BusinessMagazin

Tag: premiera

  • Ucenicii lui Gordon Gekko

    In urma cu mai mult de 20 de ani, Gordon Gekko, eroul negativ al filmului “Wall Street”, investitor, jucator la bursa, papusar de destine si consumator rafinat, elegant si cinic, scria micul manual al marelui investitor, enuntand pur si simplu ca lacomia e buna. Putem spune, simplu, ca fundamentul actualei crize economice nu sta in deciziile Rezervei Federale americane si ale lui Alan Greenspan, seful institutiei, ci intr-o fraza dintr-un film: “The point is, ladies and gentlemen, that greed, for lack of a better word, is good”. “Greed is good”, o sentinta care a sfarsit pe locul 57 in top 100 al celor mai celebre replici intocmit de American Film Institute.
     
    Si stiti ceva? Chiar a avut dreptate, cel putin in ultimele doua decenii, cand banii s-au facut parca mai usor ca niciodata. Dupa criza imobiliara americana din toamna anului 2007, care a evoluat in actuala criza economica mondiala, lacomia nu a mai fost la moda. Lacomia investitorilor, in special a celor de pe Wall Street, a fost dezavuata de un cor gigantic, format din politicieni (cu presedintele american Barack Obama principal tenor), dar si din jurnalisti, economisti de stanga sau simpli cetateni.
     
    La finele lunii aprilie, studiourile 20th Century Fox au anuntat ca Michael Douglas va juca din nou rolul lui Gordon Gekko in continuarea succesului din 1987 “Wall Street”. Filmul va fi regizat de Oliver Stone, cel care a semnat si prima pelicula. “Wall Street 2” sau “Money Never Sleeps” (“Banii nu dorm niciodata”), titlul de lucru care apare intr-o serie de relatari de presa, ar trebui sa apara in 2010, asa ca scenaristul Allan Loeb are suficient material de studiu in actuala criza economica. Iar Ed Pressman, producatorul primului film, implicat si in realizarea continuarii, a subliniat dimensiunea noului film: “Wall Street a fost New York-centric. Astazi pietele sunt globale, asa cum arata si titlul <Money Never Sleeps>. Actiunea filmului se va desfasura la New York, in Londra, in Emiratele Arabe Unite si intr-o tara din Asia”, a declarat el pentru Telegraph. “Nu putem oferi amanunte, dar povestea este rupta, literalmente, din titlurile ziarelor de astazi”, il completeaza Gregg Brilliant, purtator de cuvant al studiourilor 20th Century Fox.
     
    Pentru ca, la fel ca in cazul primului film, care a fost lansat pe piata la cateva luni dupa crahul bursier din 1987, nu putea fi ales un moment mai bun pentru continuare decat perioada crizei incepute in urma cu doi ani. Ideea este simpla: Gordon Gekko iese din inchisoarea unde l-a aruncat scrupulosul sau ucenic Bud Fox (Charlie Sheen) si intra din nou in afaceri. Nu lipseste nici actualul tanar ucenic, care va fi interpretat de Shia LaBoeuf.
     
    Cliseul hollywoodian cu binele care invinge mereu a fost folosit in filmul “Wall Street”, dar in acest caz nu a prins: criticii de film si jurnalistii au remarcat intr-una ca, beneficiind de carisma lui Michael Douglas, “pradatorul” Gordon Gekko a devenit idolul generatiilor de tineri afaceristi si nu numai, in timp ce Bud Fox a ramas in umbra. Gekko “a rezistat pentru ca spectatorii l-au respectat; este acelasi fel de respect pe care il avem pentru marele rechin alb”, spunea recent Michael Douglas. “Este un ticalos. Maret si de moda veche, dar ticalos.”
     
    Aici actorul pune punctul pe i. Pentru ca “Wall Street 2” apare intr-o alta lume; Gordon Gekko a intrat in puscarie intr-o lume informata de ziare si televiziuni, unde singura posibilitate de a participa la sedinte era cea fizica, in persoana, si unde Bud Fox alerga cu scuterul dupa Rolls-ul luxos al concurentei si spiona ferestrele restaurantelor pentru a afla noutati. Acum, sedintele se desfasoara pe ecranele laptopurilor si internetul revarsa o avalansa de informatii asupra celor interesati.
     
    1 – 0 pentru noua lume.
    Dar difera si businessul: Gekko cumpara companii carora le vindea activele, vrajea actionarii cu luari de cuvant spectaculoase, se lupta cu adversarii in ringul bursier si se deplasa cu o limuzina, cu o biata limuzina. Acum avem subprime, scheme Ponzi, leverage si Lehman Brothers, jeturi corporatiste si “parasute de aur”, ajutoare guvernamentale si nationalizari.
     
    Scorul devine 3-1 pentru Gekko – macar era elegant si intelept. 
    Zvonuri privind reluarea succesului de acum doua decenii au aparut inca din 2007, anul in vara caruia producatorul Ed Pressman si scenaristul Stephen Schiff (colaborator apropiat al lui Oliver Stone) au vizitat Londra si pe miliardarul Vincent Tchenguiz. Vincent si fratele sau Robert Tchenguiz sunt nascuti in Iran, vlastarele unei familii de irakieni refugiati, si au venit in Marea Britanie in 1979; detin participatii la lantul de magazine Sainsbury’s, la restaurantele Mitchells & Butlers si la multe alte companii. Criza economica le-a afectat averea in mod semnificativ, Vincent numarandu-se si printre cei inselati de schema piramidala a lui Bernie Madoff.
     
    Vincent Tchenguiz nu este singurul om de afaceri implicat in creionarea personajului Gordon Gekko. Ed Pressman spune ca Gekko este, “partial”, Michael Milken, cel care a devenit in anii ‘80 “junk bond king” si a dezvoltat, practic de unul singur, piata imprumuturilor cu randament ridicat; el a finantat mai mult de 3.000 de companii, intre care Toys-R-Us, MGM si News Corp. In 1998 a fost gasit vinovat de frauda si a fost condamnat la zece ani de inchisoare, din care a facut mai putin de doi ani. Pe langa Milken, Gekko a fost creat si in baza sfaturilor capatate de Oliver Stone de la afaceristi celebri ai epocii. Unii au ramas faimosi, cum sunt miliardarul Carl Icahn (autorul zicerii “Daca vrei un prieten, ia-ti un caine”), investitorul si scriitorul Kenneth Lipper sau Asher Edelman, colectionar de arta si “pradator”, alaturi de Icahn, pe Wall Street. Altii au avut de-a face cu legea: este cazul lui Owen Morrissey, al lui Dennis Levine si al lui Ivan Boesky, afaceristi si eroi ai unor scandaluri “inside trading” care au facut valuri in epoca. Toti au creionat un portret veridic al unei zone cu care Hollywoodul a cochetat tot timpul dar pe care a prezentat-o rareori; este vorba de lumea afacerilor, privita din interior, fara menajamente. Paradoxal, viziunea lui Stone si jocul lui Michael Douglas, adica portretul lui Gekko, au stabilit coordonatele pe care s-au dezvoltat jucatorii moderni de pe Wall Street; o spune chiar scenaristul filmului original, Stanley Weiser. “Dupa atat de multe intalniri cu admiratori ai lui Gekko, care nu-si doreau nimic altceva decat sa semene cu acesta, as avea o singura dorinta, sa ma pot intoarce in timp si sa rescriu fraza aceea cu <lacomia e buna>…Daca Oliver Stone si cu mine am avea cate un ban pentru fiecare reluare a frazei <greed is good>, am fi putut salva Lehman Brothers.”

