BusinessMagazin

Tag: bijuterii

  • Care este povestea spaniolului Miguel Ventas, care la 76 de ani a renovat un castel cu istorie din România – VIDEO

    Născut la Tarragona şi licenţiat în drept la Universitatea din Barcelona – după cum el însuşi se prezintă –, Miguel Ventas, acum în vârstă de 76 de ani, a ajuns în România în urmă cu aproape 15 ani. Imediat ce şi-a găsit un job, s-a îndrăgostit de un loc pe care azi îl numeşte „acasă”. Aşa a ajuns să cumpere conacul Banffy din Sânmărghita – la câţiva kilometri de Dej, în judeţul Cluj – şi să-şi stabilească acolo şi casa, şi biroul.

    Lucrase în domeniul turismului în Spania, apoi îşi făcuse propria firmă producătoare de mobilă, în aceeaşi ţară cu soare blând şi plaje fierbinţi. La mijlocul anilor ’90 a plecat în Tunisia, tot ca producător de mobilă. După zece ani, când piaţa de acolo nu i s-a mai părut atractivă, a început să se gândească la o nouă destinaţie.

    „Citeam în Financial Times despre mediile economice din mai multe ţări şi aşa am văzut că, pe atunci (în anii 2004-2005 – n. red.), costurile de trai din România erau similare cu cele din Tunisia, însă condiţiile pentru producţia de mobilă erau mai bune. Fiind spaniol, româna îmi era destul de simplu de învăţat, ambele fiind limbi latine, aşa că am hotărât să vin aici. La început, am mers pe la târguri de mobilă, pentru a cunoaşte domeniul şi a interacţiona cu producătorii locali”, îşi aminteşte Miguel Ventas.

    Nu îi plăceau – nici atunci şi nici acum – oraşele mari şi aglomerate precum Bucureştiul, aşa că a ales Transilvania şi a început din nou să cerceteze. De această dată, în căutarea unui loc potrivit pentru producţia de mobilă. Iniţial, şi-a stabilit firma undeva în apropiere de Cluj, apoi s-a orientat către Sânmărghita, un sat cu mai puţin de o mie de locuitori, aflat la o distanţă de 12 kilometri de Dej şi de 64 de kilometri de Cluj-Napoca. Pentru că businessul cu mobilă parcă nu era complet pentru tot ceea ce visa el să facă în România, Miguel Ventas a hotărât să facă o investiţie la care nu mulţi se încumetă. Aşa că a cumpărat o ruină, cu gândul că o va readuce la viaţă.

    „Tot timpul am fost interesat de investiţii imobiliare, de aceea am avut curaj să investesc în recondiţionarea conacului Banffy.”

    Rădăcinile

    Istoria satului Sânmărghita îşi are originile la începutul mileniului trecut, localitatea fiind consemnată pentru prima dată în 1330. Iniţial, satul a aparţinut domeniului Cetăţii Ciceu, dăruit de Matei Corvin lui Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului al XV-lea. Alexandru Lăpuşneanu a fost ultimul domnitor care a reuşit să mai stăpânească aceste teritorii transilvane, folosindu-se, în mare parte, de forţa armelor.

    „Numele satului evocă hramul mănăstirii romano-catolice Sfânta Margareta, ctitorită în jurul anului 1300 şi ale cărei ruine au fost descoperite aici în 1861. Despre Sfânta Margareta ştim că a fost nepoata Regelui Angliei Edmund al II-lea şi că s-a născut în jurul anului 1045, în Regatul Ungariei, acolo unde tatăl său, prinţul Edward, a fost forţat să trăiască în exil. În jurul anului 1070, Margareta devine regina Scoţiei, dând ulterior naştere la trei viitori regi ai Scoţiei. Ea a fost o ambasadoare ferventă a catolicismului, fiind canonizată în anul 1250 de către papa Inocenţiu al IV-lea. Datorită legăturilor date de locul naşterii, după canonizare numele său a devenit o prezenţă extrem de populară în Regatul Ungariei, un număr important de biserici şi mănăstiri primind hramul său”, se arată pe site-ul Artmark Historical Estate, divizia imobiliară a casei de licitaţii Artmark.

    Timp de mai multe secole, diferite părţi ale satului Sânmărghita au aparţinut unor familii importante ale vremii, multe dintre ele nobiliare, precum Banffy, Bethlen, Haller, Kornis sau Kemeny. Conacul Banffy poartă astfel numele familiei căreia i-a aparţinut la începuturi, fiind construit la începutul secolului al XIX-lea. Indiciul că primul proprietar al conacului a fost familia Banffy este o inscripţie de pe una din grinzile imobilului. Arhivele istorice consemnează, la un moment dat, conacul în posesia familiei Bethlen, un alt nume nobiliar al Transilvaniei, pentru ca, la începutul secolului XX, să fie menţionat Jeno Horthy, fratele regentului Ungariei, care, prin căsătoria sa cu Rozsa Bethlen a făcut din conacul de la Sânmărghita o reşedinţă temporară, cel mai probabil destinată expediţiilor de vânătoare de care era extrem de pasionat, mai notează Artmark Historical Estate.

    Arhitectura conacului este neoclasică, imobilul fiind completat de un teren de peste 4.000 de metri pătraţi, cu pomi fructiferi şi un nuc bătrân martor al trecerii timpului.

    Schimbarea la faţă

    Miguel Ventas a preluat imobilul pentru a-l folosi atât ca locuinţă personală, cât şi ca birou. Achiziţia nu a fost lipsită de complicaţii, însă, în întreg procesul birocratic întortocheat, s-a bazat pe sprijinul unui avocat specializat în proceduri de acest tip, Gabriel Florin Tătaru, iar în toamna anului 2006 a devenit proprietar cu acte în regulă, cumpărând imobilul de la primăria comunei Mica, din care face parte satul Sânmărghita.

    „Nu am date exacte legate de cât a costat în total renovarea, însă a durat zece ani, din 2005 până în 2015. În momentul în care am cumpărat-o, clădirea era o adevărată ruină.”

    Cu răbdare, dar şi cu resurse financiare, Miguel Ventas a „şters praful” de pe comoara arhitecturală. Zidurile au fost curăţate pe interior şi pe exterior, au fost egalizate (fiind deteriorate pe alocuri de trecerea timpului), au fost înlocuite grinzile, s-au montat instalaţii noi de apă şi electricitate, acoperişuri, s-au îmbunătăţit izolaţiile, s-au curăţat cele 14 coloane toscane ale conacului, s-au montat ferestre noi şi centrală.

