BusinessMagazin

Tag: vizita

  • Malta: unde istoria se întâlneşte cu marea albastră

    Punctul de pornire a fost Sliema, unul dintre centrele financiare ale Maltei şi localitatea cu cel mai înalt nivel de trai. De aici am vizitat, zi de zi, cele mai importante locuri de pe insula care le-a stat adăpost cavalerilor Sfântului Ioan.

    Am ales, aşadar, să o luăm în prima zi către capătul nordic al insulei, lângă regiunea Melia, pentru a vizita celebrul sat al lui Popeye. Deşi distanţa era de doar 30 şi ceva de kilometri, drumul a durat mai bine de-o oră; spre surprinderea mea, am aflat că în Malta şoselele sunt mai aglomerate în weekend decât în timpul săptămânii. E destul de logic, mi-a explicat un localnic: cei care lucrează în Valletta sau Sliema locuiesc aproape de serviciu, deci nu ar avea rost să folosească altceva decât mersul pe jos.

    În drum spre Popeye Village, am trecut pe lângă una dintre cele mai frumoase (şi printre puţinele, în acelaşi timp) plaje cu nisip din Malta. Coborând din autobuz, primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost golful pe care mi-l aminteam din filmul cu Robin Williams; am zâmbit, pentru că rareori ajungi să vezi cu ochii tăi un loc atât de cunoscut, şi apoi am luat-o la pas prin platoul de filmare „open space“.

    Pentru copii, satul lui Popeye este un loc minunat: se organizează spectacole cu păpuşi, au ocazia de a se întâlni cu toate personajele din film şi se pot costuma, la rândul lor, în piraţi sau marinari. Pentru cei mari, bucuria copiilor este suficientă.

    Următoarea zi, următoarea vizită: am ales Valletta, capitala Maltei, gândindu-ne că doar câteva ore s-ar putea să nu fie de ajuns. Din Sliema, cea mai rapidă metodă de transport e cu ferry-ul, o călătorie care durează mai puţin de 5 minute. Calea pe apă e şi cea mai spectaculoasă: vezi cea mai frumoasă „faţadă“ a oraşului fortificat, aceeaşi privelişte pe care o aveau, probabil, şi cei care veneau pe vremuri cu intenţii ceva mai ostile decât noi.

    Mergând pe străzile din Valletta, prima impresie pe care am avut-o a fost cea de libertate; n-aş putea să explic de ce, pentru că mă aflam totuşi în mijlocul unei cetăţi fortificate. Dar deschiderea fantastică a străzilor (la fiecare intersecţie puteai zări marea, pentru că toate străzile erau drepte) lăsa impresia unui oraş plutitor.

    Valletta intrigă prin construcţiile sale din piatră şi prin bisericile vechi, dintre care merită amintită Catedrala Sfântului Ioan. Este o realizare arhitecturală aparte, iar interiorul este şi mai impresionant: veţi găsi aici opere de Caravaggio şi Preti, tapiserii de sute de ani şi monumente ale cavalerilor ce au condus insula. Catedrala este una dintre cele mai mari din lume şi este considerată, pe bună dreptate, unul dintre cele mai impresionante exemple de arhitectură barocă din Europa. Cavalerii răpuşi în timpul Marelui Asediu din 1565 au fost înmormântaţi iniţial în fortul St. Angelo, însă, mai târziu, trupurile lor au fost relocate în Catedrala Sfântului Ioan. Cea mai veche piatră funerară datează din anul 1606, ceea ce înseamnă că a fost realizată după 25 de ani de la sfinţirea bisericii. Soldaţii au continuat să fie îngropaţi în catedrală până în secolul al XIX‑lea.

  • Malta: unde istoria se întâlneşte cu marea albastră

    Punctul de pornire a fost Sliema, unul dintre centrele financiare ale Maltei şi localitatea cu cel mai înalt nivel de trai. De aici am vizitat, zi de zi, cele mai importante locuri de pe insula care le-a stat adăpost cavalerilor Sfântului Ioan.