  • Amor in Amurg

     

    Termen inventat prin anii ’80, “chick flick”-ul denumeste acel film (“pentru puicute”) pe care barbatii nu-l vor intelege niciodata (cel putin asa zice Rosie O’Donnell in “Nopti albe in Seattle”, uitandu-se la “An Affair to Remember”), dar la care femeile vor apela intotdeauna pentru o petrecere in pijama, pentru a-si reveni dupa o despartire sau dupa o zi proasta la coafor.
     
    Citind sinopsisul lui “Twilight”, probabil un barbat isi va imagina numaidecat valuri de sange, colti ucigasi (atentie, serialul “True Blood” se va lansa in curand pe HBO) si un erou uman cat se poate de abil, care la sfarsitul filmului ii va trimite pe toti vampirii pe lumea cealalta cu o avalansa de tarusi bine inmuiati in apa sfintita. Nimic mai diferit de “Twilight”, care este despre… Bella.
     
    Bella (Kristen Stewart, si ar fi bine s-o tinem minte) are vreo saptesprezece ani si, pentru a-si lasa mama sa se bucure de noua ei relatie cu un jucator de baseball, decide sa se mute la tatal ei, seful politiei dintr-un mohorat orasel, Forks. Pustoaica asteapta cam cu inima indoita prima zi de liceu, dar de stresul de a fi tinta comentariilor tuturor se alege praful in momentul cand Bella da de carismaticul, misteriosul, inteligentul Edward (Robert Pattinson), un coleg de an ale carui paloare, capacitate de a auzi si cea mai firava soapta, viteza s.a.m.d. il vor deconspira drept vampir.
     
    Scris de o femeie (Stephenie Meyers), transformat in scenariu de o alta (Melissa Rosenberg), regizat tot de o reprezentanta a sexului mai sensibil si cu o “tanara speranta feminina” in rolul principal, “Twilight” este “chick flick” la patrat, iar drept dovada, rating-urile date de “ele” filmului pe Imdb.com sunt de la 8 in sus, in timp ce “ei” se multumesc doar cu note de trecere. Surprinzator este faptul ca acest prim film din tetralogia “Twilight” sta excelent la capitolele care le-ar impresiona pe spectatoare, dar scartaie (chiar serios) la cele unde mai atenti sunt spectatorii.
     
    Astfel, marele atu al lui “Twilight” este flirtul. Meyer, Rosenberg si Hardwicke reusesc o adevarata performanta facand echilibristica printre replicile incandescente ale personajelor, iar Stewart si Pattinson sunt foarte expresivi in a crea acea impresie de amor adolescentin (chiar si in situatia in care vampirul are de fapt 107 ani). Fara nici macar o scena de sex si cu doar cateva saruturi fugare, “Twilight” reuseste sa te faca sa-i ierti efectele speciale rizibile si scenele de actiune neconvingatoare (bineinteles ca un alt vampir porneste pe urmele Bellei), cu ajutorul celor doi actori si al catorva replici bine aduse din condei de romanciera Stephenie Meyers, supranumita (justificat?) o “J. K. Rowling a Americii”.
     
    De fapt, Meyers apartine sectei mormone, iar faptul ca Bella si Edward nu pot face sex (vampirul este “vegetarian”, adica refuza sa consume sange de om, dar o prea mare apropiere de fata i-ar putea pune in pericol stapanirea de sine, in fata venelor ei pulsande) nu este decat o pledoarie pro abstinenta sexuala inainte de casatorie. Dar aceasta convingere a autoarei, care a declarat ca pentru scrierea seriei de romane a fost inspirata de volumele lui Jane Austen si Orson Scott Card (autorul celebrului “Ender’s Game”, si el in curs de ecranizare), nici macar nu este relevanta, caci regizoarea si actorii reusesc sa fie credibili atata vreme cand in cadru se afla doar Edward si Bella. Acestia fac cumva si scot flacari pe ecran, iar Hardwicke ii ajuta numai cu prim-planurile ei atat de subiective si tinand uneori (dar parca mai mult decat era necesar) camera in mana.
     
    Ca filmul le va captiva pe spectatoare (mai ales pe cele tinere si foarte tinere) nu-i nicio indoiala, dar “Twilight” nu vine deloc singur in aceasta ofensiva a “chick flick”-urilor. Inceputul anului ne-o aduce si pe Renee Zellweger in “New in Town”/“Nou-venita in oras”, despre o consultanta in materie de eficientizare, Lucy, care trebuie sa renunte la luxosul ei stil de viata din Miami pentru o perioada petrecuta intr-un friguros orasel din Minnesota, unde faptul ca vrea sa inchida fabrica unde lucreaza mai toti localnicii o va expune rautatilor acestora.
     
    Jumatatea lunii februarie ni le ofera (la pachet) pe Anne Hathaway si Kate Hudson (doua specialiste in comedii romantice), care din prietene la catarama vor deveni dusmance pe viata cand nuntile lor vor fi programate in aceeasi zi. Miza luptei? Cel mai bun local, invitatii (si deci cadourile), wedding planner-ul si asa mai departe. Un film despre prietenie (si rivalitate dusa la extrem), doua nunti cu probleme si mirese alergandu-se prin biserica – e genul la care posesorii de testosteron trebuie lasati acasa (sau trimisi la un thriller), iar sexul frumos va cauta confirmarea impresiilor printre cele mai bune prietene.
     
    Dar cel mai asteptat “chick flick” al anului s-ar putea sa fie “Goana dupa cumparaturi”/“Confessions of a Shopaholic”. Inspirat de romanul omonim al lui Sophie Kinsella, filmul regizat de P.J. Hogan (“My Best Friend’s Wedding”) o va avea in vizor pe Rebecca Bloomwood, o absolventa de facultate care se muta in Manhattan, cazand victima unei asemenea frenezii a cumparaturilor, incat ajunge datoare vanduta. Cum va pune ea mana pe o rubrica intr-un ziar financiar si pe un bogat om de afaceri vom vedea la inceputul lui aprilie, in acest “Diavolul se imbraca de la Prada” al anului 2009.

     

  • Amor in Amurg

     

    Termen inventat prin anii ’80, “chick flick”-ul denumeste acel film (“pentru puicute”) pe care barbatii nu-l vor intelege niciodata (cel putin asa zice Rosie O’Donnell in “Nopti albe in Seattle”, uitandu-se la “An Affair to Remember”), dar la care femeile vor apela intotdeauna pentru o petrecere in pijama, pentru a-si reveni dupa o despartire sau dupa o zi proasta la coafor.
     
    Citind sinopsisul lui “Twilight”, probabil un barbat isi va imagina numaidecat valuri de sange, colti ucigasi (atentie, serialul “True Blood” se va lansa in curand pe HBO) si un erou uman cat se poate de abil, care la sfarsitul filmului ii va trimite pe toti vampirii pe lumea cealalta cu o avalansa de tarusi bine inmuiati in apa sfintita. Nimic mai diferit de “Twilight”, care este despre… Bella.
     
