BusinessMagazin

Tag: educatie

  • Structura anului şcolar 2021-2022. Când începe şcoala şi când sunt vacanţele elevilor. Dispare vacanţa intersemestrială

    Structura anului şcolar 2021-2022 cuprinde data la care începe şcoala, precum şi vacanţele stabilite şi aprobate de Ministerul Educaţiei. Potrivit Ministerului Educaţiei, cursurile noului an şcolar încep luni, 13 septembrie şi se întind pe respectiv 34 de săptămâni.

    Conform Ordinului nr. 3.243/2021 al Ministerul Educaţiei şi Cercetării, privind structura anului şcolar 2021-2022, anul şcolar 2021-2022 începe la data de 1 septembrie 2021, se încheie la data de 31 august 2022 şi are 34 de săptămâni de cursuri. Cursurile anului şcolar 2021-2022 începând la data de 13 septembrie 2021.

    Conform noii structuri, elevii nu vor mai avea parte de vacanţa intersemestrială.

    Anul şcolar 2021-2022 se structurează pe două semestre, după cum urmează

    Semestrul I are 14 săptămâni de cursuri dispuse în perioada 13 septembrie 2021-22 decembrie 2021.

    Cursuri – luni, 13 septembrie 2021 – miercuri, 22 decembrie 2021

    În perioada 25-31 octombrie 2021, elevii claselor din învăţământul primar şi copiii din grupele din învăţământul preşcolar sunt în vacanţă.

    Vacanţa de iarnă – joi, 23 decembrie 2021 – duminică, 9 ianuarie 2022

    Semestrul al II-lea are 20 de săptămâni de cursuri dispuse în perioada 10 ianuarie 2022-10 iunie 2022

    Cursuri – luni, 10 ianuarie 2022 – joi, 14 aprilie 2022

    Vacanţă de primăvară – vineri, 15 aprilie 2022 – duminică, 1 mai 2022

    Cursuri – luni, 2 mai 2022 – vineri, 10 iunie 2022

    Vacanţa de vară – sâmbătă, 11 iunie 2022 – data din septembrie 2022 la care încep cursurile anului şcolar 2022-2023.

    Programul naţional „Şcoala altfel“ se va desfăşura în perioada 8-14 aprilie 2022.

    Prin excepţie, anumiţi elevi vor începe cursurile în alte perioade în viitorul an şcolar, după cum urmează:

    1)   pentru clasele a XII-a zi, a XIII-a seral şi frecvenţă redusă, anul şcolar are 32 de săptămâni de cursuri, care se încheie la data de 27 mai 2022;

    2)    pentru clasa a VIII-a, anul şcolar are 33 de săptămâni de cursuri, care se încheie la data de 3 iunie 2022;

    3)    pentru clasele din învăţământul liceal – filiera tehnologică, cu excepţia claselor prevăzute la lit. a) şi pentru clasele din învăţământul profesional, anul şcolar are 37 de săptămâni de cursuri, care se încheie la data de 1 iulie 2022.

  • Cîmpeanu: În valoare absolută bugetul Educaţiei este cel mai mare din ultimii 30 de ani

    Bugetul educaţiei este, în valoare absolută, cel mai mare din ultimii 30 de ani, dar ca procent din PIB este ceva mai mic decât cel de anul trecut, a declarat duminică ministrul Educaţiei Sorin Cîmpeanu, la Antena 3.

    Ministrul spune că bugetul ministerului este mai mare cu 242 de milioane de lei decât execuţia de anul trecut.

    În proiectul de buget ministerul are o alocare de 31,1 miliarde lei, cu 2,8% mai mult decît execuţia din 2020.

    Cîmpeanu spune că în buget nu se mai regăsesc cheltuieli de 1 miliard de lei, printre care voucherele de vacanţă, fondul de rezervă sau anumite diferenţe salariale.

    Ministrul a vorbit şi de lipsa din sistemul de educaţie a capacităţii administrative de rezolvare a unor probleme, oferind exemplul şcolilor cu toalete în curte. Anul trecut din alocarea bugetară de 32 de milioane de lei s-au cheltuit 18,8 milioane de lei, a sspus Cîmpeanu. „Nu ştiu, este greu pentru un profesor din mediul rural”, a spus ministrul.