    O bună parte din elementele origi­nale se regăsesc însă în conti­nuare, printre acestea aflându-se coloanele de piatră, o parte din grinzile de lemn, elementele decorative de lemn din interior şi o parte din ornamentele faţadei. La final, conacul era integrat armonios în secolul XXI, putând fi folosit ca locuinţă. În prezent, sunt folosite doar parterul şi mezaninul, etajul şi mansarda fiind open space, complet renovate, dar nemobilate.

    În urmă cu trei ani, Miguel Ventas a dizolvat societatea prin care opera afacerea în producţie de mobilă, astfel că acum, spune el, are timp să se ocupe doar de ce îi place. Are un apartament şi în Budapesta, unde merge destul de des, iar timpul şi-l petrece alături de soţia sa, de origine elveţiană, pe care a cunoscut-o pe când avea 21 de ani, vârstă de la care sunt împreună
    peste tot.

    „Citesc, sunt pasionat de fotografie şi de filosofie, artă şi istorie. Filosofii mei preferaţi sunt Socrate, Seneca, Spinoza, Kierkegaard şi Carl Jung. Conacul l-am pus la vânzare şi vom vedea ce se va întâmpla, cine va fi interesat să-l cumpere. Eu cred că am făcut ce trebuia făcut pentru a-l menţine în viaţă, viitorul aparţine celor care îl vor avea în proprietate mai departe. Deocamdată, nu intenţionez să fac alte investiţii în România”, spune Miguel Ventas.

    Astăzi, conacul Banffy din Sânmărghita este scos la vânzare de Artmark Historical Estate, divizia imobiliară a casei de licitaţii Artmark, care intermediază această vânzare, cu un preţ de pornire de 500.000 de euro. Imobilul este însă estimat la aproape 600.000 de euro, la capătul tuturor investiţiilor făcute de Miguel Ventas.

    Conacul ar putea fi transformat în mic hotel sau pensiune, în cazul în care proprietarii nu intenţionează chiar să locuiască acolo, mai ales că este amplasat într-un sat liniştit, idilic, zugrăvit în nuanţe pitoreşti, rupt de realitatea cotidiană a oraşului.

    Miguel Ventas îşi doreşte doar ca viitorul proprietar să aprecieze conacul la adevărata sa valoare, aşa cum a făcut-o el însuşi. Pentru ca istoria să se poată scrie în continuare.

    Un nume de viţă nobilă

    Banffy este numele unei familii nobiliare din Transilvania, cu origini maghiare, fiind una dintre cele mai longevive dinastii din această regiune. Datele disponibile arată că istoria acestei familii a început în secolul al IX-lea, în Ungaria, descendenţii urmând să primească terenuri în Transilvania, unde au construit, de-a lungul timpului, mai multe reşedinţe. Una dintre cele mai vechi este castelul Banffy din Bonţida, judeţul Cluj, care datează din 1437. O ramură a familiei a fost ridicată la rangul de baron în 1660, iar o alta a fost ridicată la rangul de conte două secole mai târziu.

    SOS pentru imobilele istorice!

    Artmark Historical Estate, divizia imobiliară a casei de licitaţii Artmark, are în prezent în portofoliu peste 250 de proprietăţi, din care peste 150 sunt proprietăţi istorice sau artistice – conace, castele, domenii boiereşti, cu o valoare totală de aproximativ 200 de milioane de euro. Toate acestea sunt active care au nevoie să fie salvate de la degradare şi ruină, prin investiţii ale proprietarilor.

    „Lucrăm deja cu dezvoltatori care au atât interesul, cât şi puterea de a face ceva în acest domeniu şi a salva astfel de proprietăţi, a le reîncadra în circuitul public şi privat”, spunea recent Monica Barbu, CEO al Artmark Historical Estate.

    Din rândul imobilelor, în afară de conacul Banffy, mai fac parte conacul Procopie Casotta din judeţul Buzău, conacul Oteteleşanu din apropiere de Bucureşti sau vila poetului Octavian Goga.

    Artmark Historical Estate este specializată în valorificarea şi reintroducerea în circuitul rezidenţial şi turistic-cultural a monumentelor istorice şi de artă din România. Divizia se ocupă de administrarea proprietăţilor şi intermediază eventuala lor vânzare.

  • Cele mai puternice 100 de femei din business: Anda Jurcă, director naţional de vânzări { Teilor }

    •   Anda Jurcă este director naţional de vânzări pentru reţeaua de magazine de bijuterii Teilor din 2017, după ce a acumulat anteripr experienţă lucrând pentru branduri internaţionale precum Damiani, Pomellato, Garrard sau Cartier.

    •   Consideră că pentru a reuşi în mediul de afaceri din România este nevoie de răbdare, inovaţie, optimism şi constanţă.  
    •   Pasiunea pentru domeniul bijuteriilor şi dorinţa constantă de evoluţie sunt reperele pe care le consideră importante pentru cei care îşi încep cariera: „Atunci când faci ceea ce îţi place vei excela în orice domeniu alegi”.

  • Povestea oltencei cu afaceri în toată lumea care a ales să se întoarcă în Romania pentru a porni şi aici un business

    „La începutul carierei mele lucram la o companie de trading, acolo unde mă ocupam de antichităţi, artă şi de bijuteria de epocă. Astfel, am dezvoltat pasiunea mea pentru acest domeniu. Au urmat studii de design de bijuterie şi gemologie făcute la Londra, iar crearea propriului brand a fost un lucru care s-a întâmplat natural, însă nu peste noapte. A fost nevoie de câţiva ani buni pentru a-mi pune brandul pe picioare, pentru a-i construi o identitate şi a-l impune pe piaţă”, descrie românca Narcisa Pheres începuturile sale în industria bijuteriilor. Potrivit antreprenoarei, bijuteriile create de ea îmbină arta, istoria şi influenţele multiculturale, iar diamantele care le compun sunt aduse din toate colţurile lumii.

    Preţul bijuteriilor unicat create de ea porneşte de la 20.000 de dolari şi poate ajunge la peste 1 milion de dolari; un alt segment de bijuterii, Pheres ready to wear, au preţuri cuprinse între 2.000 şi 5.000 de dolari.