    Bella (Kristen Stewart, si ar fi bine s-o tinem minte) are vreo saptesprezece ani si, pentru a-si lasa mama sa se bucure de noua ei relatie cu un jucator de baseball, decide sa se mute la tatal ei, seful politiei dintr-un mohorat orasel, Forks. Pustoaica asteapta cam cu inima indoita prima zi de liceu, dar de stresul de a fi tinta comentariilor tuturor se alege praful in momentul cand Bella da de carismaticul, misteriosul, inteligentul Edward (Robert Pattinson), un coleg de an ale carui paloare, capacitate de a auzi si cea mai firava soapta, viteza s.a.m.d. il vor deconspira drept vampir.
     
    Scris de o femeie (Stephenie Meyers), transformat in scenariu de o alta (Melissa Rosenberg), regizat tot de o reprezentanta a sexului mai sensibil si cu o “tanara speranta feminina” in rolul principal, “Twilight” este “chick flick” la patrat, iar drept dovada, rating-urile date de “ele” filmului pe Imdb.com sunt de la 8 in sus, in timp ce “ei” se multumesc doar cu note de trecere. Surprinzator este faptul ca acest prim film din tetralogia “Twilight” sta excelent la capitolele care le-ar impresiona pe spectatoare, dar scartaie (chiar serios) la cele unde mai atenti sunt spectatorii.
     
    Astfel, marele atu al lui “Twilight” este flirtul. Meyer, Rosenberg si Hardwicke reusesc o adevarata performanta facand echilibristica printre replicile incandescente ale personajelor, iar Stewart si Pattinson sunt foarte expresivi in a crea acea impresie de amor adolescentin (chiar si in situatia in care vampirul are de fapt 107 ani). Fara nici macar o scena de sex si cu doar cateva saruturi fugare, “Twilight” reuseste sa te faca sa-i ierti efectele speciale rizibile si scenele de actiune neconvingatoare (bineinteles ca un alt vampir porneste pe urmele Bellei), cu ajutorul celor doi actori si al catorva replici bine aduse din condei de romanciera Stephenie Meyers, supranumita (justificat?) o “J. K. Rowling a Americii”.
     
    De fapt, Meyers apartine sectei mormone, iar faptul ca Bella si Edward nu pot face sex (vampirul este “vegetarian”, adica refuza sa consume sange de om, dar o prea mare apropiere de fata i-ar putea pune in pericol stapanirea de sine, in fata venelor ei pulsande) nu este decat o pledoarie pro abstinenta sexuala inainte de casatorie. Dar aceasta convingere a autoarei, care a declarat ca pentru scrierea seriei de romane a fost inspirata de volumele lui Jane Austen si Orson Scott Card (autorul celebrului “Ender’s Game”, si el in curs de ecranizare), nici macar nu este relevanta, caci regizoarea si actorii reusesc sa fie credibili atata vreme cand in cadru se afla doar Edward si Bella. Acestia fac cumva si scot flacari pe ecran, iar Hardwicke ii ajuta numai cu prim-planurile ei atat de subiective si tinand uneori (dar parca mai mult decat era necesar) camera in mana.
     
    Ca filmul le va captiva pe spectatoare (mai ales pe cele tinere si foarte tinere) nu-i nicio indoiala, dar “Twilight” nu vine deloc singur in aceasta ofensiva a “chick flick”-urilor. Inceputul anului ne-o aduce si pe Renee Zellweger in “New in Town”/“Nou-venita in oras”, despre o consultanta in materie de eficientizare, Lucy, care trebuie sa renunte la luxosul ei stil de viata din Miami pentru o perioada petrecuta intr-un friguros orasel din Minnesota, unde faptul ca vrea sa inchida fabrica unde lucreaza mai toti localnicii o va expune rautatilor acestora.
     
    Jumatatea lunii februarie ni le ofera (la pachet) pe Anne Hathaway si Kate Hudson (doua specialiste in comedii romantice), care din prietene la catarama vor deveni dusmance pe viata cand nuntile lor vor fi programate in aceeasi zi. Miza luptei? Cel mai bun local, invitatii (si deci cadourile), wedding planner-ul si asa mai departe. Un film despre prietenie (si rivalitate dusa la extrem), doua nunti cu probleme si mirese alergandu-se prin biserica – e genul la care posesorii de testosteron trebuie lasati acasa (sau trimisi la un thriller), iar sexul frumos va cauta confirmarea impresiilor printre cele mai bune prietene.
     
    Dar cel mai asteptat “chick flick” al anului s-ar putea sa fie “Goana dupa cumparaturi”/“Confessions of a Shopaholic”. Inspirat de romanul omonim al lui Sophie Kinsella, filmul regizat de P.J. Hogan (“My Best Friend’s Wedding”) o va avea in vizor pe Rebecca Bloomwood, o absolventa de facultate care se muta in Manhattan, cazand victima unei asemenea frenezii a cumparaturilor, incat ajunge datoare vanduta. Cum va pune ea mana pe o rubrica intr-un ziar financiar si pe un bogat om de afaceri vom vedea la inceputul lui aprilie, in acest “Diavolul se imbraca de la Prada” al anului 2009.

     

  • Pe genunchiul bunicului Eastwood

    “Changeling”, cu Angelina Jolie in rolul principal, este primul din cele doua filme ale lui Eastwood care ajung pe marile ecrane din Romania. Eticheta de “drama de epoca” nu-i face deloc cinste unui adevarat thriller despre disparitia unui copil in Los Angelesul sfarsitului anilor ‘20. Din nefericire, nimic nu este imaginar in thriller-ul lui Eastwood, peste 95% la suta din incredibilul scenariu scris de J. Michael Straczynski petrecandu-se aidoma in realitate.
     
    Jolie este Christine Collins, o mama singura care incearca sa-i asigure fiului ei de noua ani, Walter (Gattlin Griffith), o existenta cat mai fericita. Intr-o zi, Christine se intoarce de la munca si nu-si mai gaseste fiul. Femeia alerteaza politia si primeste toate promisiunile ca Walter ii va fi inapoiat cat de curand, numai ca lunile trec, iar sutele de piste incercate de detectivi se dovedesc inutile. Cand Christine este anuntata ca fiul ei a fost gasit intr-un orasel din Texas, femeia traieste cea mai fericita zi din viata, dar toate sperantele i se naruie cand isi vede “fiul”: pustiul care sustine cu tarie ca este Walter nu este decat un impostor, iar femeia, impinsa de la spate de un sef al politiei speriat de scandal, se simte obligata sa ia copilul acasa, pentru a se convinge daca nu cumva lunile de lipsuri i-au schimbat intr-o atat de mare masura infatisarea.
     
    La inceputul filmului, Christine ii spune unui Walter cu ochiul invinetit in urma unei altercatii cu un coleg de scoala: “Niciodata sa nu incepi o bataie, dar intotdeauna s-o termini”. Si ce batalie ne ofera Eastwood! Singura impotriva tuturor, cu politistii din Los Angeles sacrificand-o pentru a da bine in ochii presei, Christine lupta cu deznadejdea, dar si coruptia, pentru a ramane cu acel lucru aparent insignifiant, dar extrem de important: speranta. Chiar daca e o idee prea lung, filmul te tine in priza pana in ultima clipa. La o jumatate de ora de la inceputul filmului, ai impresia ca vezi o distopie perversa, sau ca esti victima unui la fel de pervers SF social. 
     
