BusinessMagazin

Tag: artisti

  • Cum reuşeşte un tânăr să facă 100.000 de dolari pe lună cu un site. Ideea SIMPLĂ pe care oricine o poate pune în practică

    În cinci ani, platforma de membership online Patreon a strâns două milioane de sponsori care susţin 100.000 de artişti, contribuind cu fonduri în valoare de 350 de milioane de dolari. Ce este însă Patreon?

    Serviciul a fost lansat în mai 2013 de către Jack Conte, împreună cu colegul său de camera Sam Yam. Pe atunci, Conte avea un oarecare success pe YouTube ca muzician şi reuşise să adune pe canalul său de YouTube în jur de 150.000 de subscriberi. De obicei, aduna un milion de vizualizări lunar şi a avut colaborări cu artişti ca Ben Folds şi Nick Hornby. Cu toate acestea, se alegea cu doar 50 de dolari lunar de pe urma site-ului.

    Patreon a fost soluţia. În loc să se focuseze pe milioanele de urmăritori sau pe miile de subscriberi, el a realizat că cel mai bine este să atragă câteva sute de fani înrăiţi care să scoată portofelele şi să fie dispuşi să sponsorizeze cumva activităţile sale creative.

     

    Rezultatele nu au întârziat să apară. În 2014, când mii de patroni i-au oferit peste 7000 de dolari pentru fiecare videoclip nou, a realizat că nu poate să conducă un astfel de site care se întrevedea promotor al unui nou tip de economie online, ca artist indie.

    La început, sponsorii au fost reticenţi înainte de a scoate din buzunar sume chiar şi de un milion de dolari anual, însă lucrurile au început să se mişte.

    La a cincea aniversare, compania a chemat 140 de persoane de la birourile din San Francisco, a găzduit 100.000 de artişti sponsorizaţi de două milioane de patroni.

    De la înfiinţare, fundaţia a strâns peste 350 de milioane de dolari, iar anul acesta, potrivit unui purtător de cuvânt, fondurile vor fi duble faţă de 2017, undeva la 300 de milioane de dolari.

    Cel mai de succes canal înscris pe platforma Patreon, Chapo Trap House, adună lunar 100.000 de dolari, de la cei peste 22.000 de sponsori.

    Un alt exemplu este scriitoarea Laurie Penny, care se numără printre persoanele sponsorizate de fanii săi, şi strânge lunar, de la cei 625 de sponsori, peste 4.000 de dolari.

  • Rapperi la licitaţie

    După ce Sean Combs (Puff Daddy/P Diddy) a plătit 21 de milioane de dolari pentru un tablou de Kerry James Marshall, iar rapperul şi producătorul american Swizz Beatz (pe numele său adevărat Kasseem Dean) a fost văzut şi el printre participanţii la licitaţii, casa Sotheby’s s-a gândit să-i pună la treabă, scrie The Telegraph. Aceasta le-a încredinţat sarcina de a selecta lucrările care să fie scoase la vânzare în data de 25 septembrie, Swizz Beatz propunând o serie de tablouri ale unor artişti africano-americani contemporani, printre care Sam Gilliam, Faith Ringgold, Lorna Simpson şi Kerry James Marshall, de la acesta din urmă alegând un mic studiu pentru tabloul „Past Times” achiziţionat de
    P Diddy, estimat la 900.000-1.200.000 de dolari. 