    Am ales, aşadar, să o luăm în prima zi către capătul nordic al insulei, lângă regiunea Melia, pentru a vizita celebrul sat al lui Popeye. Deşi distanţa era de doar 30 şi ceva de kilometri, drumul a durat mai bine de-o oră; spre surprinderea mea, am aflat că în Malta şoselele sunt mai aglomerate în weekend decât în timpul săptămânii. E destul de logic, mi-a explicat un localnic: cei care lucrează în Valletta sau Sliema locuiesc aproape de serviciu, deci nu ar avea rost să folosească altceva decât mersul pe jos.

    În drum spre Popeye Village, am trecut pe lângă una dintre cele mai frumoase (şi printre puţinele, în acelaşi timp) plaje cu nisip din Malta. Coborând din autobuz, primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost golful pe care mi-l aminteam din filmul cu Robin Williams; am zâmbit, pentru că rareori ajungi să vezi cu ochii tăi un loc atât de cunoscut, şi apoi am luat-o la pas prin platoul de filmare „open space“.

    Pentru copii, satul lui Popeye este un loc minunat: se organizează spectacole cu păpuşi, au ocazia de a se întâlni cu toate personajele din film şi se pot costuma, la rândul lor, în piraţi sau marinari. Pentru cei mari, bucuria copiilor este suficientă.

    Următoarea zi, următoarea vizită: am ales Valletta, capitala Maltei, gândindu-ne că doar câteva ore s-ar putea să nu fie de ajuns. Din Sliema, cea mai rapidă metodă de transport e cu ferry-ul, o călătorie care durează mai puţin de 5 minute. Calea pe apă e şi cea mai spectaculoasă: vezi cea mai frumoasă „faţadă“ a oraşului fortificat, aceeaşi privelişte pe care o aveau, probabil, şi cei care veneau pe vremuri cu intenţii ceva mai ostile decât noi.

    Mergând pe străzile din Valletta, prima impresie pe care am avut-o a fost cea de libertate; n-aş putea să explic de ce, pentru că mă aflam totuşi în mijlocul unei cetăţi fortificate. Dar deschiderea fantastică a străzilor (la fiecare intersecţie puteai zări marea, pentru că toate străzile erau drepte) lăsa impresia unui oraş plutitor.

    Valletta intrigă prin construcţiile sale din piatră şi prin bisericile vechi, dintre care merită amintită Catedrala Sfântului Ioan. Este o realizare arhitecturală aparte, iar interiorul este şi mai impresionant: veţi găsi aici opere de Caravaggio şi Preti, tapiserii de sute de ani şi monumente ale cavalerilor ce au condus insula. Catedrala este una dintre cele mai mari din lume şi este considerată, pe bună dreptate, unul dintre cele mai impresionante exemple de arhitectură barocă din Europa. Cavalerii răpuşi în timpul Marelui Asediu din 1565 au fost înmormântaţi iniţial în fortul St. Angelo, însă, mai târziu, trupurile lor au fost relocate în Catedrala Sfântului Ioan. Cea mai veche piatră funerară datează din anul 1606, ceea ce înseamnă că a fost realizată după 25 de ani de la sfinţirea bisericii. Soldaţii au continuat să fie îngropaţi în catedrală până în secolul al XIX‑lea.

  • Misterul Atlantidei ar putea fi ELUCIDAT. Descoperirile fascinante ale arheologilor egipteni – FOTO

    Este posibil ca Atlantida să nu fi fost un oraş care a existat numai în legende.

    Cu toţii cunoaştem legenda oraşului scufundat Atlantida. În urmă cu circa 2400 de ani, Herodot menţiona pentru prima dată numele acestei aşezări, spunând că aici a vizitat-o celebra Elena din Troia. Nimeni nu cunoaşte cu exactitate locaţia exactă a cetăţii mitice, însă o descoperire făcută în secolul al XIX-lea, în largul coastei Egiptului, pare să fie cea mai apropiată dovadă în acest sens. 
     