    Desi s-ar putea sa aiba sanse la o nominalizare la Oscar, interpretarea lui Jolie este mai degraba o problema si nu un atu al filmului. Coafura anilor ‘30 si vestimentatia vremurilor nu te fac sa uiti ca o ai in fata pe cea mai comentata actrita a ultimilor ani, iar interpretarea ei pare uneori fortata. O necunoscuta ar fi fost mult mai potrivita intr-un astfel de rol, pentru care s-au luptat si Reese Witherspoon sau Hilary Swank si in care Eastwood a ales-o pe Jolie numai pentru ca, spune el, fata actritei “da bine si pentru inceputul secolului trecut, si pentru epoca de acum”.
     
    Foarte diferit, dar aproape la fel de captivant, “Gran Torino” ne aduce in zilele noastre, iar Clint Eastwood nu se mai multumeste sa stea in spatele camerei, ci joaca si rolul principal. El este Walt Kowalsky, un morocanos veteran al razboiului din Coreea. De pe veranda casei sale, unde zaboveste dupa-amiezele cu un ziar si o bere in fata, Walt vede cum cartierul sau este cotropit de familii asiatice, cu care veteranul reduce contactul la un minim reprezentat de priviri rauvoitoare si invective suierate printre dinti.
     
    Intr-o zi, cand Thao (Bee Vang), mezinul vecinilor sai, este atacat de o banda de chinezi care vrea sa-l recruteze, batranul intervine, dar numai pentru a-si proteja gazonul de pasii intrusilor.
     
    Simplu, fara mari surprize (cu mici exceptii), “Gran Torino” nu are dramatismul si nici tensiunea debordante ale lui “Changeling”, dar interpretarea puternica a lui Eastwood, gura spurcata a personajului, principiile de viata traditionaliste sau curajul lui nebunesc il fac pe Walt un Dirty Harry la senectute (dar cat se poate de in putere) si cu siguranta “cel mai cool erou varstnic al anului”. Departe de bunicul blajin la care faceam aluzie in titlul acestui articol, Eastwood este o adevarata bestie in “Gran Torino”, o fiara salbatica in stare sa faca prapad in jur, daca cei dragi sunt pusi in pericol. Aceasta se va intampla la un moment dat in film, iar reactia cu totul si cu totul imprevizibila (si atat de anacronica) a lui Walt va face toti banii.
     
    Chiar daca actorii secundari gafeaza adesea (campionul este Christopher Carley, in rolul unui preot care insista ca Walt sa se spovedeasca, primind fara sa clipeasca avalansele de comentarii rautacioase ale batranului), iar tanarul Bee Vang, aflat la primul sau rol, nu-i foarte convingator, “Gran Torino” arata ca umerii lui Eastwood sunt in continuare puternici, fiind in stare sa duca pe ei, de unul singur, un intreg film. Alaturi de “Changeling”, “Gran Torino” va ajunge cu siguranta pe listele celor mai bune filme ale lui 2009. La fel, obligatoriu de vazut, dar de la inceputul lunii martie. 
     
    “CHANGELING” / “SCHIMBUL”
    R: CLINT EASTWOOD D: ANGELINA JOLIE, JOHN MALKOVICH, GATTLIN GRIFFITH, MICHAEL KELLY, COLM FEORE, JEFFREY DONOVAN, JASON BUTLER HARNER. DIN 16 IANUARIE

  • King Kong merge mai departe

    Exemple de filme science fiction care comenteaza situatii actuale mai ceva ca orice drama sau film politic s-au mai vazut. “The Day the Earth Stood Still” a facut-o de doua ori, in contexte diferite, in 1951 si 2008. Daca despre primul se spune ca ar fi provocat o intalnire la varf ruso-americana pe subiectul unei posibile invazii extraterestre, sunt sanse infime ca varianta actualizata sa aiba acelasi efect.Reprezentantul unei rase extraterestre, Klaatu (Keanu Reeves), ajunge pe Terra pentru a verifica daca prejudiciul adus ecosistemului planetei de catre umanitate este sau nu ireversibil. Parerea negativa a extraterestrului cu privire la rasa umana este accentuata de tratamentul pe care i-l aplica guvernul Statelor Unite (Kathy Bates in rol de ministru al apararii), dar astrobioloaga Hellen Benson (Jennifer Connelly) si fiul ei vitreg, Jacob (Jaden Smith, fiul lui Will Smith), ii reveleaza lui Klaatu complexitatea umanitatii si puterea ei de a se schimba.
     
    Daca in 1951 “The Day the Earth Stood Still” propovaduia impotriva Razboiului Rece si a “tangoului” inarmarilor celor doua mari puteri ale epocii, varianta regizata de Scott Derrickson pastreaza contextul si schimba cauza. Logica demersului extraterestru ii este dezvaluita lui Helen de Klaatu intr-o scena care-ti provoaca fiori: “Daca Pamantul moare, muriti si voi. Daca muriti voi, Pamantul supravietuieste”, spune Klaatu – si n-ai cum sa nu-i dai dreptate.
     
    Din nefericire, Derrickson are impresia ca aceasta idee, asezonata cu ceva efecte speciale (nu iesite din comun) si proptita pe umerii unor actori precum Keanu Reeves, Jennifer Connelly sau John Cleese, are puterea de a tine spectatorul neclintit pe scaun timp de aproape doua ore. Ei bine, se insala, caci “The Day the Earth Stood Still” nu poate scapa de izul unei naivitati si lentori specifice filmelor de acum 60 de ani, senzatia de anacronism (pensionara imbracata in fusta mini) fiind accentuata si de un buget de efecte speciale necorespunzator. Pe langa navele biologice, care-si arunca razele peste tot in jur, si mladiosul robot Gort, filmul lui Derrickson nu face Pamantul sa stea in loc prin nimic tehnic. Ce mai, nu te inseli deloc daca spui ca “The Day the Earth Stood Still” e un SF “de criza”.
     
    Senzatia pe care ti-o lasa “The Day the Earth Stood Still” este in mod ciudat asemanatoare cu regretul simtit dupa ultimele cadre din “King Kong”. Chiar daca Peter Jackson face tot posibilul sa-ti ia ochii cu efectele sale speciale de ultima generatie, moartea marelui si romanticului Kong pe Empire State Building, jertfa a naturalului pe altarul evolutiei tehnologice a umanitatii, are o multime de semnificatii, la fel de importate in mileniul trei ca si in deceniul trei al secolului trecut. Din nefericire, criza economica este posibil sa transforme un SF de genul “Zilei…” intr-o specie pe cale de disparitie spre beneficiul unor productii “King Kong-size”.
     
    Filmul in care Jackson arunca, pe langa gorila gigant, dinozauri sau insecte supradimensionate a costat 207 milioane de dolari, dar a incasat peste 550 de milioane doar din circuitul in cinematografele din lumea intreaga. Producatorii nu au dezvaluit bugetul filmului, dar acesta cu siguranta nu depaseste 50 de milioane de dolari, iar in contul sau, in ciuda unei promovari intense, probabil nu vor intra mai mult de 100 de milioane de dolari in toata lumea.
     