  • Enric Bernat

    Enric Bernat Fontlladosa s-a născut pe 20 octombrie 1923 în Spania, în familia unor cofetari. Meseria părinţilor era o veche tradiţie de familie, bunicul său fiind primul cofetar care a produs bomboane în Spania, la mijlocul secolului XIX. Încă din copilărie, Bernat a început să lucreze în cofetăria părinţilor săi, iar la începutul anilor ’50 a plecat în nordul Spaniei pentru a prelua o veche fabrică în care se producea gem de mere.
    Ulterior, a urmat cursuri de comerţ şi, după ce a terminat serviciul militar, în 1950, şi-a deschis prima cofetărie, Productos Bernat. După un an, Bernat s-a căsătorit cu logodnica sa, Nuria Serra, fiica unor cofetari din Barcelona, cu care a avut cinci copii.
    În 1956, antreprenorul s-a gândit să producă un tip de bomboane pe care copiii, principalul public, să le poată consuma fără să se murdărească sau să li se topească în mâini. Astfel, în 1958, Bernat a produs prima bomboană pe băţ, pe care a numit-o iniţial Gol, nume pe care l-a schimbat în Chups doi ani mai târziu.
    În 1959, el a achiziţionat toate brevetele care puteau concura cu invenţia sa, pentru a se asigura că deţine monopol asupra pieţei. Deoarece a vrut încă de la început să asocieze numele brandului cu calitatea, a stabilit preţuri destul de ridicate, decizie care nu a afectat succesul pe care l-a avut noul produs. În 1961, numele produsului a fost schimbat definitiv în Chupa Chups. Trei ani mai târziu, a transformat compania Granja Asturias, pe care o cumpărase după deschiderea primei sale cofetării, în Chupa Chups. Aceasta era o companie de familie, deoarece Bernat îi avea drept parteneri pe soţia sa şi pe tatăl său.
    Produsul creat de Bernat s-a bucurat de un succes imens şi, în doar cinci ani, bomboanele Chupa Chups erau vândute în peste 30.000 de magazine. În 1967, antreprenorul a construit o nouă fabrică de producţie, în Sant Esteve de Sesrovires (Barcelona), iar doi ani mai târziu, în 1969, i-a plătit pictorului suprarealist Salvador Dalí o avere pentru a crea celebra siglă a produsului Chupa Chups, pe care acesta a desenat-o într-o cafenea, pe o bucată de ziar. Tot atunci, Bernat a decis să înlocuiască lemnul din care erau produse beţele acadelelor cu plastic, mai ieftin şi mai igienic. Suplimentarea producţiei şi sfârşitul dictaturii liderului spaniol Francisco Franco au făcut posibilă intrarea pe piaţa internaţională.
    Începutul anilor ’70 a venit cu o serie de provocări pentru compania spaniolă. În 1974, brevetul industrial a expirat, fapt de care ceilalţi competitori de pe piaţă s-au grăbit să profite, lansând diverse produse asemănătoare la un preţ mai mic. Pentru a face faţă, compania a lansat două branduri noi, axate pe produse de cofetărie. Chupa Chups a ajuns şi în spaţiu, când, în 1995, astronauţii ruşi de la staţia spaţială Mir au consumat într-una dintre călătoriile interstelare acadelele produse de compania spaniolă. 
    În 1996, Bernat a pus bazele unei noi companii, Iberia Seguror, de data aceasta în domeniul asigurărilor. Un an mai târziu, în luna octombrie, antreprenorul a primit din partea preşedintelui guvernului catalan, Jordi Pujol, premiul pentru cel mai bun om de afaceri catalan.
    În 1991, Bernat i-a cedat controlul companiei fiului său, Xavier. Antreprenorul a murit pe 27 decembrie 2003, la vârsta de 80 de ani. La moartea sa, Chupa Chups vindea anual 4 miliarde de acadele în 150 de ţări.
    Potrivit celor mai recente informaţii disponibile, în 2006 compania a avut venituri de circa 500 de milioane de dolari şi peste 2.000 de angajaţi. În acelaşi an, Chupa Chups a fost achiziţionată de grupul italian Perfetti Van Melle. 

  • Tenis în culori

    Aceasta a invitat o serie de artişti să înveselească terenuri de tenis din cinci oraşe americane, Miami, Los Angeles, Chicago, Cincinnati şi New York, în cadrul proiectului Art Courts. Terenurile viu colorate nu vor fi folosite însă în competiţii oficiale, ci doar pentru agrement şi antrenamente, existând antrenori care consideră că desenele realizate de artiştii invitaţi, care par a distrage atenţia jucătorilor, i-ar putea, de fapt, ajuta pe aceştia să-şi dezvolte capacitatea de concentrare. 

  • Cum a ajuns o tânără de pe bancheta din spate a maşinii, pe scenă alături de Snoop Dogg

    La doar 17 ani, Kali Uchis a fost dată afară din casa părinţilor, deoarece lipsea frecvent de la şcoală pentru a-şi urma pasiunile, muzica şi filmul. A reuşit să îşi găsească un job într-un aprozar, pentru a-şi putea cumpăra mâncare, însă noaptea dormea pe bancheta din spate a maşinii, un Subaru vechi, singurul bun care îi rămăsese. Greutăţile nu începuseră însă acum, ci cu mult timp în urmă.

    Crescută în Columbia, Uchis, pe numele său real Karly-Marina Loaiza s-a mutat cu părinţii săi în Alexandria, Virginia, în anii 2000. Viaţa de acasă era haotică, o mulţime de rude venind în mod repetat să locuiască în casa familiei sale până îşi găseau de muncă. Încă de la o vârstă fragedă, tatăl său şi-a pus copiii să muncească în locuinţele pe care le administra. Cu toate acestea, artista spune că nu o deranja să muncească din greu pentru a-şi ajuta familia.

    Uchis şi-a descoperit pasiunea pentru muzică în copilărie, când tatăl său, care se ocupa cu administrarea complexelor de apartamente, îi aducea uneori acasă CD-uri cu muzică lăsate în locuinţe de unii chiriaşi. În liceu, a învăţat să cânte la pian şi la saxofon şi a performat într-o trupă de jazz. În acea perioadă, părinţii au alungat-o de acasă, ca urmare a absenţelor dese de la şcoală.