    În anul 2000, în Marea Mediterană erau descoperite ruinele oraşului Heracleion, a cărui denumire a fost dată de întemeietorii săi după Hercules, cel care a adus faima urbei în Antichitate. Ruinele oraşului dispărut au fost găsite în urma unui sondaj făcut de scafandri egipteni pe malul mării. După ce au studiat ruinele şi artefactele descoperite la faţa locului, arheologii au speculat că Heracleion a fost cel mai important centru comercial din zona de coastă a Egiptului.
     

  • Povestea tânărului de 25 de ani care a “păcălit” liniile aeriene şi a reuşit să zboare gratis în jurul lumii

    Luna trecută, Ben Schlappig a postat pe contul său de Instagram imagini din Beijing, Germania şi Los Angeles. Deşi pozele sugerează că tânărul de 25 de ani se află într-o vacanţă prelungită, situaţia este cu totul alta: călătoriile reprezintă jobul său.

    Anul trecut, Schlappig şi-a pus toate lucrurile în câteva valize şi, folosind cunoştinţele sale despre programele de loialitate oferite de companiile aeriene, a început să viziteze cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, scriu cei de la Daily Mail.

    “Sunt foarte fericit pentru că pot să fac ceea ce iubesc”, a declarat Schlappig în cadrul unui interviu acordat celor de la Rolling Stone. “Avionul este dormitorul meu, este biroul meu, este viaţa mea de zi cu zi.”

    Schlappig este membru al unei comunităţi numite “hobbyists”, care  adună oameni ce au reuşit să “păcălească” sistemul de recompense oferit de marile linii aeriene. Schlappig este membru de la vârsta de 13 ani, atunci când a descoperit site-ul Flyer Talk şi a început să înveţe despre greşelile din formulele de calcul folosite de companii. Înainte de majorat, tânărul străbătea Statele Unite week-end de week-end, profitând de milele acumulate în contul său.

    După ce a intrat la colegiu, Schlappig a pornit un blog numit “One mile at a time” prin intermediul căruia povesteşte aventurile sale şi îi învaţă şi pe alţii cum să profite de programele de fidelizare. După scurt timp, el a început să ţină discursuri pe această temă şi a fondat, alături de un alt membru al grupării “hobbyists”, o companbie de consultanţă numită PointsPros.

    Care este însă secretul lui Schlappig? Pe scurt, spune tânărul, trebuie să câştigi mai multe mile decât poţi cheltui. Cele mai multe companii folosesc un algoritm simplu, adică îţi oferă o milă pentru fiecare dolar cheltuit. Sunt însă şi alte metode de a obţine mile, după cum explică Schlappig. Spre exemplu, trebuie urmărite ofertele promoţionale la bilete de avion sau numeroasele greşeli din algoritmul programului de fidelizare. Pe blogul său, tânărul american explică în detaliu toate aceste variante.

  • Cea mai tare slujbă din lume: 100.000 de dolari pentru o călătorie de un an în jurul lumii

    Inspiraţi de statul Queensland, care în 2009 a lansat o campanie de promovare care a implicat angajarea unui administrator de insulă, cei la Jauntaroo au anunţat că doresc să angajeze un “explorator-şef al lumii”. Postul presupune vizitarea a peste 50 de ţări şi este plătit cu 100.000 de dolari pe ani, notează CNTraveler.com.

    Din miile de candidaţi care s-au înscris, marele norocos a fost un australian de 27 de ani, Tyson Mayr. Acesta a fost declarat câştigător în urma finalei de la Abu Dhabi. Călătoria sa va începe în luna martie, iar printre locurile pe care urmează să le viziteze se numără insulele Maldive, Santa Lucia sau capitale europene precum Berlin şi Paris.

    Mayr este deja un turist experimentat – a vizitat 54 de state până acum şi a desfăşurat activităţi caritabile în Uganda şi în alte state din Africa.