    Cu un astfel de CV financiar, “Ziua” este o productie de mijloc, un gen care-si va gasi greu loc in anii viitori, dominati ori de productii independente, cu buget mic si risc minim, ori de megaproductii cu superbugete, dar si incasari de noua cifre (sau, de ce nu, de zece cifre; “Cavalerul negru” a dovedit ca se poate).
     
    Aceasta teorie este sustinuta de marile jocuri ale studiourilor de productie, care renunta la zeci de proiecte medii in favoarea blockbusterelor (aproape) sigure. Filozofia din “Ziua in care Pamantul se opri”, adica un fel de “om trai si om vedea” altoit pe “invatati si ne vedem in sesiunea de restante”, va fi schimbata, cel putin in viziunea marilor producatori de film de la Hollywood, de mult mai simpla si categorica lege “totul sau nimic”.
     
    Astfel vom avea parte de tot mai multi Batman, Iron Man si alti “man” cu sau fara colanti sau gadgeturi hiper-sofisticate, care vor darama de regula New Yorkul (cu mici vacante la Chicago, vezi “Hancock”), in defavoarea unor SF-uri mistico-filozofice, in stare sa te convinga sa traiesti mai atent, cu sticlele, hartia si plasticul impartite pe categorii si transportate la containerele eco din intersectie. 

  • Corcituri de succes

     

    Ca si “Beverly Hills Chihuahua”, muzicalul cu adolescenti “High School Musical: Senior Year” sau drama cu accente horror “Twilight” nu i-au facut pe critici sa ezite prea mult inainte de a scrie o cronica usturatoare, dar toate au avut parte de un succes financiar considerabil.
     
    Faptul ca toate cele trei filme sunt incrucisari intre genuri populare sa fie doar o coincidenta?
    Nu avem nicio informatie cu privire la pedigree-ul rasfatatei Chloe, catelusa chihuahua care se pierde in premiera saptamanii trecute, dar filmul regizat de Raja Gosnell este categoric un “Sex and the City” canin. Chloe (voce Drew Barrymore) este lasata de stapana ei (Jamie Lee Curtis) in grija nepoatei acesteia, petrecareata Rachel (Piper Perabo). Deloc atenta la programul foarte incarcat al catelusei, care include cam tot ce s-ar afla in agenda unei Paris Hilton in ziua cea mai plina a saptamanii, Rachel isi ia cele mai bune prietene si o sterge intr-o miniexcursie in Mexic. Printre pahare de margarita si miscari de La Cucaracha, Chloe se pierde, nepretuita faptura suportand o multime de lipsuri si aventuri inainte de a se intoarce, intr-un happy-end marca Disney, in luxoasa resedinta a stapanei ei.
     
    Acrobatii scenaristice de un neverosimil latrator la cer (Rachel ajunge in Ciudad de Mexico la sugestia unei directoare de adapost pentru caini, careia i se nazare ca Chloe ar fi putut fi rapita de organizatorii unor lupte canine ilegale) nu au impiedicat “Beverly Hills Chihuahua” sa bifeze de doua ori locul intai cu zgarda Versace in box-office-ul american. Productia Disney a intrecut filme pline de nume mari, iar exemplul cel mai uimitor este thriller-ul politic “Body of Lies”, cu Russell Crowe si Leonardo diCaprio in rolurile unor agenti CIA in actiune in Orientul Apropiat.
     
    Succesul financiar al haitei de chihuahua, care a incasat 29 de milioane de dolari in week-end-ul lansarii si 17,5 in urmatorul sfarsit de saptamana, a fost explicat de analisti din perspectiva crizei economice. Lansat la cateva zile dupa inceputul unei perioade extrem de nefaste pentru bursa de pe Wall Street, “Beverly Hills Chihuahua” a fost si singura comedie dintr-o oferta cinematografica dominata de drame. Dorinta de a uita pentru doua ore de criza financiara i-a facut pe multi adulti sa caute aceasta uitare printre costumasele, ochelarii de soare si rasfaturile lui Chloe, mult mai interesante, se pare, decat actiunile antitero ale lui Crowe si DeCaprio, decat toaletele Keirei Knightley in “The Duchess” sau mult-asteptatul remake dupa horror-ul spaniol “REC”, “Quarantine”.
     
    “Beverly Hills Chihuahua” se lanseaza in Romania pe 12 decembrie, cand il va avea ca principal concurent pe Keanu Reeves in rol de extraterestru in “Ziua in care Pamantul se opri”. Comedia lui Gosnell va fi urmata la inceputul anului viitor de “Hotel pentru catei”/”Hotel for Dogs”, iar in 2010 de “Cats & Dogs: The Revenge of Kitty Galore” (de observat trimiterea ireverentioasa la personajul Pussy Galore din seria Bond), continuarea succesului “Caini si pisici” din 2001.
     
    Comentat pe aceste pagini acum doua saptamani, muzicalul cu adolescenti “High School Musical” a provocat si el o surpriza odata cu lansarea in Statele Unite, cand a devenit muzicalul cu cele mai mari incasari in week-end-ul premierei. Nici el foarte laudat de critici, a treia parte a unei serii lansate pe canalul de televiziune Disney Channel a intrecut “Saw V”, aventurile elevilor de liceu care canta continuu dovedindu-se mai interesante pentru publicul american decat capcanele maleficului Jigsaw.
     
    Cateii coafati si liceenii cu ochii plini de stele nu sunt singurii protagonisti ai unor succese de box-office desfiintate de critica: vampirii cei romantici, tot mai prezenti la Hollywood in ultima vreme, sunt categoric vedetele box-office-ului american. “Twilight”, despre o adolescenta de 17 ani care se indragosteste de un coleg de liceu foarte special, a strans 70 de milioane de dolari in week-end-ul lansarii. Filmul a provocat o adevarata isterie, biletele pentru peste 2.000 de spectacole de pe teritoriul american fiind epuizate cu saptamani inainte de premiera. Povestea Bellei Swan (Kristen Stewart) si a colegului ei de liceu, un vampir de 173 de ani cu aspectul unui tanar de 17, i-a facut pe multi dintre fani sa declare ca vor revedea filmul cel putin inca o data, desi cronicarii de film n-au avut multe cuvinte de lauda despre aceasta prima parte dintr-o trilogie. Filmul se va lansa in Romania pe 23 ianuarie 2009. Ca sa fie clar ca vampirii sunt iarasi la moda la Hollywood, canalul HBO a lansat acum cateva luni un nou serial, “True Blood”. Creat de omul din spatele mega-succesului “Sub Pamant SRL”, Alan Ball, “True Blood” captiveaza odata cu premisa (inventarea unui tip de sange artificial le permite vampirilor sa se integreze in societate), iar noul gen de serial, soap opera cu vampiri, a castigat deja fani inraiti, chiar daca multi considera ca trecerea lui Ball de la morti la morti-vii este departe de-a fi o evolutie.