    Originară din judeţul Olt, antreprenoarea a studiat la Instituto di Moda Burgo din Milano şi la Central St. Martins din Londra, secţiunea Fashion Marketing. Ulterior, Narcisa Pheres s-a specializat în designul de bijuterii la Institutul Gemologic American din Carlsbad (Statele Unite)şi a devenit designer de bijuterii şi expert gemolog recunoscut pe plan mondial. După ce şi-a lansat prima colecţie proprie la Milano şi Veneţia, şi-a prezentat creaţiile şi în Tokio şi a mizat pe Asia pentru dezvoltarea afacerii. În prezent, are mai multe showroomuri în Hong Kong.

    „Asia este principala piaţă de dezvoltare a businessului, cu preponderenţă Hong Kong, acolo unde şi locuiesc, dar şi la Tokio, unde îmi sunt solicitate serviciile de a crea bijuterii bespoke chiar şi de către membrii casei regale”, descrie ea pieţele pe care este cel mai prezentă. 

    Însă, după ce bijuteriile create de ea au beneficiat de expunerea creată de faptul că au fost purtate de vedete internaţionale precum Madonna, Michelle Obama, Jennifer Lopez, Lady Gaga, Rihanna sau Beyoncé, în urmă cu doi ani antreprenoarea a lansat brandul şi pe piaţa din Statele Unite. „Bijuteriile au devenit nelipsite de pe covorul roşu cu prilejul marilor evenimente din lumea filmului sau a muzicii. Numeroase piese au fost purtate de vedete, de la Madonna la Michelle Obama, de la Jennifer Lopez la Lady Gaga, Rihanna sau Beyoncé”, povesteşte antreprenoarea. În ceea ce priveşte valoarea investiţiei în business, ea nu spune care este suma exactă, însă este vorba despre „mai multe milioane de dolari, repartizate pe parcursul mai multor ani”.

    Narcisa Pheres nu a neglijat nici piaţa din România, iar la finalul lunii martie a organizat un prim eveniment privat în cadrul căreia şi-a prezentat creaţiile. „În cadrul evenimentului am expus chiar şi câteva piese special create de mine pentru prinţesa Olga Romanoff, descendentă a casei ruse Romanov. Mă bucură faptul că am fost numită designerul oficial de bijuterii al prinţesei, iar acest lucru s-a întâmplat după un eveniment care a avut loc la Tokio, acolo unde am prezentat o colecţie bespoke”, descrie ea una dintre cele mai recente realizări.

    Cu prilejul expoziţiei de la Bucureşti a luat pulsul pieţei, având ca obiectiv introducerea pe piaţa locală a liniei de bijuterii Pheres ready to wear, ce include piese la preţuri mai accesibile.

    Întrebată care este potenţialul pieţei locale de a absorbi bijuteriile de lux, Narcisa Pheres a spus că piaţa bijuteriilor preţioase din România este încă într-o fază incipientă şi necesită educarea vânzătorilor şi a magazinelor de profil, însă are un potenţial foarte mare de creştere. „Sunt plecată de mai bine de 20 de ani din ţară, însă vin acasă des şi în ultima perioadă am observat că România are o clasă socială de mijloc tot mai numeroasă, iar pentru aceştia achiziţia unei bijuterii preţioase este o formă de investiţie.”

    Când vine vorba despre procesul de producţie, spune că pentru crearea bijuteriilor preţioase artista cumpără aurul şi platina de pe piaţa de metale preţioase, la fel ca şi celelalte companii de profil, iar pentru diamante lucrează cu o companie care este pe piaţă de peste 100 de ani. „Compania cu care lucrăm pentru diamante se ocupă de întregul proces de tăiere, şlefuire, finisare şi montare a pietrelor. Sursa pietrelor cu care lucrăm este foarte importantă pentru noi şi vrem să fim absolut siguri că nu lucrăm cu diamante ce provin din zone de conflict. Înainte de fiecare achiziţie cerem informaţii despre furnizor şi referinţe solide din domeniu. Pentru alte pietre preţioase lucrăm cu diferiţi colecţionari, sau direct cu cei ce deţin mine de smarald, rubin sau tanzanite.” De altfel, pentru a crea bijuteriile unicat, spune că se inspiră din orice o înconjoară, începând cu arta, istoria, natura, arhitectura, motivele etnografice, până la triburile africane, antichităţi şi muzeele pe care le vizitează în călătoriile pe care le face în diverse colţuri ale lumii.

    „Călătoriile mele în diferite colţuri exotice ale lumii sunt mereu o sursă de inspiraţie, la fel cum sunt şi tehnicile vechi japoneze sau chinezeşti folosite în modelarea lutului sau a ceramicii.”

    După ce şi-a luat porţia de inspiraţie şi are toate materialele pe stoc, în funcţie de gradul de complexitate al pieselor, ea decide unde va produce acea bijuterie – la artizani din Japonia, Hong Kong, India, Italia, Belgia, New York sau Los Angeles.

    Având în vedere că antreprenoarea nu produce mai mult de 100 de piese pe an sub marca Narcisa Pheres şi câteva mii de bijuterii sub brandul Pheres, acestea nu sunt distribuite şi în alte magazine de profil şi pot fi găsite doar în showroomurile proprii ale companiei sau pe site-ul propriu.

    „Cum majoritatea pieselor sunt unicat, nu distribuim bijuteriile în alte magazine, ci doar în propriile noastre showroomuri. Acestea sunt deschise în prezent la Hong Kong şi Tokio, însă piesele exclusiviste pot fi găsite acum şi în Los Angeles. Nu vindem încă în România pentru că nu am identificat ce magazine ar fi potrivite pentru noi ca brand.”

    Extinderea pe piaţa locală face parte dintr-o strategie de extindere a liniei de bijuterii Pheres ready to wear  pentru distribuţia pe mai multe pieţe.

    Capacitatea de producţie anuală este foarte mare pentru bijuteriile din seria Pheres ready to wear. „Putem produce mii de piese pe an dacă este cerere. Piesele care vin însă sub numele Narcisa Pheres sunt couture şi unicat. Acolo depinde de câte piese vreau să pun pe piaţă în acel an, care sunt evenimentele de covor roşu pentru care creez piese speciale, iar la acestea se adaugă cele comisionate direct de clienţi. Am numeroşi clienţi care îmi cer să le creez anumite bijuterii pentru a marca evenimente importante. În medie, nu creez mai mult de 100 de piese pe an sub marca Narcisa Pheres şi câteva mii sub marca Pheres.”