  • Ce înseamnă pentru angajaţi lucrul remote? Psiholog: „Numărul celor care experimentează un nivel de stres intens, anxietate şi depresie a crescut foarte mult”

    În iulie 2020, compania de tehnologie Fujitsu a anunţat că, pentru a se adapta la „noul normal”, va permite celor 80.000 de angajaţi din Japonia să lucreze de acasă în toate departamentele care permit telemunca. Decizii asemănătoare au fost luate şi de executivii altor businessuri-gigant, printre care Microsoft, Facebook, Twitter sau Dropbox. Pe moment, pentru mulţi angajaţi care abia aşteptau să îşi elibereze biroul şi să lucreze de acasă, pandemia părea că aduce o libertate la care tânjeau şi pe care, chiar şi în condiţii nefaste, o puteau, în sfârşit, obţine. Însă în majoritatea cazurilor lucrurile au stat diferit: pe unii, angajatorul i-a împovărat cu şedinţe zilnice, pe alţii, cu sarcini în afara programului, iar mulţi au ajuns să regrete birourile de 1 metru pătrat, dar doar ale lor, când s-au văzut nevoiţi să împartă 24 de ore din 24 garsoniera cu partenerul de viaţă, şi el proaspăt angajat remote, sau poate chiar şi cu copiii sau animalul de companie. Asta dacă nu au traversat lockdownul şi lunile de după singuri, luptându-se cu depresii şi anxietate. Ce a adus 2020 pentru angajatul remote?

    Mihaela N. face parte din generaţia millennials (1981-1996), lucrează într-un start-up cu zece angajaţi şi de anul trecut, de la jumătatea lunii martie, a trecut la regimul work from home. De atunci, şi-a mutat biroul în apartamentul cu două camere în care locuieşte împreună cu prietenul ei şi cele două pisici. „Mă simt mai în siguranţă. Nu mai trebuie să călătoresc cu transportul în comun unde intru în contact cu o mulţime de oameni necunoscuţi. Acasă este un mediu în care pot controla orice, de la dezinfectarea suprafeţelor, la oamenii pe care îi primesc în vizită sau nu şi aşa mai departe”, spune ea.

    Pentru Mihaela, telemunca a venit cu o mulţime de avantaje: „lucrul într-un mediu familiar, confortabil (dacă îţi este frig, îţi mai poţi lua o bluză sau o pătură pe tine, dacă te doare spatele, îţi poţi lua laptopul şi lucra stând întins/ă, orice ai nevoie îţi este la îndemână); liniştea (nu eşti distras/ă de conversaţiile dintre colegi ca atunci când lucrezi într-un birou open space), timpul câştigat (nu mai este nevoie să te trezeşti dimineaţa să te pregăteşti şi nu mai pierzi timp în trafic). Iar pentru cei ce au animale de companie, cum este şi cazul meu, este mai plăcut să lucrezi cu ele în preajmă – cine nu iubeşte să lucreze cu o pisică în braţe?”. De asemenea, spune că de multe ori îi este mai uşor să continue lucrul la o sarcină la ore târzii decât i-ar fi la birou, odată ce ora de plecare de la locul de muncă nu mai există. În plus, se numără printre norocoşii care nu primesc mailuri şi telefoane de la şefi sau colegi în orele din afara programului. O statistică a Eurofund publicată în vara anului trecut arată că 24% dintre angajaţii din UE care adoptaseră telemunca au raportat că lucrează şi în timpul liber, comparativ cu doar 6% dintre cei care lucrau încă de la birou sau alt spaţiu al angajatorului.

    Cazul Mihaelei este aşadar unul fericit, mai ales că dispune de acel spaţiu pe care majoritatea românilor nu îl au. Potrivit statisticilor Eurostat din 2019, aproape jumătate (45,8%) dintre români trăiesc în locuinţe supraaglomerate, în comparaţie cu o medie de 17% înregistrată la nivelul întregii Uniuni Europene. Deşi în scădere faţă de 2010, când 52% din populaţie trăia în aceste condiţii, România încă se plasează la coada clasamentului, comparativ cu Cipru (2,2%), Irlanda (3,2%) sau Malta (3,7%). Prin urmare, pentru mulţi dintre angajaţii care lucrează acum remote „liniştea” de acasă nu există.