     

  • Ora de laborator

    Produs si difuzat fara tam-tam de canalul de televiziune Disney Channel, “High School Musical” s-a bucurat de un asemenea succes la inceputul anului 2006, incat fanii au avut de asteptat doar un an pentru o continuare pe acelasi canal de televiziune. Vandute in toata lumea, cele doua filme erau o invitatie intru cucerirea marelui ecran, asa ca “High School Musical: Senior Year”/“Liceul muzical: Anul absolvirii” a fost lansat ca un adevarat blockbuster in Statele Unite, filmul nedezamagindu-si deloc producatorii: 42 de milioane de dolari incasari in primul week-end, locul intai in box-office-ul american (asta in situatia in care principalul competitor al muzicalului era partea a cincea a celei mai de succes francize horror a tuturor timpurilor, “Saw”), plus alte 40 de milioane de dolari incasate odata cu lansarea internationala. Bietul “Mamma Mia!”, fostul detinator al titlului de cel mai profitabil muzical al tuturor timpurilor, a trebuit sa se resemneze in fata suprematiei lui “HSM3” (prescurtare uzuala pentru fani), in timp ce bugetul castigatorului a fost de aproximativ cinci ori mai mic.
     
    Despre ce este vorba in “Liceul muzical 3”? Cele sase personaje din primele doua filme se intorc si in cel de-al treilea. Troy (tot mai popularul Zac Efron), capitanul echipei de baschet a liceului, este la fel de indragostit de Gabriella (Vanessa Hudgens), singura lui problema fiind faptul ca habar n-are ce cariera vrea sa urmeze. Diva clasei de teatru, Sharpay (Ashley Tisdale), are de gand sa puna in scena un one (wo)man show pentru spectacolul de sfarsit de an, dar planurile ei sunt dejucate de Kelsi (Olesya Rulin), compozitoarea, care propune un spectacol de ramas-bun care sa includa cat mai multi colegi. Balul absolvirii, uneltirile lui Sharpay, o posibila bursa la Juilliard, dilema lui Troy in ceea ce priveste si alte astfel de mini-trame umplu cele aproape doua ore ale filmului, ritmate de melodii care i-au adus deja cateva discuri de platina soundtrack-ului, dupa ce acesta a debutat pe locul 2 in topul Billboard.
     
    Cu popularitatea “HSM” aproape de zero in Romania, s-ar putea ca povestea de succes a Disney sa nu continue si in cinematografele de la noi. Principalul motiv tine de atmosfera “de laborator” a muzicalului, din care a fost scos cam tot ce ar fi putut da veridicitate unui astfel de proiect. Totul este exagerat, utopic, in “Anul absolvirii”, de la zambetele latite pe fetele protagonistilor pana la bruma de conflict, rezolvat cat se poate de previzibil. Filmul nu plictiseste nici macar o secunda, dar la un moment dat gesturile teatrale ale actorilor, ochii mijiti a fericire ai acestora, de parca ar privi intr-un rasarit etern, entuziasmul lor pe steroizi, toate nu provoaca mai mult decat o bunavointa relaxata a spectatorului.
     
    Cat despre partea de muzical, impresia pe care ti-o lasa “HSM3” este ca echipa de compozitori si coregrafi a filmului s-a format din fosti presedinti de fan club Michael Jackson. Prea multe dintre melodii iti amintesc de regele pop-ului, dar acest lucru nu a impiedicat publicul american sa ceara si o varianta tip karaoke, in care spectatorii sa poata canta alaturi de protagonisti. O alta modalitate de promovare a seriei a fost un turneu prin Statele Unite, cu cele mai apreciate melodii interpretate de actori. Singurul care a lipsit a fost Zac Efron, care a declarat la un moment dat ca “ar fi sarit de pe ceva cu adevarat inalt” daca ar mai fi auzit melodiile respective macar o data.
     
    In ciuda incasarilor surprinzatoare pentru un muzical, “HSM3” este unul dintre foarte putinele filme care stau mai bine in preferintele criticilor decat in cele ale cinefililor. Agregatorul de cronici Rottentomatoes.com noteaza trilurile lui Troy si-ale Gabriellei cu un binevoitor coeficient de 67% “fresh”, ceea ce inseamna ca doua treimi din cronicile despre muzicalul Disney au fost pozitive. Site-ul imdb.com, in schimb, unde cei care noteaza filmele sunt cinefilii din toata lumea, are un rating la jumatate pentru filmul lui Kenny Ortega, notat cu punctaj de 3,3 din 10. Dar pentru Disney nu cronicile si nici aprecierile vizitatorilor imdb.com nu au importanta, ci incasarile, iar acestea au urcat chiar mai sus decat glasurile protagonistilor. Bineinteles, urmeaza o parte a patra a seriei, destinata tot marelui ecran, chiar daca Zac Efron nu-l va mai interpreta pe cel mai popular elev al East High School si putini componenti din echipa initiala vor fi pastrati. Discrepanta dintre atmosfera edulcorata a muzicalului si realitatea “dura” a atins culmea anul trecut, cand au fost facute publice trei fotografii in care Vanessa Hudgens aparea goala sau purta lenjerie provocatoare. Actrita s-a declarat “jenata” de situatie si a spus ca regreta acele fotografii. Desi excluderea ei din echipa HSM parea sigura, mai-marii de la Disney au hotarat sa o pastreze. “Vanessa si-a cerut scuze pentru greseala ei. Speram ca a invatat o lectie valoroasa”, au declarat reprezentantii Disney, probabil impacati de faptul ca relatia dintre Gabriella si Troy continua si in viata reala: Efron si Hudgens formeaza un cuplu de mai bine de un an de zile, chiar daca zvonuri despre o posibila despartire umplu periodic paginile tabloidelor.

  • Dragoste in vreme de razboi

    Secondata de Sienna Miller, Knightley interpreteaza in “The Edge of Love”/”Triunghiul dragostei”, in regia lui John Maybury, rolul Verei Philips, o cantareata in a carei viata reapare prima ei dragoste, poetul Dylan Thomas (Matthew Rhys). Seducatorul Dylan incearca s-o recucereasca pe Vera, dar sotia poetului, Caitlin (Miller) vine si strica socotelile tuturor, mai ales prin faptul ca ajunge cea mai buna prietena a presupusei ei rivale.
     
    Impartind aceeasi camera, sorbind indelung din pahare de alcool in pub-uri ce trosnesc din toate incheieturile in timpul deselor bombardamente, Vera, Dylan si Caitlin duc o viata cum nu se poate mai boema, o viata in care saracia si lipsurile nu inseama nimic, caci sunt constante in existenta tuturor.
     
    In “The Edge of Love” totul este o declaratie de razboi adresata tocmai razboiului. Fiecare intonatie, versurile lui Dylan, prea desele pahare de alcool, fiecare fum tras parca dintr-o ultima tigara sunt gesturi disperate, facute pentru a anula amenintarea bombardamentelor si a sirenelor care nu avertizeaza decat ca mai urmeaza sa moara cineva. Fiecare cearta, fiecare strigat de furie si geamat de dragoste sunt gesturi energice, obscene, aruncate in fata razboiului aducator de moarte.
     