    În ceea ce priveşte preferinţele clienţilor, artista a spus că în timp clienţii au devenit colecţionari şi buni cunoscători în materie de bijuterii preţioase, iar cei mai mulţi care achiziţionează bijuterii sub brandul Pheres sunt clienţi sofisticaţi care vor ca piesele achiziţionate să fie artistice, unice şi să le reflecte stilul şi personalitatea. „Genul acesta de clientelă este destul de greu de mulţumit, însă luăm fiecare cerere ca pe o provocare şi ne străduim să depăşim de fiecare dată aşteptările. Cele mai căutate piese sunt cele ce conţin diamante sau pietre preţioase rare precum Paraiba, smaraldul din minele Muzo sau rubinul Pigeon Blood.”

    Recent, antreprenoarea a deschis şi o linie de închiriere pentru bijuteriile dintr-o colecţie dedicată mireselor, prin care clienţii, firmele specializate pe acest gen de evenimente sau departamentele speciale ale hotelurilor de 5 stele pot închiria de la Narcisa Pheres seturi – coliere, cercei şi butoni cu diamante sau tiare – începând de la 5.600 de dolari.

    „Coroana regală din colecţia Romanoff (coroană ce are sigla prinţesei Olga Romanoff) poate fi închiriată pentru suma de 11.240 de dolari şi vine într-un set ce include şi cercei şi colier. Pentru colecţia Bridal am creat mai multe pachete de închiriere din care clienţii pot alege în funcţie de buget”, descrie ea câteva din produsele colecţiilor sale.

    Antreprenoarea nu a oferit date financiare despre businessul pe care îl conduce, însă a spus că anul trecut compania a înregistrat o creştere exponenţială comparativ cu anul 2017. „Pot spune însă că ne concentrăm mai mult pe creşterea brandului decât pe veniturile din vânzări. Anul acesta a început destul de bine, mai ales că ne extindem pe partea de bijuterie ready to wear, care înseamnă automat mai mult market share şi creşterea exponenţială a cifei de afaceri.”

  • De la modă la canabis

    O casă de modă newyorkeză însă face pasul de la îmbrăcăminte destinată consumatorilor la accesorii pe care doritorii le pot găsi, pentru moment, în clinicile şi magazinele din California care pot distribui canabis în scopuri medicinale, scrie LA Times. Primele produse oferite de casa Sundae School vor fi ţigările electronice de unică folosinţă cu canabis cu diverse arome şi jointuri gata rulate ambalate în pacheţele de câte opt. 

  • Bijuterii de ieri şi azi

    Pe lângă operele de artă, o prezenţă deloc neobişnuită la TEFAF (The European Fine Art Fair) o reprezintă bijuteriile, ediţia recent încheiată de la Maastricht nefăcând excepţie.

    Printre bijuteriile expuse s-au regăsit atât colecţii noi, cât şi piese vintage, scrie The Telegraph. Un exemplu ar fi cele prezentate de casa Van Cleef & Arpels, care a readus în atenţia publicului un colier din aur alb, roz şi galben cu safire galbene, ametiste şi diamante realizat în 1965. Creatorul din Hong Kong, Wallace Chan, a expus, printre altele, cercei sub formă de zâne cu aripi de fluture, confecţionaţi din titan şi decoraţi cu diamante de diferite culori, granate verzi (tsavorite), safire roz, ametiste şi rubine.

    Britanicul Glenn Spiro, care a creat şi bijuterii pentru Beyoncé, a prezentat de această dată cercei în formă de evantai, realizaţi din titan, safire, diamante şi spineli în nuanţe liliachii. Alţi cercei spectaculoşi au fost prezentaţi de către casa germană Hemmerle, care a optat pentru nişte discuri de jad atârnate de discuri mai mici de aluminiu cu tsavorite, pe lângă un model de inel cu un tsavorit montat în aluminiu şi aur alb.

    O altă creatoare de bijuterii din Hong Kong, Cindy Chao, a venit pregătită cu nişte piese din gama sa Black Label, printre care o broşă-floare, care are în centru un crisoberil ochi-de-pisică de 105 carate şi petale din safire verzi, alexandrite, tsavorite şi smaralde montate în titan, aur şi argint. 

  • Cel mai mare jaf din istoria Marii Britanii, dat de pensionari. Mulţi au descris operaţiunea ca fiind „crima perfectă“

    Cu spargerea de la Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor, o bandă de infractori trecuţi de mult de vârsta pensionării a intrat în istoria infracţionalităţii britanice şi a încins imaginaţia englezilor. Hoţii au sfidat bătrâneţea, boala, infirmităţile fizice, alarmele şi chiar Scotland Yard-ul pentru a-şi croi drum prin pereţi de beton şi oţel şi a fugi apoi cu o comoară evaluată la 20 de milioane de dolari, din care obiecte de cel puţin 15 milioane de dolari încă nu au fost găsite. Unul dintre membrii grupului este în continuare în libertate.

    Revista Vanity Fair face o incursiune în viaţa eroilor unui jaf care a fost descris ca o acţiune de proporţii epice, crima perfectă, opera unor foştisoldaţi de elită, „cea mai mare spargere din istoria Marii Britanii“.

    „A fost nevoie de o echipă diversă, de ingeniozitate şi de forţă brută“, specula la televizor reporterul BBC Declan Lawn la trei luni de la spargere. Este vorba de o acţiune prin care, în aprilie 2015, au fost golite seifurile subterane din Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor şi centrul comerţului britanic cu diamante. Prada a fost scoasă afară cu containere mari de deşeuri mobile, atât de mulţi bani şi multe bijuterii şi alte obiecte de valoare au fost furate. Valoarea bunurilor furate a fost estimată atunci la 300 de milioane de dolari. Reporterul Lawn a demonstrat ce acrobaţii a trebuit, probabil, să facă spărgătorii, iar ziarele londoneze se întreceau să arate filmul desenat al jafului: spărgători robuşti în costume negre făcând lucruri supraomeneşti. Experţii insistau că eroii acţiunii erau poate străini antrenaţiîn stilul lupătorilor de elită din marina militară americană, probabil din faimoasa bandă de tâlhari „Panterele roz“, hoţi sârbi de diamante.