    „Prima provocare care îmi vine în minte este cea a spaţiului – numărul de camere, spaţii din care să lucreze – pentru cei care au familii cu unul sau mai mulţi copii. Scenariul în care ambii părinţii lucrează de acasă, plus un copil sau doi care fac şcoală online, tot de acasă, într-un apartament sau o casă care nu are câte o cameră, cel puţin, pentru fiecare membru al familiei, este o mare provocare. Pentru multe familii, bunicii care îi ajutau de obicei, nu au mai putut veni, aşa că sarcinile unui părinte, angajat, s-au înmulţit foarte mult. Pentru această generaţie de angajaţi, nivelul de stres a crescut foarte mult, rezilienţa a scăzut, oboseala şi epuizarea sunt foarte frecvente”, spune Simona Chesăraicu, psiholog şi profesor de mindfulness.

    Şi în opinia lui Romulus Oprica, consultant de business şi Doctor în Sociologie, pentru unii angajaţi lucrul de acasă reprezintă un lux. „Pandemia a schimbat, în mod evident, perspectiva asupra muncii pentru o anumită categorie de angajaţi – cei care au slujbe care pot fi executate remote (IT&C, consultanţă/analize database, artă, servicii suport) şi care, în acelaşi timp, îşi permit luxul de a lucra de acasă. Spun «lux» pentru că a lucra de acasă în condiţii improprii (spaţiu insuficient, densitate mare, infrastructură necorespunzătoare, existenţa unor copii de vârstă mică) este un chin pentru orice angajat care are de executat sarcini complexe într-un timp dat şi în coordonare cu colegii de muncă. Raportat la condiţiile generale de locuit din România, nu sunt multe familii care să beneficieze de condiţii corespunzătoare muncii de acasă.”

    O retrospectivă prepandemică a telemuncii

    De la debutul pandemiei, telemunca a devenit o normalitate pentru milioane de angajaţi. Statisticile timpurii realizate de Eurofund arată că aproape 40% din totalul angajaţilor din UE au început să lucreze remote full-time ca rezultat al pandemiei. România, deşi departe de această medie, a înregistrat anul trecut o creştere spectaculoasă a numărului de angajaţi care lucrau de acasă: în iulie, procentajul ajunsese la 22-24%, potrivit Eurofund, de la sub 1% în 2019. Statisticile Eurostat arată că în 2019, cu un an înainte de apariţia crizei sanitare, campioanele Uniunii Europene la numărul de angajaţi care lucrau de acasă erau Olanda şi Finlanda, cu un procentaj de 14,1%, urmate de Luxemburg şi Austria, cu 11,6%, respectiv 9,9%. La coada clasamentului se afla Bulgaria, cu 0,5%, România, cu un procentaj de doar 0,8%, şi Ungaria, cu 1,2%. Care este explicaţia pentru care ne situam atât de jos în clasament? Una dintre ele este dată tot de statistici. Un raport al JRC (Joint Research Centre) arată că în UE, în 2019, mai puţin de 25% din companii le-au oferit angajaţilor instruire în domeniul TIC (tehnologia informaţiei), cu o maximă de 37% înregistrată în Finlanda şi un minimum de 6% raportat în România.

    O altă explicaţie este, potrivit lui Romulus Oprica, lipsa educaţiei. „În general lucrează de acasă persoanele cu un nivel ridicat de educaţie şi care execută sarcini cu un grad mare de valoare adăugată din punctul de vedere al cunoaşterii. Uitându-ne la statisticile oferite de Eurostat observăm că, din păcate, România nu este campioana absolută la capitolul educaţie, aşa cum mulţi politicieni încă se mint frumos, ci suntem campioni la abandonul şcolar timpuriu şi pe ultimele locuri la educaţie superioară (universitară şi postuniversitară) şi educaţie continuă la adulţi. Statistica, acest duş rece pe care ni-l aplicăm prea rar, ne arată că ţările care au cel mai mare nivel de educaţie au şi cel mai mare procent de locuitori (angajaţi) care lucrează remote. Punând informaţiile una lângă alta constatăm un lucru banal: munca de acasă este în strânsă legătură cu nivelul de educaţie şi cu calitatea locuirii (calitatea locuirii fiind, de cele mai multe ori, tot o consecinţă a nivelului de educaţie).” În ciuda faptului că, în urma apariţiei crizei sanitare în care trăim de mai bine de un an procentul de angajaţi care lucrează de acasă a crescut considerabil, Oprica spune că atunci când pleci de la o bază infimă tot mic rămâi. „Majoritatea angajaţilor din România lucrează în continuare de la locul de muncă, ocupând poziţii slab plătite şi din care pot fi înlocuiţi cu uşurinţă. Singura soluţie pentru schimbarea acestei situaţii o reprezintă investiţia masivă în educaţie alături de o curriculă adaptată vremurilor actuale”, adaugă el.