  • Companiile le dau angajaţilor funcţii cu denumiri complicate în lipsa măririlor de salarii şi a promovărilor

    Director Greater Balkans Beverages & South Eastern Europe Franchise, Application Security Analyst & Penetration Tester, Linux SysAdmin Guru, General Manager Greater Balkans & SEE Franchise, .NET Ninja sau SSU & Regulatory Specialist sunt doar câteva exemple de titulaturi neobişnuite atribuite angajaţilor din România sau publicate pe site-urile online de recrutare.

    Pentru specialiştii din domeniu nici complexitatea funcţiei, nici denumirea în sine nu ridică semne de întrebare, însă pentru cineva din afară acestea nu creează decât confuzie, mai ales atunci când denumirea funcţiei ajunge să fie un „mini-CV“ al unor responsabilităţi care fie se bat cap în cap, fie nu au corespondent în limba română, fie se folosesc doar în anumite industrii şi companii.

    De ce au simţit companiile nevoia de a le atribui angajaţilor titulaturi interminabile sau chiar amuzante? Cât din această politică este, în fapt, nevoie şi cât este un instrument de motivare sau de creare a unei aure profesionale? Nici angajaţii şi nici oamenii de HR nu par să aibă un răspuns clar.

    Trendul vine din IT şi din outsourcing şi managerii din marile corporaţii nu mai sunt doar directori generali, astfel că titulaturile lor încep să capete noi „add in“-uri geografice sau chiar financiare, iar cele mai exotice elimină din start aplicaţiile unor nonspecialişti.

    „Companiile au devenit din ce în ce mai complexe, sunt matriceale, au mai multe dimensiuni. Prin urmare, există riscul ca angajaţii să-şi piardă identitatea. Sunt multe cazuri în care angajaţi din aceeaşi corporaţie nu se cunosc şi nici nu se recunosc prin funcţia din cartea de vizită. Astfel, titulaturile îi plasează undeva, clarifică rolul persoanei într-o companie, pentru cine lucrează sau în ce departament“, explică Roxana Teşiu, directorul de resurse umane pe Europa al Wipro Technologies, furnizor de servicii BPO.

    Pe de altă parte, titulaturile au început să funcţioneze, în special în sfera corporatistă, pe modelul omului „bun la toate“. Cum organizaţiile sunt tot mai complexe, iar procesele, produsele şi organigramele în sine se tot multiplică, apar responsabilităţi noi în fişele de post ale unor joburi care abia se inventează. În condiţiile în care o corporaţie, un call-center sau o companie din telecom are şi câteva mii de angajaţi doar pe o singură piaţă, este greu de crezut că pentru fiecare serviciu sau produs nou care apare angajatorul va recruta câte un om sau va crea departamente dedicate. Prin urmare, responsabilităţile se grupează şi se transferă. Ce rezultă din asta? Angajaţi cu funcţii înghesuite cu greu pe cărţile de vizită şi care ajung să ocupe şi un întreg rând sau mai mult din CV.

    „Organizaţiile cresc şi tot cresc, iar titulaturile acestea complexe nu fac altceva decât să reflecte structura din prezent a mediului de business. Directorul general nu mai este acum doar director general, ci preia şi responsabilităţi de finanţe, de strategie, de decizie şi, în multe cazuri, titulatura sa mai capătă şi o dimensiune geografică“, mai spune Teşiu.

    Dar nu doar angajatorii devin „inventatori“ de meserii, ci şi salariaţii, care, în unele cazuri, îşi aleg singuri titulaturile. Pentru unii, o funcţie cât mai complexă denotă putere, rolul lor în companie şi importanţa acestora sau chiar devine un „mini-CV“, iar pentru alţii este doar o strategie de marketing sau un instrument de creştere a gradului de încredere în propriile forţe.