    Barry Phillips, un detectiv de la Scotland Yard ieşit la pensie, credea că a fost munca unei echipe foarte tehnice, unită în jurul unui strateg, care a finanţat jaful şişi-a ales oamenii, probabil din Marea Britanie. Fostul poliţist specula că niciun membru al echipei nu a fost lăsat să-şi cunoască colegii pentru a face imposibilă orice scurgere de informaţii privind identitatea lor.

    Hoţii cu siguranţă că şi-au împărţit prada astfel încât să fie uşor de transportat după ce au adus-o în „Abator“, bârlogul lor, în jargon. Poate că au scos bijuteriile din ţară îndesându-le în dosurile unor cai de curse, specula la BBC Dave Courtney, un fost gangster – cel puţinaşa se laudă el – devenit celebritate. Spărgatorii şi-au pierdut, la acel moment, urma prin Europa, unde au ajuns cu o şalupă rapidă. Mulţi descriau jaful ca fiind „crima perfectă“, de genul celor demne de filme cu Cary Grant şi GraceKelly (actorii au jucat în clasicul „To Catch a Thief“, în regia lui Alfred Hitchcock).

    Însă o lună mai târziu au început să curgă arestările, iar întreaga Anglie a rămas uluită. Viaţa la pensie este o pacoste. Nevasta ţi-a murit, cei mai mulţi dintre prieteni se ascund prin ţări străine, stau în închisoare sau zac în cimitir. Chiar şipoliţiştii de care ţi băteai joc odinoară au murit, s-au retras sau te-au uitat. În ziare citeşti de tineri care fac ceea ce făceai tu, iar singura ta distracţie care ţi-a rămas este să le faci zile fripte vecinilor. Aşa se simţea Brian Reader la vârsta de 76 de ani. „Nu-i mai rămăsese niciun prieten. Stătea în cafenea şi vorbea despre lucrurile de odinioară. Acum 40 de ani era hoţ“, povesteşte o cunoştinţă de-a lui Reader.

    Duncan Campbell, reporter cu vechime al The Guardian, l-a cunoscut pe Reader în urmă cu trei decenii. L-a descris ca fiind un om calm, care nu-şi face griji degeaba, chiar credul, încă prieten cu colegii de la şcoală, nimic din ceea ce ar putea trăda un om care trăieşte din înşelăciune.

    Cu toate acestea, aproape toată viaţa sa Reader a pus pe jar Scotland Yard-ul. A fost arestat pentru prima dată când avea 11 ani, pentru furt prin efracţie. Reader s-a alăturat apoi celebrei familii de infractori a lui Tommy Adams. Poveştile spun că a făcut parte din banda „Cârtiţele milionare“, care a săpat pe sub un magazin de obiecte din piele şi un restaurant pentru a jefui 268 de cutii de depozit din seifurile londoneze ale băncii Lloyds în 1971. „Lăsaţi-l pe Sherlock Holmes să rezolve cazul“, se pare că au scris spărgătorii pe seif. Au furat obiecte în valoare de peste 59 de milioane de lire sterline în banii de astăzi. Tot poveştile spun că tot atunci hoţii au pus mâna pe poze foarte interesante cu prinţesa Margaret şi actorul Richard Harris, despre care se spune că au avut o scurtă relaţie amoroasă.

     

     

  • Bucătăria ca podoabă

    Din această experienţă, scrie The New York Times, s-a născut o colecţie de bijuterii sub formă de ustensile de bucătărie, doritoarele putându-se afişa cu un satâr sub formă de pandantiv la gât ori cu tigăi, teluri sau cuţite la urechi, intenţia creatorului fiind de a sublinia frumuseţea acestor ustensile perfecţionate de-a lungul timpului pentru funcţiile pe care le îndeplinesc.

  • Au transformat arta porţelanului într-un business, iar acum câştigă zeci de mii de euro din pasiunea lor

    Micile opere de artă din porţelan ale Ancăi Popescu s-au bucurat de un succes imediat odată ce au fost expuse în galeria de artă contemporană deţinută de Anca Negescu. De-aici a fost doar un pas până ca antreprenoarea şi artista să îşi unească forţele în lansarea brandului de bijuterii de porţelan What if I Fly.

    Anca Negescu povesteşte că a ajuns să activeze în domeniul artei în mod neaşteptat. Conducea o firmă cu mulţi angajaţi, iar stresul, spune ea, era proporţional cu anvergura businessului, astfel că a decis să-şi relaxeze mintea cu un curs de managementul artei organizat de Artmark – unul dintre primele din ţară, de altfel – în urma căruia şi-a dat seama că „este mare nevoie de oameni de business care să se implice în domeniul artei”. Ulterior, a absolvit cursuri de managementul artei la la Sotheby’s Institute, Londra, apoi a deschis galeria de artă contemporană Artfooly Gallery din Bucureşti, al cărei curator este.

    Din activitatea galeriei sale s-au desprins treptat noi proiecte, cum ar fi magazinul de artă al galeriei (The Slice of Art) sau brandul de bijuterii din porţelan What If I Fly (Porcelain Stories).

    What If I Fly este un studio în care sunt realizate bijuterii şi opere de artă în miniatură din porţelan. Acesta a fost fondat în 2016 de Anca Negescu, care are rolul de manager cultural în acest business, şi de Anca Popescu, artist contemporan specializat în arta porţelanului şi director de creaţie. Cele două promovează prin acest brand conceptul de „art jewelry”, care se traduce, în cazul lor, prin faptul că fiecare piesă este realizată manual din porţelan şi pictată cu aur, platină şi culori speciale şi cu elemente din metale preţioase.

    Conceptul de „bijuterie de artă” (art jewelry)/„bijuterie de autor” este dificil de definit, spune curatoarea, cam la fel de dificil de definit precum este şi arta. „Termenul se referă la bijuterii create de artişti sau designeri de bijuterie, de obicei lucrate manual (dar nu obligatoriu), de cele mai multe ori unicat (dar nu obligatoriu), care au la bază un concept original. Sunt în esenţă nişte lucrări de artă miniaturale pe care le poţi purta”, explică ea.

    Cum se face o bijuterie din porţelan?

    Anca Negescu spune că durata de producere a 100 de piese este de aproximativ o lună, dar că depinde foarte mult de gradul de complexitate a obiectelor. Însă, ce este cel mai important, „prima dată se naşte ideea”.