    În cele din urmă, tânăra s-a împăcat cu părinţii săi şi, după ce s-a întors acasă, s-a dedicat din ce în ce mai mult muzicii, ajungând să compună chiar şi 17 cântece într-o noapte.

    Un album improvizat, realizat la calitate redusă, a câştigat totuşi atenţia unor artişti renumiţi, precum rapperii Snoop Dogg şi Tyler. Ei au   au invitat-o să cânte alături de ei; astfel tânăra a ajuns să îi acompanieze în câteva dintre melodiile de pe albumele lor.

    Devenind astfel populară, următoarele ei albume,  Ridin’ Round şi Know What I Want, au ajuns la 10 milioane de vizualizări pe YouTube; cifre care o motivează să muncească în continuare pentru a ajunge la rezultatele unor artişti de talier internaţională.

    ”Numerele mint. Câteva dintre vedetele care au lansat hituri plătesc sute de mii de dolari ca să fie auzite la radio la fiecare 5 minute – dar nu au parte de concerte precum ale mele. Fanii mei vor fi alături de mine nu doar fiindcă am lansat un hit.”, declară ea.
    Aceşti fani au susţinut-o în cei trei ani în care a lucrat la lansarea albumului ei de debut.

    ”Acum pot să investesc în mine însămi, să mă pregătesc pentru a fi un artist mai bun”, descrie ea momentul în care se află acum, precizând că nu crede că există vreo perioadă în viaţă în care cineva să fie sigur de succesul său.
     

  • Când servirea mesei încape pe mâna artiştilor

    Aceştia, scrie CNN, organizează periodic aşa-numite experienţe culinare unice, la care cooptează maeştri bucătari care să conceapă meniuri de degustare vegane, bio şi la care folosesc produse locale şi artişti care să decidă asupra modului de servire.

    Mesenii se trezesc astfel puşi în faţa unor obiecte care le-ar putea părea de-a dreptul fantastice, cum ar fi furculiţe bifurcate, linguri mult prea lungi, vase de sticlă în care trebuie să-ţi bagi limba ca să poţi bea ceva, toate acestea arătând mai degrabă ca exponatele dintr-o galerie de artă decât ca nişte piese dintr-un set de veselă şi tacâmuri şi având rolul de a-i face să stea de vorbă şi să savureze pe îndelete mâncarea.

  • Cum arată satul cu 2.000 de locuitori unde se produc unele dintre cele mai bune vinuri din lume – FOTO – VIDEO

     În umbra lor însă “trăiesc” o serie de sate care nu doar că sunt la fel de fermecătoare, dar te cuceresc prin faptul că pe străzi nu se aud claxoanele taxiurilor ci zumzetul vocilor turiştilor de pretutindeni care vin aici să se delecteze cu cele mai bune vinuri, cu mese tradiţionale şi cu muzică live. Priveliştea nu dezamăgeşte nici ea, niciodată.
     
    Saint Emilion este unul dintre acestea. Se este găseşte la mai puţin de o oră de Bordeaux şi totuşi se află la ani lumină de oraşul “unde s-a născut vinul”. Străduţe înguste şi pietruite, restaurante care te imbie să intri şi cât vezi cu ochii podgorii de viţă de vie. Cam aşa arată Saint Emilion. Acelaşi sat unde locuiesc mai puţin de 2.000 de oameni găzduieşte şi 860 de chateau-uri.
     
     
    În Franţa termenul de chateau defineşte nu (doar) un castel cum ar fi normal dacă am traduce ad-literam, ci un producător de vin. Mai exact, crama fiecărui producător din regiune este un castfel, dar se numeşte chateau doar dacă vinifică acolo vinul realizat din struguri proprii. Pe scurt, acest sat din sud-vestul Franţei cuprinde 860 de castele unde se produce vin. Şi nu orice vin, ci vinul de Bordeaux, considerat a fi unul dintre cele mai bune din lume.
     
    Saint Emilion este cu siguranţă cel mai cunoscut din regiune şi nu doar datorită poziţionării sale strategice în mijlocul viilor, ci şi datorită faptului că te poţi pierde (sau măcar încerca) pe străduţele sale înguste flancate cu wine-baruri şi magazine care vând, ce altceva decât vin.
     
    Localnicii glumeau spunând că există 1.000 de wine-baruri, câte unul la fiecare doi locuitori permanenţi. Peisajul este completat cu biserici construite în stil romani şi chateau-uri îmbrăţisate de viţă-de-vie. Peisajul înconjurător, vizibil din mai multe puncte strategice, pare desprins dintr-o poveste. Nu degeaba acest sătuc şi-a făcut loc pe lista UNESCO World Heritage care reuneşte unele dintre cele mai importante obiective turistice din lume.
     