    Pe vocea lui Knightley, Maybury monteaza cadre cu ravagiile lungilor ani de lupta, iar vocea lui Rhys, declamand unele dintre cele mai cunoscute versuri ale lui Thomas, insoteste siruri de soldati si montaje dramatice cu fotografii alb-negru, a caror lipsa de claritate subliniaza ororile conflagratiei. Cu toate acestea, regizorul se tine departe de front, cu putine exceptii, caci “The Edge of Love” foloseste razboiul doar ca fundal tragic pentru o poveste de dragoste atipica, un triunghi care incepe sa scartaie exact in momentul cand ar trebui sa devina patrat. Razboiul lui este unul de dormitor saracacios, iar ofensivele si contraofensivele sunt animate de versurile lui Dylan, dansul lui Caitlin, cantecele Verei. “Dragostea este razboi”, pare sa spuna Maybury inca de la genericul pe care Keira Knightley canta, cu o ghirlanda de flori de hibiscus la gat, despre “saruturi de ramas bun” sub lumina unei “luni albastre din Tahiti”. Ceea ce parea convietuirea perfecta, cu o Vera avertizata de Caitlin sa nu se (re)apropie de Dylan, se cutremura o data cu maritisul primeia cu eroul de razboi William (Cillian Murphy). Acesta nu intelege setea de viata care-i face pe cei trei sa duca o existenta simbiotica perfecta, iar gelozia lui, care pune in balanta ororile de pe front cu poezelele licentioase ale lui Dylan, va duce la o escaladare a conflictului dintre cei doi barbati.
     
    Principalul atu al filmului lui John Maybury este, fara urma de indoiala, atmosfera. Daca in general filmele britanice de razboi fac economie la capitolul scenografie, regizorul si-a permis sa reinvie acea parte a societatii din vremea razboiului in stare sa danseze pana la epuizare in suieratul bombelor si-n norii grosi de praf imprastiati de imobilele cazute. Toalete incropite din materiale pretioase, palarii cu pene, culori calde si ritmuri de jazz anima povestea de dragoste dintre Vera, Dylan, Caitlin si William, iar vocea cristalina a Keirei Knightley, surprinzator de melodioasa, se potriveste perfect pe melodiile compuse de Angelo Badalamenti. Dupa ce o auzi pe Knightley, care da semne ca se specializeaza in roluri de epoca (actiunea a doar doua dintre ultimele ei zece filme se petrece in zilele noastre, “Domino” si “Love Actually”), incepi sa ai incredere in noul ei proiect, un remake al celebrului muzical “My Fair Lady”, in care actrita britanica ar putea relua rolul lui Audrey Hepburn, alaturi de Daniel Day Lewis.
     
    Desi actorii sunt excelenti, iar la capitolul tehnic Maybury nu se putea descurca mai bine, “The Edge of Love” este o idee prea lung si prea lent ca sa te prinda. Fragila Knightley si exuberanta Miller nu reusesc sa te faca sa nu te uiti la ceas, iar carismaticul Rhys si calmul Murphy parca nu se ridica la inaltimea partenerelor lor. Scenariului scris de mama lui Knightley, Sharman Macdonald, ii lipseste energia, astfel incat incepi sa astepti un deznodamant violent, care sa compenseze inertia si lentoarea scenelor, vaduvite si de stralucirea Londrei atacate de nemti, odata ce Vera, Caitlin si Dylan decid sa se retraga in Tara Galilor, mult mai ferita de distrugerile razboiului. Categoric mai bun decat “Ducesa”, in care Keira Knightley se multumeste sa poarte fel de fel de toalete somptuoase, “Triunghiul dragostei” este considerat un film biografic, dar fanii poetului n-ar trebui sa se astepte ca Dylan Thomas sa fie prea prezent in cadrele luminoase ale lui Maybury. 

  • Parfum de pensionare

    Un film despre doi politisti trecuti de prima tinerete, care se confrunta cu un criminal in serie, “Righteous Kill” este departe de a fi obligatoriu de vazut, dar combinarea numelor celor doi actori a bagat fanii in priza inca de la anuntul proiectului lui Jon Avnet. “Thriller” molcom, “Righteous Kill” ajunge sa reinvie amintirea “Morocanosilor” Walther Matthau si Jack Lemmon, asa ca se cam alege praful din suspans (aproape inexistent) si intensitate, ultima distrusa de imobilitatea actorilor si de cateva replici atat de absurde, incat ai putea paria ca sunt dintr-un film de Judd Apatow. Turk (De Niro) si Rooster (Pacino), parteneri de 30 de ani, vor un ultim caz rasunator inainte de-a iesi la pensie. Sansa le surade in momentul cand o serie de raufacatori de toate felurile, de la pedofili la violatori, salvati de la inchisoare de chichitele sistemului juridic american, incep sa fie descoperiti mai grei cu cateva zeci de grame de gloante. Ajutati de alti doi detectivi, interpretati de John Leguizamo si Donnie Wahlberg (da, fratele lui Mark, dar si fost component al formatiei New Kids on the Block) si de sexoasa politista Karen (Carla Gugino), cu care Turk are o relatie destul de violenta, eroii nostri incep sa investigheze pentru a descoperi identitatea criminalului in serie, dar demersul este atat de plictisitor, incat nu ne surprinde nici macar evidenta trimitere la “Heat” din final.
     
    De ce sa vorbim despre “Righteous Kill” daca filmul este departe de a fi satisfacator? De ce sa nu scriem despre “Control” al lui Anton Corbijn sau “Paranoid Park” al lui Gus van Sant? In primul rand pentru imensul credit care li se acorda in continuare lui Pacino si De Niro. Chiar daca un festival cu buget mare, precum cel de la Roma, a fost gata sa includa (justificat, nejustificat?) “Crime justificate” in competitia celei de-a treia editii numai pentru a-si asigura prezenta lui Al Pacino pe covorul rosu, Avnet nu reuseste decat sa confirme ceea ce multi ne-am dat seama de la stangacii precum “88 de minute” sau “Cu nasu’ la psihiatru” (“Analyze This”): Robert De Niro si Al Pacino nu prea mai au ce cauta in fata camerelor de filmat, cei doi actori aruncand intr-un trist con de umbra Oscarurile pentru “Parfum de femeie” sau “Raging Bull”.
     
    In octombrie anul trecut, exact cand cei doi actori filmau “Righteous Kill”, Francis Ford Coppola lansa un adevarat atac asupra lor. Regizorul care acum 34 de ani ii distribuia pe cei doi “tauri furiosi” in “Nasul: Partea a II-a” spunea despre Pacino si De Niro: “i-am intalnit pe amandoi cand investeau in viitor. Erau tineri si nesiguri pe ei. Acum Pacino este foarte bogat, iar De Niro si-a creat un adevarat imperiu. Nu stiu ce-i mai face sa mearga inainte. Nu stiu daca-si mai doresc aceleasi lucruri”, a spus Coppola. Cu 16,5 milioane de dolari incasate in weekend-ul lansarii, “Righteous Kill” aproape ca a intrecut in trei zile incasarile filmului anterior al lui Al Pacino, “88 de minute”. Dar, daca Pacino pare a intentiona sa-l interpreteze pe Salvador Dali intr-unul dintre cele mai asteptate filme biografice ale anului viitor, “Dalí & I: A Surreal Story”, Robert De Niro nu vrea sa renunte la comediile lejere gen “Un socru de cosmar”. Actorul pregateste “Everybody’s Fine” (adica “Toti sunt OK”), o comedie despre un tata care tine legatura cu copiii numai prin sotia sa. Filmul regizat de Kirk Jones (“Nanny McPhee”) arata ca s-ar indeparta de originalul italian care pare sa fi inspirat noul proiect. Este vorba de “Stanno tutti bene”, cu Marcello Mastroianni in rolul tatalui.  
     