    Şi datele firmei americane de consultanţă în management McKinsey ne arată că potenţialul de a lucra la distanţă variază de la o economie la alta, forţa de muncă din economiile avansate fiind mai probabil să lucreze în regim remote în comparaţie cu economiile în curs de dezvoltare. Astfel, dacă în Marea Britanie între 33 şi 46% dintre angajaţi pot lucra remote, în Germania 33-39% iar în SUA şi Japonia, 29-39%, la polul opus, în Mexic doar între 18 şi 26% din forţa de muncă ar putea lucra remote, în China, 16-22%, iar în India, numai 12-16%.

    9-17 în online

    I-am întrebat pe mai mulţi specialişti dacă procentajul mic de angajaţi care lucrau de acasă înainte de pandemie se datorează şi nevoii angajatorilor români de „a-şi controla” angajaţii şi de a şti în permanenţă ce fac aceştia în timpul programului. „Nu mai mult decât în alte ţări. Nevoia de control depinde foarte mult de o serie de aspecte care nu ţin atât de mult de naţionalitate cât de structura organizaţiei, cultura şi climatul acesteia, stilul de management şi multe altele. Cred că există o astfel de nevoie, oarecum normală, în contexte sau industrii foarte competitive, unde ideea de productivitate e foarte importantă şi uşor de cuantificat şi unde există anumite constrângeri de costuri. Pe de altă parte, în organizaţiile de talie medie sau în cele care au crescut destul de mult într-un timp foarte scurt, nevoia de control e la fel de firească pentru că dispare posibilitatea de control direct a managerului, se măreşte echipa şi este nevoie de implementarea unor mecanisme de delegare de sarcini şi chiar măsurare a activităţii pentru a menţine compania pe aceeaşi traiectorie”, spune Alexandru Dincovici, antropolog şi General Manager IziBiz Consulting. „În companiile foarte mari, multinaţionale, unde exista deja un regim de telemuncă şi această activitate este instituţionalizată, nevoia de control e una tehnică, mecanică, încorporată în sistemele companiei. În practică, ea devine complet inutilă de multe ori, pentru că angajaţii învaţă să fenteze sistemul. Şi, în fond, toată lumea are nevoie de timpi morţi, nu putem fi productivi şi munci 8-10-12 ore non-stop, ca şi cum am fi roboţi pe o linie de asamblare”, adaugă el.

    Simona Chesăraicu spune că nu ştie exact cum arată forma de control pe care o exercită angajatorii, „dar sunt sigură că există într-un fel sau altul, pentru multe companii. Am auzit angajaţi care (acum, când lucrează online – n. red.) «trebuie» să se logheze la oră fixă şi să anunţe superiorul direct când vor să îşi ia o pauză sau aleg să facă altceva în timpul programului de muncă. Cred că angajatorul are nevoie să se asigure că angajatul îşi îndeplineşte sarcinile la timp, acesta ar putea fi un motiv pentru care să existe o formă de control. Dacă rezultatele muncii unui angajat nu sunt foarte uşor de măsurat, sau nu imediat în timp, poate angajatorul să vrea să se asigure de orele de muncă efectuate.”

