Tag: personal

GABRIEL BIRIŞ este avocat, membru al UNPIR

Ce prevederi conţine noul cod al insolvenţei în legătură cu insolvenţa persoanelor fizice? Răspunsul este simplu: niciuna! Chiar dacă este un „cod„, în fapt noua legislaţie nu acoperă deloc materialul insolvenţei personale şi nu include nici prevederile cu privire la insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale.

Subiectul insolvenţei revine în actualitate printr-o nouă lege, Codul insolvenţei. Din dorinţa guvernului de a-l introduce în regim de urgenţă, dorinţă motivată de faptul că actuala legislaţie este, zice-se, prea protectivă cu cei care nu îşi plătesc datoriile către stat, codul a fost aprobat mai întâi prin ordonanţă de urgenţă. Aşa cum era de aşteptat, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional actul emanat de la guvern, motivul fiind unul cât se poate de predictibil: nu se poate justifica caracterul de urgenţă. Drept urmare, actul a fost trimis la Parlament, unde acum se află în proces de aprobare.

De ce oare legiuitorul se încăpăţânează să nu rezolve această problemă spinoasă? Pentru a afla răspunsul la această întrebare trebuie să ne aducem puţin aminte câteva lucruri despre istoria recentă a creditării în România. Aproape inexistent în 2000, creditul bancar a început să fie disponibil din ce în ce mai mult persoanelor fizice. Mai întâi pentru credite ipotecare (aproape exclusiv în euro, dolari şi, din păcate, în franci elveţieni), apoi pentru credite de consum. După 2004, dar mai ales în 2006, 2007 şi prima jumătate a lui 2008, creditele personale au explodat pur şi simplu. Toată lumea era euforică, se credea că laptele şi mierea vor curge în valuri nesfârşite peste plaiurile mioritice. Dar nu a fost să fie: piaţa s-a prăbuşit, criza a lovit nemilos România, politicul amplificând şi el criza prin măsurile luate. Drept urmare, oamenii nu au mai putut să îşi achite ratele la credite.

În mod evident, au apărut şi câţiva Feţi Frumoşi, cocoţaţi falnic pe spinarea înaripatului Populism, care au început să propună soluţii pentru protejarea sărmanilor loviţi de criză. I-am întâlnit şi în mediul politic, dar şi la periferia acestuia. Unii, mai aprigi, au propus chiar o lege „a falimentului personal„. La o lectură mai atentă a acelei propuneri legislative realizezi că, de fapt, ce doreau autorii era un instrument pe care debitorii să îl poată folosi ca să scape de o parte din datoriile către bănci. Termenul consacrat este de „hair cut„, dar metoda mai este cunoscută şi prin sintagma „ţeapă„. Metodă care este de altfel folosită pe scară largă în relaţiile comerciale, între companii – legislaţia actuală şi chiar şi cea viitoare fiind foarte grijulie cu debitorii şi nu cu creditorii, aşa cum găsesc eu a fi normal.

Absolut firesc, băncile s-au opus. Cum vocea ARB nu poate fi neglijată, mai ales când BNR şi FMI o susţin, în mod absolut predictibil legea falimentului personal a fost blocată şi îngropată prin sertarele Parlamentului. La fel s-a întâmplat şi cu alte iniţiative similare, ceea ce nu este neapărat rău. Dimpotrivă: hazardul moral pe care acele prevederi îl introduceau, inclusiv un aşa-zis „faliment scuzabil„, era, în opinia mea, inacceptabil.

O lege a falimentului personal este însă extrem de necesară şi utilă. Situaţia de acum nu ajută nici creditorii şi nici debitorii.

Cu câteva luni în urmă, am avut o discuţie pe această temă cu amicii parlamentari din Forţa Civică, amici care m-au rugat să ies din zona mea de confort (fiscalitatea) şi să îi ajut să elaboreze o astfel de propunere legislativă.
Concluziile la care am ajuns împreună au fost următoarele:
– nu este nevoie de o lege specială, sunt suficiente câteva amendamente la actuala lege a insolvenţei, lege care de altfel conţine prevederi cu privire la insolvenţa persoanelor fizice autorizate;
– debitorul nu trebuie să se folosească de lege pentru a nu îşi achita datoriile. Falimentul personal trebuie să fie un eveniment excepţional, de ultim resort;
– falimentul personal nu trebuie să rămână fără repercusiuni asupra falitului. Anumite drepturi (de exemplu: dreptul de administrare) trebuie limitate. În plus, trebuie să existe un registru public al faliţilor, spre informarea celor interesaţi;
– falitul îşi pierde dreptul de administrare a patrimoniului personal, acesta trece la lichidator, care va vinde bunurile falitului pentru a acoperi masa credală, dar creditorii nu au drepturi asupra veniturilor viitoare ale falitului (cu excepţia cazului în care acestea sunt în legătură cu drepturi dobândite/servicii prestate înainte de deschiderea falimentului);
– o minimă protecţie pentru falit şi familia acestuia este necesară.

Falimentul personal trebuie deci să dea şansa unui nou început, dar şi să prevină ca acesta să însemne noi credite şi noi falimente.

Rezultatul acestor discuţii a fost o iniţiativă legislativă, iniţiativă care îşi face şi ea veacul prin sertarele Parlamentului.
Nu sunt aşadar optimist că vom avea într-un viitor apropiat o reglementare a falimentului personal. Frica băncilor de populismul iresponsabil al unora dintre decidenţii noştri le va determina să continue, pe toate căile, să blocheze iniţiativa. Răul făcut de abordările iniţiale este imens.

Vom avea deci un Cod al insolvenţei care nu va fi „cod„, ci mai degrabă o nouă lege. Să-i zicem însă Cod. Codul insolvenţei va pune în continuare accent pe a da „şansă la viaţă„ companiilor insolvente, prin reorganizare. Reorganizare care însă primeşte nişte termene limită ce par uneori cam scurte.  Vorbind despre reorganizare, despre o a doua şansă, ar fi interesant de văzut statisticile. O analiză a acestora ne poate face să ne punem o altă întrebare: de ce trebuie continuată agonia şi nu se trece direct la faliment şi lichidare? Am o opinie, dar o să vorbesc despre ea într-un articol viitor.