    „Se creează prototipul, care se modelează manual dintr-o ceară specială, după care se face matriţa. Se face porţelanul lichid din praf de porţelan şi apă, se toarnă în matriţa, se scoate din matriţă, se şlefuieşte, se arde la cuptor (kiln) pentru prima dată. Această fază se numeşte biscuit. În a doua fază se glazurează, apoi se arde din nou în kiln la aproximativ 1.240 de grade. După glazură, se aplică decorul (pictura) pe obiect. Culorile, aurul şi/sau platina cu care se pictează se fixează pe obiect prin ardere – a treia ardere în kiln. După ultima ardere obiectele se montează, li se fixează accesoriile şi abia atunci sunt gata”, descrie Anca procesele prin care trece o bijuterie până să fie gata de purtat.

    Antreprenorii care activează în acest domeniu nu duc lipsă de dificultăţi. Anca Negescu spune că atunci când lucrezi cu metale preţioase sunt foarte multe acte de făcut şi mult timp pierdut, pentru că producătorii trebuie să verifice produsele la ANPC. Ca în orice tip de business, şi ea resimte felul în care birocraţia şi schimbările legislative foarte dese şi deloc prietenoase cu antreprenorii îngreunează foarte mult activitatea.

    „Anul trecut am scris un proiect pentru a obţine o finanţare prin programul Start-Up Nation, care funcţionase foarte bine până atunci pentru multe businessuri mici la început de drum. Nu doar că pentru 2018 nu s-au mai acordat fonduri, dar s-au schimbat semnificativ şi criteriile de acordare a punctelor. Bucureştiul, Clujul şi alte zone prospere din ţară au fost serios depunctate şi prin urmare antreprenorii din aceste zone nu au mai putut accesa programul de finanţare”, spune ea. În plus, Anca Negescu consideră că în România se trăieşte foarte greu din artă contemporană, că majoritatea, deşi există şi excepţii, sunt nevoiţi să lucreze în alte domenii ca să poată trăi şi fac artă când le rămâne timp.

    „Ca antreprenor, pentru a ajunge să trăieşti doar din artă contemporană, trebuie ca mai întâi să investeşti enorm. Nu doar bani, ci şi timp, muncă, dezvoltare a nenumărate relaţii etc. Şi nici măcar aşa nu ai nicio garanţie că vei reuşi. Nu îmi plac deloc clişeele, dar arta chiar cere sacrificii. Nu ştiu de ce, dar aşa a fost de când lumea. Astăzi, piaţa de artă este o piaţă a marilor jucători, bazată pe marketing şi pe manipularea publicului, la fel ca în orice alt domeniu. Dacă nu dispui de resurse financiare foarte serioase – proprii sau ale unor parteneri – trebuie să ştii că şansele de a reuşi cu adevărat şi de a mai avea energie să te mai bucuri şi de viaţă sunt destul de mici. Depinde foarte mult ce aşteptări are fiecare de la viaţa sa”, mărturiseşte Anca Negescu.

    Investiţia iniţială în acest business a fost de 10.000 de euro. În 2018, brandul a înregistrat o creştere a vânzărilor de aproximativ 20% comparativ cu 2017 („primul an în care am funcţionat propriu-zis cu brandul What If I Fly”), ceea ce a dus la venituri totale de aproximativ 45.000 de euro.

    Profitabilitatea pe produs este una ridicată, spune proprietara galeriei de artă, dat fiind faptul că materialele folosite în procesul de producţie au un cost mic.

    „Materia primă folosită în procesul de producţie (porţelan, culori, aur şi platină pentru pictură, accesorii etc.) are un cost mic, prin urmare profitabilitatea per produs este mare. Timpul, fiind o resursă foarte preţioasă, adaugă valoare mare produselor, pentru că realizarea fiecăruia dintre ele necesită foarte mult timp”, explică Anca.

    Taxa pentru participarea la un târg de design în România, care durează în medie o zi sau două, variază între 150 şi 500 de euro. În 2018, What If I Fly a participat la aproximativ şase târguri, iar în 2019 plănuieşte să participe la mai multe, atât în România, cât şi în străinătate.

    „Merită foarte mult, la un târg poţi să ai vânzări care echivalează cu vânzările obişnuite din jumătate de lună. Depinde, evident, de anvergura târgului şi de perioada în care acesta se desfăşoară. Târgurile sunt importante nu doar pentru vânzări, ci şi pentru că te faci cunoscut, ceea ce se transformă ulterior în vânzări”, consideră ea.

    Artă sau bijuterie de artă?

    Anca Negescu spune că este important să facem distincţia între artă şi bijuterie de artă. Deşi sunt legate între ele, nivelul de preţ este cu totul altul pentru o lucrare de artă (mult mai mare), iar publicul poate fi complet diferit.

    „Dacă la bijuteria de artă văd o tendinţă clară de creştere şi dezvoltare a pieţei, la piaţa de artă contemporană lucrurile nu sunt la fel de evidente în România. Observ o creştere, însă mult prea lentă din punctul meu de vedere, îmi este greu să intuiesc încotro se îndreaptă această piaţă. Lipsurile principale ale domeniului artei în România sunt: banii, educaţia publicului şi dezinteresul aproape total al statului pentru domeniu. Ar ajuta enorm dacă statul ar susţine arta prin diverse iniţiative. Ar putea”, descrie antreprenoarea cu părere de rău hibele din domeniu.

    Cum ne situăm ca ţară la nivel global, dar şi local în ceea ce priveşte consumatorii de artă? Potrivit Ancăi Negescu, o diferenţă semnificativă este puterea de cumpărare, ceva mai redusă în România. „O altă diferenţă, însă nici pe departe la fel de semnificativă, constă în faptul că publicul din vestul Europei şi din ţările considerate mai dezvoltate este ceva mai obişnuit cu arta şi designul contemporan decât publicul român, fiind mai informat şi mai educat în acest sens. Bijuteria de artă se adresează oricum unei nişe destul de restrânse, indiferent de locul în care te afli. În acelaşi timp, am observat că în România apetitul pentru design este mai mare decât cel pentru artă”, constată Anca.

    La nivel local, concurenţa în domeniul bijuteriilor de autor este unul destul de semnificativ. Anca Negescu mărturiseşte că nu concurează cu ceilalţi autori de bijuterie exclusiv la nivel local, deşi asta ar fi mult mai uşor. „Trăim în era internetului şi astăzi, vrem  nu vrem, local = global”, spune managerul cultural.