    „O titulatură «pompoasă» poate fi şi o sursă de motivare pentru angajaţi. Când lucram în industria bancară am avut ocazia, la un moment dat, să lucrez într-un departament care se ocupa atât cu vânzarea de credite, cât şi de colectarea lor. Erau două activităţi care, teoretic, se băteau cap în cap, însă a fost o urmare a crizei. Şi a venit momentul când a trebuit să îmi aleg titulatura funcţiei, pentru un job abia inventat. Am ales să fiu sales collection projects manager“, precizează Cosmin Cosma, absolvent al şcolii de afaceri ASEBUSS şi proprietar al unei firme de publicitate înfiinţate în urmă cu un an. De-a lungul carierei, el a mai fost deţinătorul mai multor titulaturi exotice, precum field collection force manager, mortgage collection & R.E.M. manager sau filed collection & retail restructuring manager, iar în prezent se recomandă ca chief evangelist al firmei pe care a creat-o.

    „Chief evangelist este o titulatură care a pornit din America de la ideea promovării produselor clienţilor tăi până la stadiul în care devine un fel de religie. Pe de altă parte, funcţiile foarte complexe sau neobişnuite ca denumire cred că sunt rezultatul unui mediu corporatist foarte complex care a dus la crearea unor joburi superspecializate. Iar asta se vede foarte bine în IT, unde funcţiile angajaţilor sunt compuse din tipul de produs pe care sunt specializaţi. Nu m-ar mira ca un angajat care scrie toată ziua cu pixuri X să devină expert/specialist X writer“, susţine Cosma.

    Funcţia formată din multe cuvinte atent aşezate mai poate însemna şi mascarea unor activităţi mai mult decât obişnuite într-o denumire care să îi crească angajatului stima de sine, arată un studiu publicat de MyJobMatcher.com. Conform angajatorilor, important e să fie treaba bine făcută, iar angajaţii mulţumiţi. Dacă totul se poate obţine prin combinarea unor cuvinte frumoase, de ce nu?

  • Ce spun balcoanele din Bucureşti despre locuitorii Capitalei

    Ce obiecte ţin bucureştenii în balcoane, cum preferă să îşi amenajeze aceste spaţii şi ce activităţi desfăşoară în cadrul acestora sunt câteva din întrebările la care răspunde un studiu desfăşurat între 4 şi 29 aprilie de Cult Market Research împreună cu studenţii practicanţi ai Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială.

     

    Participanţii la studiu au afirmat că obişnuiesc să îşi urmărească vecinii de pe balcon, susţinând că sunt urmăriţi, la rândul lor, de aceştia. Balcoanele bucureştenilor sunt de cele mai multe ori mici, înghesuite, dezorganizate şi mai puţin îngrijite decât celelalte spaţii ale locuinţelor. Balcoanele sunt mai degrabă extensii ale locuinţei, nu spaţii independente ce ar putea fi folosite pentru relaxarea locatarilor. Bucureştenii care au deschis uşa celor care au realizat studiul utilizează balcoanele mai degrabă ca spaţii de depozitare sau de uscare a rufelor. În aceste încăperi se ţin ascunse de ochii curioşilor proviziile de iarnă, produsele de îngrijire a locuinţei şi alte obiecte, cu mai multă personalitate, precum: unelte, biciclete sau narghilele. Uscătoarele de rufe şi dulapurile sunt obiectele cel mai frecvent întâlnite în balcoanele bucureştenilor, acestea având roluri utilitare în cadrul locuinţelor.

    Din vizitele etnografice, cercetarea a scos la iveală patru tipuri de balcoane ce pot fi descoperite în locuinţele din Bucureşti. Balconul ca spaţiu de depozitare este cel mai întâlnit tip, în acest loc fiind adunate obiecte diverse ce pot fi recunoscute rapid. Fratele balconului ”depozit” este balconul dezordonat. Aşa cum îi zice numele, dezordinea este cea care nu îţi permite să identifici cu uşurinţă obiectele depozitate.

