentat să le zic tembele), şase au soarele prezent sau sugerat iar şapte au apă; logo-ul românesc le are pe toate cele enumerate. Original, nu?
Să trecem la miniştri. N-am fost prezent la discuţia ştabilor din turism, aşa că nu mă pronunţ. M-aţ fi aşteptat, însă, din partea ministrului Agriculturii ca în loc să emită idei despre frunze şi oi, să facă ceva în privinţa efectivelor. O statistică pe care am mai invocat-o, dar care merită amintită spune că pe vremea lui Ştefan cel Mare aveam o oaie la doi români, în timp ce în 2010 mai existau 1,7 oi la zece români; între timp efectivele par să mai fi crescut, dar nu atât de mult încât să-i permită domnului Daia să devină filozof şi poet.
Şi ca să mai aveem un termen de comparaţie, trebuie spus faptul că în Noua Zeelandă, o ţară căreia oile nu-i put, raportul este de 6 oi la un om. Poate asta o fi explicaţia faptului că de Paşti mâncăm miel provenit “down under”, tot aşa cum de ziua naţională 90% din fasole şi 60% din cârnaţi vin din import.
Mielul lui Dumnezeu stă la baza creştinismului, iar Jan van Eyck l-a pictat magistral pe unul dintre panourile Altarului din Gent, cea mai furată operă de artă din istoria lumii.
Egiptenii îi reprezintă pe zeul Khnum, stăpân al apelor reci şi creatorul tuturor lucrurilor care au fost, care sunt şi care vor fi, care a creat toţi zeii şi a făurit omul pe o roată de olărit şi pe zeul Hershef, al fertilităţii,drept bărbaţi cu capete de berbec.
Grecii au legenda lânii de aur, iar oile îl ajută pe Ulise şi pe camarazii săi să scape din peştera ciclopului Polifem. Oaia stă pe blazoanele comunelor Aussonne şi Carcassonne din Franţa, iar în Madagascar oile nu sunt mâncate, pentru că oamenii cred că cei dragi se reîncarnează în oi.
În cartea Apocalipsei, Mielul stă în picioare, cu şapte coarne şi şapte ochi, reprezentând cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe pământ. “Cînd a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, cari sînt rugăciunile sfinţilor”, spune apoi Biblia. Imaginea din Apocalipsă o veţi găsi pictată pe zidurile mânăstirii bendictine Pomposa de lângă Ferrara, Italia, dar şi în basilica San Marco din Veneţia.
Zic că atunci când o să facem cuvenitele diferenţe între dezbatere reală şi hăhăială cronică şi între a spune şi a face, poate că o să merităm o oaie pe blazon.
Dacă anul trecut se vehicula suma de 500.000 de dolari, anul acesta, pentru noul sezon, Peter Dinklage, Kit Harington, Lena Headey, Emilia Clarke şi Nikolaj Coster-Waldau ar urma să primească nu mai puţin de 2,57 milioane de dolari, scrie adpm.ro
Johnsonville se află la doi paşi de Connecticut River şi a fost scos la vânzare recent pentru suma de 1,9 milioane dolari.
Nimeni nu se încumetă, însă, să negocieze cu proprietarii din cauza unei legende bizare care spune că Mr. Johnson însuşi, stafia fostului administrator, bântuie încă locul.
Un milionar excentric care ar vrea să-şi stabilească aici reşedinţa ar putea fi însă atras de clădirile vechi şi de peisajul înverzit, potrivit msm.com. Locul este atractiv în prezent doar pentru vânătorii de fantome şi de exploratorii urbani, scrie realitatea.net
Johnsonville se află la doi paşi de Connecticut River şi a fost scos la vânzare recent pentru suma de 1,9 milioane dolari.
Nimeni nu se încumetă, însă, să negocieze cu proprietarii din cauza unei legende bizare care spune că Mr. Johnson însuşi, stafia fostului administrator, bântuie încă locul.
Un milionar excentric care ar vrea să-şi stabilească aici reşedinţa ar putea fi însă atras de clădirile vechi şi de peisajul înverzit, potrivit msm.com. Locul este atractiv în prezent doar pentru vânătorii de fantome şi de exploratorii urbani, scrie realitatea.net
Un bun exemplu în acest sens este podcastul Defacto Sound, semnat de Dallas Taylor. Americanul a decis să realizeze o serie de emisiuni despre istoria sunetelor, dedicând primul episod lui Siri, programul de asistenţă vocală prezent pe iPhone-uri.
Audienţa medie a lui Taylor se ridică la 200.000 de oameni pe episod, intrând în top 10 al celor mai urmărite podcasturi de pe iTunes.
Dar costurile există totuşi – Taylor spune că un sezon îl costă în jur de 50.000 de dolari, majoritatea fiind salarii plătite angajaţilor -, în vreme ce calitatea unui episod scade considerabil atunci când include plasarea de produse.
Scopul final nu este însă podcastul în sine, după cum arată consultantul Sachit Gupta. “Trebuie să abordezi o problemă anume, ca să poţi înţelege mai uşor nevoile ascultătorilor”, spune el. “După ce le-ai câştigat încrederea, poţi să creezi un curs online, să scrii o carte sau să oferi consultanţă – şi pentru acelea ei vor plăti”, scriu cei de la entrepreneur.com.
Gupta oferă şi câteva sfaturi celor care vor să facă bani de pe urma podcasturilor: fii unic, nu schimba orientarea show-ului pentru a atrage o audienţă mai mare şi vinde inteligent. Cel de-al treilea punct, şi poate cel mai important, se referă la ideea că mulţi realizatori vând reclamă care nu are legătură cu conţinutul emisiunii. Acest lucru, subliniază Gupta, îţi va îndepărta ascultătorii.