    „Dacă ne referim strict la bijuteria de artă din porţelan, nivelul de concurenţă este rezonabil pentru noi, în special în România, dar şi la nivel global. Ajută foarte mult faptul că fiecare artist are stilul său unic şi când lucrezi cu porţelan asta se vede şi se simte foarte clar. Aici, în România, chiar ar fi loc de mai mult. Concurenţa are un rol important, pentru că te forţează să creşti şi să îmbunătăţeşti permanent tot ceea ce faci”, conchide Anca Negescu.

  • Au transformat arta porţelanului într-un business, iar acum câştigă zeci de mii de euro din pasiunea lor

    Micile opere de artă din porţelan ale Ancăi Popescu s-au bucurat de un succes imediat odată ce au fost expuse în galeria de artă contemporană deţinută de Anca Negescu. De-aici a fost doar un pas până ca antreprenoarea şi artista să îşi unească forţele în lansarea brandului de bijuterii de porţelan What if I Fly.

    Anca Negescu povesteşte că a ajuns să activeze în domeniul artei în mod neaşteptat. Conducea o firmă cu mulţi angajaţi, iar stresul, spune ea, era proporţional cu anvergura businessului, astfel că a decis să-şi relaxeze mintea cu un curs de managementul artei organizat de Artmark – unul dintre primele din ţară, de altfel – în urma căruia şi-a dat seama că „este mare nevoie de oameni de business care să se implice în domeniul artei”. Ulterior, a absolvit cursuri de managementul artei la la Sotheby’s Institute, Londra, apoi a deschis galeria de artă contemporană Artfooly Gallery din Bucureşti, al cărei curator este.

    Din activitatea galeriei sale s-au desprins treptat noi proiecte, cum ar fi magazinul de artă al galeriei (The Slice of Art) sau brandul de bijuterii din porţelan What If I Fly (Porcelain Stories).

    What If I Fly este un studio în care sunt realizate bijuterii şi opere de artă în miniatură din porţelan. Acesta a fost fondat în 2016 de Anca Negescu, care are rolul de manager cultural în acest business, şi de Anca Popescu, artist contemporan specializat în arta porţelanului şi director de creaţie. Cele două promovează prin acest brand conceptul de „art jewelry”, care se traduce, în cazul lor, prin faptul că fiecare piesă este realizată manual din porţelan şi pictată cu aur, platină şi culori speciale şi cu elemente din metale preţioase.

    Conceptul de „bijuterie de artă” (art jewelry)/„bijuterie de autor” este dificil de definit, spune curatoarea, cam la fel de dificil de definit precum este şi arta. „Termenul se referă la bijuterii create de artişti sau designeri de bijuterie, de obicei lucrate manual (dar nu obligatoriu), de cele mai multe ori unicat (dar nu obligatoriu), care au la bază un concept original. Sunt în esenţă nişte lucrări de artă miniaturale pe care le poţi purta”, explică ea.

    Cum se face o bijuterie din porţelan?

    Anca Negescu spune că durata de producere a 100 de piese este de aproximativ o lună, dar că depinde foarte mult de gradul de complexitate a obiectelor. Însă, ce este cel mai important, „prima dată se naşte ideea”.

    „Se creează prototipul, care se modelează manual dintr-o ceară specială, după care se face matriţa. Se face porţelanul lichid din praf de porţelan şi apă, se toarnă în matriţa, se scoate din matriţă, se şlefuieşte, se arde la cuptor (kiln) pentru prima dată. Această fază se numeşte biscuit. În a doua fază se glazurează, apoi se arde din nou în kiln la aproximativ 1.240 de grade. După glazură, se aplică decorul (pictura) pe obiect. Culorile, aurul şi/sau platina cu care se pictează se fixează pe obiect prin ardere – a treia ardere în kiln. După ultima ardere obiectele se montează, li se fixează accesoriile şi abia atunci sunt gata”, descrie Anca procesele prin care trece o bijuterie până să fie gata de purtat.

    Antreprenorii care activează în acest domeniu nu duc lipsă de dificultăţi. Anca Negescu spune că atunci când lucrezi cu metale preţioase sunt foarte multe acte de făcut şi mult timp pierdut, pentru că producătorii trebuie să verifice produsele la ANPC. Ca în orice tip de business, şi ea resimte felul în care birocraţia şi schimbările legislative foarte dese şi deloc prietenoase cu antreprenorii îngreunează foarte mult activitatea.

    „Anul trecut am scris un proiect pentru a obţine o finanţare prin programul Start-Up Nation, care funcţionase foarte bine până atunci pentru multe businessuri mici la început de drum. Nu doar că pentru 2018 nu s-au mai acordat fonduri, dar s-au schimbat semnificativ şi criteriile de acordare a punctelor. Bucureştiul, Clujul şi alte zone prospere din ţară au fost serios depunctate şi prin urmare antreprenorii din aceste zone nu au mai putut accesa programul de finanţare”, spune ea. În plus, Anca Negescu consideră că în România se trăieşte foarte greu din artă contemporană, că majoritatea, deşi există şi excepţii, sunt nevoiţi să lucreze în alte domenii ca să poată trăi şi fac artă când le rămâne timp.

    „Ca antreprenor, pentru a ajunge să trăieşti doar din artă contemporană, trebuie ca mai întâi să investeşti enorm. Nu doar bani, ci şi timp, muncă, dezvoltare a nenumărate relaţii etc. Şi nici măcar aşa nu ai nicio garanţie că vei reuşi. Nu îmi plac deloc clişeele, dar arta chiar cere sacrificii. Nu ştiu de ce, dar aşa a fost de când lumea. Astăzi, piaţa de artă este o piaţă a marilor jucători, bazată pe marketing şi pe manipularea publicului, la fel ca în orice alt domeniu. Dacă nu dispui de resurse financiare foarte serioase – proprii sau ale unor parteneri – trebuie să ştii că şansele de a reuşi cu adevărat şi de a mai avea energie să te mai bucuri şi de viaţă sunt destul de mici. Depinde foarte mult ce aşteptări are fiecare de la viaţa sa”, mărturiseşte Anca Negescu.