    Balconul – spaţiu al relaxării este mai rar întâlnit decât celelalte tipuri, însă odată ce ai intrat în el, privirea îţi este încântată. În interiorul acestor balcoane, fotoliile confortabile şi măsuţele de cafea te invită să iei o binemeritată pauză de relaxare şi să savurezi un ceai sau un pahar de vin la sfârşitul zilei.

    Unii dintre locuitorii capitalei au decis să îşi transforme balconul într-un spaţiu dedicat pasiunii lor, astfel a luat fiinţă categoria balconul – atelier. În aceste spaţii sunt rapid identificate instrumentele şi uneltele ce fac posibile noi creaţii.

    O subcategorie “bonus” este balconul – înghesuit. Unii dintre locuitorii apartamentelor vizitate au menţionat că lipsa spaţiului este principala problemă pentru aceştia. De aceea, indiferent de categoria în care se încadrează balconul bucureştenilor, acesta poate fi identificat ca un balcon înghesuit.

    Balcoanele vizitate sunt spaţii pe care le împart, în medie, trei persoane. Uneori, bucureştenii intervievaţi privesc de la balcon în “curtea vecinului”, dar nu se simt nicicum vinovaţi pentru că vecinii lor fac acelaşi lucru: „Da, da şi din plictiseală mai fac asta, de distracţie şi da, mai ies, mai ies pe balcon dacă e vremea frumoasă, mai fac asta.” (Femeie, 20 de ani). Cu toate că unele dintre obiectele depozitate pe balcon sunt neimportante, acestea continuă să fie păstrate deoarece, cel puţin declarativ, vor fi supuse unor recondiţionări, vor fi refolosite sau vor fi donate: “Am diverse perechi de tenişi şi adidaşi. Mă gândesc, uneori, că poate o să ajung să le donez cuiva care ar putea să le folosească în continuare.” (Bărbat, 19 ani).

    Chiar dacă dezordinea este unul dintre aspectele care îi nemulţumeşte pe participanţii la studiu, ei recunosc că sunt mai degrabă preocupaţi să cureţe alte încăperi ale locuinţei decât balconul: ,,Asta mi se pare o întrebare-capcană, dar voi răspunde! Să zic… de două ori pe an…  maxim… fac curăţenie generală.” (Bărbat, 24 de ani).

    Mai mult decât atât, pentru unii dintre participanţii la studiu, balconul este un spaţiu al riscului. De la balcon pot fi pierdute diverse obiecte din locuinţă precum telecomenzile sau telefoanele mobile. “Când scutură lumea pilotele şi găseşti jos, pe ciment, telecomenzi, multe telecomenzi…. Şi un telefon a căzut odată. S-a făcut praf, ţăndări şi nu a mai putut fi reparat.” (Femeie, 20 de ani)

    Dacă locuitorii intervievaţi şi-ar renova balconul, ei ar opta pentru vopsele în culori neutre, ar aloca sarcinile unor rude sau unor meşteri pricepuţi şi ar investi, în medie, 1000 de lei.

  • Un român câştigă milioane de dolari din sfaturile pe care le dă liderilor lumii. Chiar şi Dalai Lama l-a vizitat pentru a-i cere sfaturi

    Românul Edward Nicolae Luttwak este considerat a fi unul dintre cei mai influenţi oameni de pe planetă. Acesta câştigă anual un MILION de dolari din sfaturile pe care le dă liderilor lumii.
    Născut la Arad în 1942, Edward Nicolae Luttwak emigrează la o vârstă fragedă în Italia. Şcolit apoi la Londra şi peste Ocean, românul cu diplomă de analist economic ajunge să predea la două instituţii de prestigiu din Statele Unite, Universitatea Georgetown şi Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale din Washington.

    În anii 90, fostul preşedinte american George Bush Senior le-a cerut generalilor săi să-l consulte pe Luttwak înainte de declanşarea Primul Război din Irak, iar acesta i-a ajutat cu strategia bombardării forţelor irakiene din Kuweit, emirat ocupat la acel moment de regimul lui Sadam Husein. Pentru acea operaţiune, însă nu numai, Luttwak este numit şi “marele strateg”.