    Legat de aceeaşi chestiune, Mădălina Bălan, Managing Partner Hart Consulting, crede că „depinde foate mult de personalitatea fiecărui manager, de experienţa şi de cultura din care provine. Sunt oameni structural mai suspicioşi şi cu o mai mare nevoie de control atunci când simt nesiguranţă şi anxietate, care pot să alunece înspre micromanagement. Dacă şi cultura organizaţională glorifică acest tip de control, de supraveghere îndeaproape, atunci este şi mai evident reflexul managerului de a conduce pornind de la premisa că angajaţii nu se implică suficient, că fac greşeli dacă îi laşi să lucreze independent, că nu muncesc suficiente ore şi aşa mai departe”. Odată cu migrarea „forţată” spre regimul de lucru remote, impus de criza epidemiologică, în rândul managerilor „au apărut modificări de opinie deoarece experienţa ultimului an ne-a arătat că acest mod de lucru, privit cu reticenţă înainte, s-a dovedit funcţional”, spune Raluca Peneş, HR Manager al companiei de outsourcing de salarizare şi administrare de personal, recrutare şi muncă temporară Smartree. „Înainte de momentul declanşării pandemiei, România era plasată pe ultimele locuri în privinţa muncii remote, neavând cultura acestui mod de lucru şi de aici o oarecare reticenţă în abordarea acestui model mai mult decât câteva zile pe săptămână. Totuşi, dacă ne referim la încredere, organizaţiile, prin managerii lor, ştiau şi înainte de debutul pandemiei, într-o proporţie destul de mare, care este gradul de loialitate, implicare şi angajament al angajaţilor. Mă refer la organizaţiile concentrate pe rezultatele echipelor şi pe calitatea acestora. Astfel, cei care munceau cu implicare şi asumare pentru ceea ce făceau prin prisma obţinerii rezultatului şi evoluţiei aşteptate de la ei au continuat să muncească cu aceeaşi implicare. Cei care erau productivi la birou înainte de pandemie, sunt productivi şi azi în modul de lucru remote”, notează ea. 

    La rândul său, Mădălina Bălan este de părere că ceea ce e disfuncţional atunci când lucrăm de la birou (time management slab, angajaţi neproductivi, manageri care nu adresează această chestiune, comunicare şi cooperare defectuoase în cadrul echipelor şi între echipe, încredere scăzută între manageri şi angajaţi) într-o primă instanţă va fi automat şi mai problematic atunci când se lucrează de acasă. „Cam aşa s-a întâmplat şi în prima fază cu lucrul forţat, de acasă din perioada stării de urgenţă. Însă în timp, lucrurile s-au reglat şi unele companii cu care lucrăm au observat ameliorări importante în gradul de engagement, în productivitate în condiţiile lucrului de acasă. Ce este poate cel mai important este negocierea şi contractarea unor reguli clare interpersonale în cadrul echipei (de comunicare, raportare, conectare, cooperare) care să ajute la funcţionarea bună şi în acest regim de lucru.”

    Angajatul remote, faţă în faţă cu el însuşi

    Mihaela N., mileniala cu care am început materialul, spune că principalul dezavantaj al muncii remote este lipsa interacţiunii sociale, deşi recunoaşte că întâlnirile fizice cu colegii nu îi lipsesc la fel de mult pe cât s-ar fi aşteptat. „Îmi lipseşte să îi văd şi să ieşim în pauze, să râdem şi să glumim, dar m-am obişnuit şi cu liniştea de acasă. Tind să cred că îmi va fi mai greu să mă reobişnuiesc cu lucrul la birou decât mi-a fost să mă obişnuiesc cu lucrul de acasă.” Însă ea are alături un partener de viaţă cu care a traversat lockdownul şi lunile de după. În timp ce „pentru cei mai tineri, care sunt parte dintr-un cuplu, a fost mai uşor de gestionat această perioadă, pentru angajaţii care locuiesc singuri, care nu mai merg nici la birou, universul pare că s-a micşorat şi provocarea este să facă faţă singurătăţii, lipsei contactului interpersonal, nu doar online”, subliniază Simona Chesăraicu. „În prima etapă a pandemiei am auzit multe voci spunând că îşi doreau demult să lucreze de acasă, să aibă flexibilitatea de a-şi face treaba de acasă sau din alte locuri decât de la birou. Pe măsură ce au trecut lunile însă, aceleaşi voci spun că nu se mai simt bine lucrând exclusiv de acasă. Cel mai frecvent apare menţionată lipsa socializării cu colegii, a interacţiunii şi lucrului împreună. Am primit recent o fotografie de la un client cu care eu am lucrat în cabinetul de psihoterapie anul acesta – era un colţ al unei camere, cu biroul aşezat sub o fereastră şi două computere pe birou. Îmi povestea că acolo şi-a petrecut aproape exclusiv timpul în ultimul an. Este restrictiv şi apăsător pentru majoritatea oamenilor. Numărul de persoane care experimentează un nivel de stres intens, anxietate şi depresie a crescut foarte mult, mai ales în a două jumătate a anului trecut. Lucrul de acasă vine şi cu reducerea interacţiunii sociale, a contactului cu alte persoane, scăderea tipului de activităţi, cu însingurarea, îngustarea perspectivei, reducerea variaţiei de care creierul nostru are atâta nevoie, toate acestea sunt dezavantaje. Toate aceste aspecte sunt factori favorizanţi pentru deteriorarea sănătăţii mentale şi a stării de bine, în general.”