    Investiţia iniţială în acest business a fost de 10.000 de euro. În 2018, brandul a înregistrat o creştere a vânzărilor de aproximativ 20% comparativ cu 2017 („primul an în care am funcţionat propriu-zis cu brandul What If I Fly”), ceea ce a dus la venituri totale de aproximativ 45.000 de euro.

    Profitabilitatea pe produs este una ridicată, spune proprietara galeriei de artă, dat fiind faptul că materialele folosite în procesul de producţie au un cost mic.

    „Materia primă folosită în procesul de producţie (porţelan, culori, aur şi platină pentru pictură, accesorii etc.) are un cost mic, prin urmare profitabilitatea per produs este mare. Timpul, fiind o resursă foarte preţioasă, adaugă valoare mare produselor, pentru că realizarea fiecăruia dintre ele necesită foarte mult timp”, explică Anca.

    Taxa pentru participarea la un târg de design în România, care durează în medie o zi sau două, variază între 150 şi 500 de euro. În 2018, What If I Fly a participat la aproximativ şase târguri, iar în 2019 plănuieşte să participe la mai multe, atât în România, cât şi în străinătate.

    „Merită foarte mult, la un târg poţi să ai vânzări care echivalează cu vânzările obişnuite din jumătate de lună. Depinde, evident, de anvergura târgului şi de perioada în care acesta se desfăşoară. Târgurile sunt importante nu doar pentru vânzări, ci şi pentru că te faci cunoscut, ceea ce se transformă ulterior în vânzări”, consideră ea.

    Artă sau bijuterie de artă?

    Anca Negescu spune că este important să facem distincţia între artă şi bijuterie de artă. Deşi sunt legate între ele, nivelul de preţ este cu totul altul pentru o lucrare de artă (mult mai mare), iar publicul poate fi complet diferit.

    „Dacă la bijuteria de artă văd o tendinţă clară de creştere şi dezvoltare a pieţei, la piaţa de artă contemporană lucrurile nu sunt la fel de evidente în România. Observ o creştere, însă mult prea lentă din punctul meu de vedere, îmi este greu să intuiesc încotro se îndreaptă această piaţă. Lipsurile principale ale domeniului artei în România sunt: banii, educaţia publicului şi dezinteresul aproape total al statului pentru domeniu. Ar ajuta enorm dacă statul ar susţine arta prin diverse iniţiative. Ar putea”, descrie antreprenoarea cu părere de rău hibele din domeniu.

    Cum ne situăm ca ţară la nivel global, dar şi local în ceea ce priveşte consumatorii de artă? Potrivit Ancăi Negescu, o diferenţă semnificativă este puterea de cumpărare, ceva mai redusă în România. „O altă diferenţă, însă nici pe departe la fel de semnificativă, constă în faptul că publicul din vestul Europei şi din ţările considerate mai dezvoltate este ceva mai obişnuit cu arta şi designul contemporan decât publicul român, fiind mai informat şi mai educat în acest sens. Bijuteria de artă se adresează oricum unei nişe destul de restrânse, indiferent de locul în care te afli. În acelaşi timp, am observat că în România apetitul pentru design este mai mare decât cel pentru artă”, constată Anca.

    La nivel local, concurenţa în domeniul bijuteriilor de autor este unul destul de semnificativ. Anca Negescu mărturiseşte că nu concurează cu ceilalţi autori de bijuterie exclusiv la nivel local, deşi asta ar fi mult mai uşor. „Trăim în era internetului şi astăzi, vrem  nu vrem, local = global”, spune managerul cultural.

    „Dacă ne referim strict la bijuteria de artă din porţelan, nivelul de concurenţă este rezonabil pentru noi, în special în România, dar şi la nivel global. Ajută foarte mult faptul că fiecare artist are stilul său unic şi când lucrezi cu porţelan asta se vede şi se simte foarte clar. Aici, în România, chiar ar fi loc de mai mult. Concurenţa are un rol important, pentru că te forţează să creşti şi să îmbunătăţeşti permanent tot ceea ce faci”, conchide Anca Negescu.

  • A ajuns în topul celor mai bogate femei din lume, după ce şi-a deschis un business cu 500 de dolari în dormitorul locuinţei

    Însărcinată cu primul copil, Kendra Scott, o tânără americană din Austin, Texat, al cărei soţ era şomer, s-a gândit că este timpul să găsească o soluţie pentru a pune capăt problemelor financiare ale familiei sale, aşa că a început să creeze bijuterii în dormitorul propriei locuinţe. 

    S-a născut şi a crescut în Wisconsis, a studiat la o universitate din Texas, pe care mai târziu a abandonat-o pentru a-şi urma iubitul în Austin, Texas. Prima iniţiativă ca antreprenor a constat într-o afacere cu pălării pentru femeile bolnave de cancer. Ideea de a porni un business cu bijuterii i-a venit după ce a constatat că pe piaţă există doar game foarte scumpe sau foarte ieftine de accesorii, dar nu şi o categorie intermediară ca preţ.

    Povestea sa de success a început în 2002 când, cu doar 500 de dolari din economiile proprii, a pus bazele unui business de un miliard de dolari. După ce s-a născut fiul său, tânăra a decis să meargă împreună pentru a încerca să vândă cercei şi alte accesorii.

    “Am mers din uşă-n uşă pe la toate buticurile din Austin, pentru a-mi vinde accesoriile. În prima zi, am vândut toată marfa. Acela a fost începutul business-ului meu“, povesteşte femeia, astăzi în vârstă de 44 de ani. În 2010, compania a intrat pe piaţa de retail, deschizând prima locaţie în Austin.

    Azi, compania care îi poartă numele este evaluată la peste un miliard de dolari, iar averea sa personală a fost estimată la 500 de milioane de dolari. Scott a fost clasată pe locul 36 în topul celor mai bogate antreprenoare din Statele Unite, după Taylor Swift şi Beyonce.

    În prezent, compania numără 80 de magazine de retail în SUA, un website care distribuie accesorii la nivel global şi 2000 de angajaţi, din care 96% sunt femei. “Kendra este ca un unicorn al industriei noastre”, declară Karen Giberson, preşedinte al Consiliului accesoriilor, organizaţie care reprezintă brandurile de accesorii.

    Compania se implică activ şi în activităţi caritabile. Anul trecut, compania a donat cinci milioane de euro şi mii de bijuterii organizaţiilor de caritate, în special a celor care se ocupă de femei şi copii.