    Cititi mai multe pe www.romani-buni.info

  • Şi-au transformat pivniţa în cea mai tare afacere din Bucureşti. Acum recunosc şi ei că au dat lovitura şi fac o grămadă de bani

    Cătălina Şuteu şi Andrei Stanciu, doi tineri de 29 de ani pasionaţi de jocuri, au aflat de conceptul Escape the Room în timpul unei vacanţe la Londra.

    „Nu am reuşit atunci să mergem, dar ideea ne-a rămas în minte“, începe Cătălina Şuteu povestirea. „Anul acesta am tot citit despre joc, aşa că i-am propus lui Andrei să încercăm şi noi ceva de genul ăsta, fără să ştim propriu-zis cu ce se mănâncă. Am cochetat o perioadă cu ideea, iar prin luna iunie am început să căutăm mai multe informaţii. Aşa am şi aflat că s-au deschis câteva şi în România, în Bucureşti şi la Cluj.“

    Înainte să pornească propriul lor business, Trapped, cei doi au mers în locaţiile deschise deja în Capitală. „I-am vizitat pe cei din Bucureşti, ni s-a părut şi mai interesant conceptul şi am decis să punem ideea în aplicare. Am deschis o primă cameră la noi acasă, în subsol, şi am chemat mai mulţi prieteni să o testeze. Le-a plăcut foarte mult, au venit şi ei cu diverse sugestii şi comentarii, aşa că în luna iulie ne-am apucat serios de treabă. Am terminat scenariul şi pentru o a doua cameră, iar în paralel am căutat spaţiul potrivit“, povestesc cei doi.

    „În luna august ne-am ocupat de amenajarea camerelor, am vrut să facem o treabă profesionistă de la început, fără jumătăţi de măsură. Ne-au vizitat, la rândul lor, cei care mai au astfel de spaţii în Bucureşti; ne recomandăm reciproc, pentru că nu este o piaţă pe care să existe concurenţă, este o afacere în care clientul, după ce intră, devine oarecum dependent. Odată ce termină camerele disponibile într-o casă, caută automat alte locaţii.“

    Investiţia a venit din fonduri proprii, dar businessul este, şi în cazul Trapped, unul profitabil. „Investiţia a fost de aproximativ 14.000 de euro. Foarte multe lucruri le-am făcut noi, dar în alte condiţii investiţia ar fi fost mai mare. Ne-am gândit şi la posibilitatea de a lua o franciză, dar din dorinţa de a face totul de la zero am ales să mergem pe drumul nostru de la început“, spune Andrei Stanciu. „Am deschis de o lună şi câteva zile, şi chiar din a doua săptămână am avut destul de multă lume. Au jucat mai mult de 300 de persoane de când am deschis camerele. Ne gândeam că vom ajunge cu încasările la nivelul cheltuielilor după două-trei luni, dar am reuşit asta din prima lună.“

    Cât despre promovare, tinerii antreprenori investesc în primul rând în social media. Un episod neaşteptat i-a ajutat să câştige notorietate: „S-a întâmplat ca o vedetă să vină aici de ziua ei şi a scris despre acest loc pe blog, şi asta a contat destul de mult“.

    Importantă, spun cei doi, este prezenţa sutelor de aplicaţii de mobil de la care a pornit, practic, acest tip de business. „În general, lumea vine gândindu-se la jocurile de pe telefon sau la cele de pe calculator. Cei mai mulţi sunt sceptici atunci când ajung la noi, dar toţi pleacă zâmbind. Avem un feedback mult mai bun decât ne-am fi aşteptat înainte să începem.“

    Escape the room este un joc în care într-o perioadă limitată de timp căutând indicii ascunse, descoperind camera şi secretele din ea, folosind inteligenţa, ingeniozitatea şi imaginaţia trebuie să scapi din cameră.