    “RIGHTEOUS KILL”/ “CRIME JUSTIFICATE”
    R: JON AVNET. D: ROBERT DE NIRO, AL PACINO, CARLA CUGINO, JOHN LEGUIZAMO, 50 CENT, DONNIE WAHLBERG, BRIAN DENNEHY, TRILBY GLOVER. DIN 19 SEPTEMBRIE.
     
     
    Altii ca ei
     
    Al Pacino si Robert De Niro nu sunt singurii mari actori carora avem tot dreptul sa le reprosam (repetate) decizii nefericite in cariera. Jack Nicholson a fost alaturat si el, de Francis Ford Coppola, celor doi actori, despre care regizorul trilogiei “Nasul” crede ca sunt “umbre” a ceea ce au fost acum 20 de ani.
     
    Trebuie sa o amintim aici si pe Diane Keaton, actrita principala din cateva dintre cele mai greu suportabile premiere ale ultimilor ani. Keaton a reusit sa-si faca uitat Oscarul de acum exact 30 de ani (primit pentru “Annie Hall”) cu roluri isterice in orori precum “Smother”, “Because I Said So”, “Mama’s Boy” sau “Mad Money”.
     
    Si lui Meryl Streep i s-a reprosat ca a acceptat prea repede rolul Donnei din “Mamma Mia!”. Cu energie de adolescenta, Streep face praf melodiile formatiei ABBA, alaturi de alte nume mari din showbiz (Pierce Brosnan, Colin Firth, suedezul Stellan Skarsgard) si ne mai aminteste inca o data ca muzicalul este un gen pentru cei care pot canta. Pentru ceilalti exista in continuare karaoke.

  • Parfum de pensionare

    Un film despre doi politisti trecuti de prima tinerete, care se confrunta cu un criminal in serie, “Righteous Kill” este departe de a fi obligatoriu de vazut, dar combinarea numelor celor doi actori a bagat fanii in priza inca de la anuntul proiectului lui Jon Avnet. “Thriller” molcom, “Righteous Kill” ajunge sa reinvie amintirea “Morocanosilor” Walther Matthau si Jack Lemmon, asa ca se cam alege praful din suspans (aproape inexistent) si intensitate, ultima distrusa de imobilitatea actorilor si de cateva replici atat de absurde, incat ai putea paria ca sunt dintr-un film de Judd Apatow. Turk (De Niro) si Rooster (Pacino), parteneri de 30 de ani, vor un ultim caz rasunator inainte de-a iesi la pensie. Sansa le surade in momentul cand o serie de raufacatori de toate felurile, de la pedofili la violatori, salvati de la inchisoare de chichitele sistemului juridic american, incep sa fie descoperiti mai grei cu cateva zeci de grame de gloante. Ajutati de alti doi detectivi, interpretati de John Leguizamo si Donnie Wahlberg (da, fratele lui Mark, dar si fost component al formatiei New Kids on the Block) si de sexoasa politista Karen (Carla Gugino), cu care Turk are o relatie destul de violenta, eroii nostri incep sa investigheze pentru a descoperi identitatea criminalului in serie, dar demersul este atat de plictisitor, incat nu ne surprinde nici macar evidenta trimitere la “Heat” din final.
     
    De ce sa vorbim despre “Righteous Kill” daca filmul este departe de a fi satisfacator? De ce sa nu scriem despre “Control” al lui Anton Corbijn sau “Paranoid Park” al lui Gus van Sant? In primul rand pentru imensul credit care li se acorda in continuare lui Pacino si De Niro. Chiar daca un festival cu buget mare, precum cel de la Roma, a fost gata sa includa (justificat, nejustificat?) “Crime justificate” in competitia celei de-a treia editii numai pentru a-si asigura prezenta lui Al Pacino pe covorul rosu, Avnet nu reuseste decat sa confirme ceea ce multi ne-am dat seama de la stangacii precum “88 de minute” sau “Cu nasu’ la psihiatru” (“Analyze This”): Robert De Niro si Al Pacino nu prea mai au ce cauta in fata camerelor de filmat, cei doi actori aruncand intr-un trist con de umbra Oscarurile pentru “Parfum de femeie” sau “Raging Bull”.
     
    In octombrie anul trecut, exact cand cei doi actori filmau “Righteous Kill”, Francis Ford Coppola lansa un adevarat atac asupra lor. Regizorul care acum 34 de ani ii distribuia pe cei doi “tauri furiosi” in “Nasul: Partea a II-a” spunea despre Pacino si De Niro: “i-am intalnit pe amandoi cand investeau in viitor. Erau tineri si nesiguri pe ei. Acum Pacino este foarte bogat, iar De Niro si-a creat un adevarat imperiu. Nu stiu ce-i mai face sa mearga inainte. Nu stiu daca-si mai doresc aceleasi lucruri”, a spus Coppola. Cu 16,5 milioane de dolari incasate in weekend-ul lansarii, “Righteous Kill” aproape ca a intrecut in trei zile incasarile filmului anterior al lui Al Pacino, “88 de minute”. Dar, daca Pacino pare a intentiona sa-l interpreteze pe Salvador Dali intr-unul dintre cele mai asteptate filme biografice ale anului viitor, “Dalí & I: A Surreal Story”, Robert De Niro nu vrea sa renunte la comediile lejere gen “Un socru de cosmar”. Actorul pregateste “Everybody’s Fine” (adica “Toti sunt OK”), o comedie despre un tata care tine legatura cu copiii numai prin sotia sa. Filmul regizat de Kirk Jones (“Nanny McPhee”) arata ca s-ar indeparta de originalul italian care pare sa fi inspirat noul proiect. Este vorba de “Stanno tutti bene”, cu Marcello Mastroianni in rolul tatalui.  
     
    “RIGHTEOUS KILL”/ “CRIME JUSTIFICATE”
    R: JON AVNET. D: ROBERT DE NIRO, AL PACINO, CARLA CUGINO, JOHN LEGUIZAMO, 50 CENT, DONNIE WAHLBERG, BRIAN DENNEHY, TRILBY GLOVER. DIN 19 SEPTEMBRIE.
     
     
    Altii ca ei
     
    Al Pacino si Robert De Niro nu sunt singurii mari actori carora avem tot dreptul sa le reprosam (repetate) decizii nefericite in cariera. Jack Nicholson a fost alaturat si el, de Francis Ford Coppola, celor doi actori, despre care regizorul trilogiei “Nasul” crede ca sunt “umbre” a ceea ce au fost acum 20 de ani.
     
    Trebuie sa o amintim aici si pe Diane Keaton, actrita principala din cateva dintre cele mai greu suportabile premiere ale ultimilor ani. Keaton a reusit sa-si faca uitat Oscarul de acum exact 30 de ani (primit pentru “Annie Hall”) cu roluri isterice in orori precum “Smother”, “Because I Said So”, “Mama’s Boy” sau “Mad Money”.
     
    Si lui Meryl Streep i s-a reprosat ca a acceptat prea repede rolul Donnei din “Mamma Mia!”. Cu energie de adolescenta, Streep face praf melodiile formatiei ABBA, alaturi de alte nume mari din showbiz (Pierce Brosnan, Colin Firth, suedezul Stellan Skarsgard) si ne mai aminteste inca o data ca muzicalul este un gen pentru cei care pot canta. Pentru ceilalti exista in continuare karaoke.