  • Cum arată satul cu 2.000 de locuitori care produc unele dintre cele mai bune vinuri din lume – FOTO

     În umbra lor însă “trăiesc” o serie de sate care nu doar că sunt la fel de fermecătoare, dar te cuceresc prin faptul că pe străzi nu se aud claxoanele taxiurilor ci zumzetul vocilor turiştilor de pretutindeni care vin aici să se delecteze cu cele mai bune vinuri, cu mese tradiţionale şi cu muzică live. Priveliştea nu dezamăgeşte nici ea, niciodată.
     
    Saint Emilion este unul dintre acestea. Se este găseşte la mai puţin de o oră de Bordeaux şi totuşi se află la ani lumină de oraşul “unde s-a născut vinul”. Străduţe înguste şi pietruite, restaurante care te imbie să intri şi cât vezi cu ochii podgorii de viţă de vie. Cam aşa arată Saint Emilion. Acelaşi sat unde locuiesc mai puţin de 2.000 de oameni găzduieşte şi 860 de chateau-uri.
     
     
    În Franţa termenul de chateau defineşte nu (doar) un castel cum ar fi normal dacă am traduce ad-literam, ci un producător de vin. Mai exact, crama fiecărui producător din regiune este un castfel, dar se numeşte chateau doar dacă vinifică acolo vinul realizat din struguri proprii. Pe scurt, acest sat din sud-vestul Franţei cuprinde 860 de castele unde se produce vin. Şi nu orice vin, ci vinul de Bordeaux, considerat a fi unul dintre cele mai bune din lume.
     
    Saint Emilion este cu siguranţă cel mai cunoscut din regiune şi nu doar datorită poziţionării sale strategice în mijlocul viilor, ci şi datorită faptului că te poţi pierde (sau măcar încerca) pe străduţele sale înguste flancate cu wine-baruri şi magazine care vând, ce altceva decât vin.
     
    Localnicii glumeau spunând că există 1.000 de wine-baruri, câte unul la fiecare doi locuitori permanenţi. Peisajul este completat cu biserici construite în stil romani şi chateau-uri îmbrăţisate de viţă-de-vie. Peisajul înconjurător, vizibil din mai multe puncte strategice, pare desprins dintr-o poveste. Nu degeaba acest sătuc şi-a făcut loc pe lista UNESCO World Heritage care reuneşte unele dintre cele mai importante obiective turistice din lume.
     

  • Incident la NEVERSEA: Un artist a înjurat Guvernul şi s-a luat curentul pe scenă

    Incidentul s-a petrecut pe una din cele cinci scene ale Festivalului NEVERSEA, în timp ce Grasu XXL a cântat melodia “Curaj”. De pe scenă, artistul a adus injurii Guvernului României, moment în care scena a rămas în beznă, pentru că s-a luat curentul.

    Spectatorii care asistau la concertul respectiv au început să scandeze împotriva Guvernului şi a PSD, strigând „PSD, ciuma roşie!”.

    Incidentul a fost repede rezolvat de organizatori, care au anunţat că de vină pentru întâmplare a fost un generator electric, care a trebuit să fie schimbat, chiar cu acordul artistului de pe scenă.

    Cititi mai multe pe www.medaifax.ro

  • Cei care confecţionează arta

    În ziua de azi însă, apariţia unor noi materiale, tehnici, precum şi a posibilităţii de implicare a computerelor în procesul de proiectare îl scoate pe artist din atelier, în locul lui lucrând, puţin cunoscuţi, cei care confecţionează piesele necesare.

    Au apărut astfel firme specializate mai mari sau mai mici, cum ar fi Carlson & Company din California, care l-a ajutat pe Jeff Koons la confecţionarea seriei sale de animale din baloane de oţel, sau Milgo/Bufkin, care s-a reprofilat dintr-o companie auto într-una care realizează elemente arhitecturale metalice, colaborând şi cu artişti. Cel mai bine în domeniu se descurcă firmele mici, cum ar fi Prototype New York, care lucrează la puţine proiecte într-un an, dar are clienţi importanţi, printre care se numără Yoko Ono.

    O altă firmă este Lite Brite, deţinută de Matt Dilling şi specializată în producţia de firme luminoase, dar care nu refuză artişti ca Glenn Ligon, căruia îi place să introducă şi scurte bucăţi de text în picturile sale şi care a trecut astfel la creaţii luminoase cu litere din neon, cum ar fi Warm Broad Glow, care constă dintr-o cuvintele „negro sunshine” din neon vopsit negru, sau For Comrades and Lovers, inspirată din poeziile lui Walt Whitman.