Pe Garrett Camp şi Travis Kalanick i-a ajutat să vină la festivitatea de inaugurare a preşedintelui Barack Obama un prieten din comisia inaugurală, investitorul Chris Sacca. Kalanick, originar din Los Angeles, îşi vânduse recent firma de file-sharing companiei de infrastructură de internet Akamai, aşa că avea ceva bani. A făcut o donaţie 25.000 de dolari comisiei inaugurale şi a împărţit cheltuielile cu Camp. Aveau amândoi în jur de 30 de ani şi, în pofida dezastrului din economia mondială erau plini de optimism cu privire la efectele revoluţionare ale tehnologiei. Niciunul nu era prea încântat de politică, dar nu au vrut să rateze un moment istoric sau o petrecere importantă.
Au venit la Washington complet nepregătiţi. În noaptea de dinaintea inaugurării s-au trezit blocaţi în mulţime în afara Newseum, încercând să intre la o petrecere găzduită de Huffington Post. Era înnorat şi bătea vântul, şi doar unul dintre ei avea o căciulă călduroasă, de lână. Ajunseseră să o poarte cu schimbul, câte 10 minute fiecare, în timp ce trimiteau frenetic mesaje gazdei prin care-i cereau să intervină pentru a fi lăsaţi înăuntru.
În ziua cea mare, Camp şi Kalanick s-au trezit târziu. Kalanick închiriase o vilă aproape de Logan Circle pe site-ul de inchirieri pentru vacanţă VRBO, dar erau la câteva mile distanţă de locul în care ar fi trebuit să ajungă; niciun taxi nu era disponibil. În cele din urmă, au alergat în jos pe bulevard până în oraş. Când au ajuns la locurile lor, cocoţaţi, alături de Sacca şi de prietenii săi de mare calibru din Silicon Valley, deasupra platformei inaugurale, transpiraţia de pe ei s-a răcit, dându‑le o senzaţie de disconfort. „Până la sfârşitul zilei am intrat cu siguranţă într-un fel de stare de pre-hipotermie”, povesteşte Kalanick. „Toată lumea întreba: «Este ceva în neregulă cu tine?»”. La acea vreme, Camp încerca să-l impresioneze pe Kalanick cu o idee de afaceri pe care o dezvolta, care ar permite oricui are un smartphone să cheme printr-o simplă apăsare de de buton o maşină elegantă cu şofer. Kalanick era interesat, dar nu deosebit de entuziasmat, admiţând că este o idee bună, doar că nu una măreaţă. El avea propriile idei de start-up, printre care una pe care a numit-o Pad Pass, o reţea de apartamente de lux, mobilate.
Cu toate acestea, acolo, la Washington, era clar că era nevoie de un serviciu în genul ideii lui Camp. O maşină care ar putea fi chemată, urmărită şi evaluată prin intermediul unui smartphone ar fi o mană cerească pentru deplasarea prin oraşele mari, mai ales în timpul evenimentelor importante cum sunt inaugurările.
„Vezi?” i-a zis Kalanick lui Camp în timp ce mulţimea scanda „O-bam-a! O-bam-a!”, iar lumea aştepta ca Prima Familie a ţării să intre pe scenă. „Chiar avem nevoie de asta.” Camp găsise deja şi un nume pentru serviciul său de închirieri de maşini: Uber.
Aşa era în urmă cu opt ani. De atunci multe s-au schimbat – de pildă preşedintele şi întreprinzătorii. Acum Uber se numără printre cele mai mari servicii de transport cu maşina de lume, dar nu are ca angajaţi şoferi auto profesionişti şi nici nu deţine autovehicule (cu excepţia unei mici flote experimentale de automobile care se conduc singure). Uber este evaluată la 69 miliarde dolari, mai mult decât oricare alt start-up de tehnologie privat. Kalanick şi Camp au averi nete estimate la aproximativ 6 miliarde dolari fiecare. Nu le-a fost uşor să ajungă aici, iar în drumul lor spre succes au stârnit nenumărate controverse; în unele cazuri au creat probleme atât de mari încât guverne din state puternice s-au văzut nevoite să croiască legi care să le interzică afacerea.
Totul a început cu un tweet. Pe 11 ianuarie 2012, la aproape trei ani după ce Camp şi Kalanick au discutat, în timp ce îngheţau la inaugurarea lui Obama, despre ideea unei aplicaţii pentru smartphone sau tabletă care să pemită comandarea unei limuzine cu şofer, un mesaj al unei organizaţii care protejează drepturile călătorilor îi anunţa pe cei doi că vin necazuri. „Preşedinte Linton: @uber DC funcţionează ilegal.” Linton era reprezentantul taximetriştilor din capitala Americii. La acea vreme, Uber funcţiona în doar şase oraşe din Statele Unite şi se mişca cu prudenţă. Cu toate că Kalanick şi colegii săi ajunseseră să nu aibă încredere în reglementările privind activităţile de taximetrie, considerându-le doar modalităţi de a proteja firmele de profil şi serviciile slabe ale acestora de concurenţă nouă, ei examinau legile locale cu atenţie şi erau flexibili atunci când era necesar. Uber era mai degrabă un supus legii şi nu un răzvrătit. Dar aceasta avea să se schimbe. Mesajul de pe Tweeter fusese trimis din interiorul mohorâtului şi prăfuitului sediu al D.C. Taxicab Commission din Anacostia.
Şoferii de taxi din oraş au aglomerat o audiere care în mod normal ar fi fost plictisitoare pentru a-şi face vocea auzită. Şoferii de la Uber, spuneau ei, îşi desfăşurau ilegal activitatea în ultimele două luni. Ron Linton, numit cu numai şase luni în urmă de primarul Vincent Gray la conducerea comisiei pentru taxiuri, tindea să-i credă pe taximetrişti. Linton, care avea în jur de 80 de ani, era un bun planificator şi de mult timp ofiţer în rezervă în departamentul de poliţie al oraşului. El însuşi s-a transformat într-un agent al schimbării şi era hotărât să modernizeze taxiurile demodate ale capitalei, care nu ajungeau niciodată în cartierele mici şi nici nu acceptau carduri de credit. Pe atunci, taxiurile nici măcar nu aveau semne luminoase specifice sau o culoare uniformă care să le distingă de alte maşini. Linton era hotărât să transforme industria din interior păstrând în acelaşi timp locurile de muncă ale celor 8.500 de şoferi licenţiaţi din regiune. Uber „funcţionează ilegal şi intenţionăm să luăm măsuri împotriva lor”, i-a asigurat Linton pe şoferii nervoşi de la şedinţă. Promisiunea a fost postată pe Twitter de D.C. Taxi Watch.