    Raluca Peneş observă, de asemenea, că efectele negative ale muncii remote se resimt în special în prierderea sentimentului de apartenenţă la echipă, „deoarece oamenii au nevoie de acele momente zilnice de socializare cu colegii la cafea, la prânz, chiar şi de o remarcă sau o glumă la biroul unui coleg, dar şi de acele scurte «petreceri» la birou, cu diverse ocazii sau zile de naştere. Toate acestea sunt momente care îi apropie pe oameni şi care crează unitate în echipa din care fac parte”, crede ea. La rândul său, Mădălina Bălan spune că pandemia a forţat, a răsturnat proporţia de lucru de acasă versus din comunităţi, ceea ce a adus o presiune suplimentară, ba chiar, în unele cazuri, la burnout, „dar să nu uităm că este o situaţie de excepţie”.

    Cele care le-au venit însă în ajutor angajaţilor care-şi petrec singuri pandemia sunt şedinţele. Despre şedinţele la care participă, Mihaela N. spune că au „un rol extrem de important în organizarea echipei, întrucât oferă vizibilitate asupra a ceea ce face fiecare. Fie că există probleme sau nelămuriri, pot fi rezolvate doar prin call-uri şi discuţii online”.

    Alexandru Dincovici este de părere că, dintotdeauna, şedinţele au fost, în multe companii, un mecanism de control şi de informare extrem de eficient, oferind drept exemplu companiile medii sau mari, cu o comunicare interdepartamentală deficitară, în cazul cărora şedinţele periodice sunt singurul moment în care oamenii află ce se mai întâmplă în companie şi ce mai fac ceilalţi. „Acolo sunt comunicate, de multe ori, şi deciziile importante, care ajung, în cascadă, şi la nivelurile ierarhice inferioare.” Într-un mediu de lucru în care este permisă interacţiunea faţă în faţă însă, şedinţele, ca mijloc de comunicare, „sunt compensate şi completate de o sumedenie de interacţiuni informale care contribuie enorm la bunul mers al companiei şi la diseminarea cunoaşterii şi a ultimelor noutăţi între angajaţi, însă şi la crearea şi întărirea unor relaţii interumane solide. Spaţiile comune precum bucătăria, balconul, liftul sau chiar toaleta sunt esenţiale în acest scop. De altfel, în ştiinţele sociale, acest fenomen se numeşte water cooler talk, pentru că dozatorul de apă era, în multe corporaţii, unul dintre puţinele locuri nereglementat sau nesupravegheate din companie, unde apăreau astfel de interacţiuni informale”, notează Dincovici.

    „În tranziţia către munca de acasă, exact aceste momente informale s-au pierdut, şi ele sunt foarte dificil de compensat dacă cineva nu se gândeşte să compenseze absenţa lor în mod deliberat în fluxurile de lucru. În absenţa lor, şedinţele ajung să fie pentru unii angajaţi singurele interacţiuni directe cu ceilalţi colegi, şi cu cât sunt mai formalizate şi mai dese cu atât pot avea şi efecte mai nefaste şi pot duce la un anumite tip de uzură. Pe de o parte, ele sunt extrem de bune şi mult mai importante într-un regim de muncă la distanţă, dacă sunt adaptate acestui nou scenariu, sunt mai umane şi lasă loc şi unui minim de informalitate. Dacă sunt însă prea dese şi formalizate, pot ajunge să fie văzute ca un simplu instrument de supraveghere şi control şi sabotate conştient sau chiar inconştient de către angajaţi”, este de părere antropologul. El adaugă că, într-un context atât de fragil precum cel al pandemiei, acestea ne pot menţine sau chiar reda, în anumite cazuri, umanitatea.

    „Şedinţele rămân necesare pentru că absolut orice companie, dincolo de procesele de lucru, indicatorii de performanţă şi cei financiari, este alcătuită din oameni şi este despre oameni. Destul de multă lume locuieşte singură în această perioadă, iar singurătatea, cuplată cu un regim de muncă de la distanţă şi cu o stare de izolare, este teribilă. Şedinţele pot deveni, pentru aceşti angajaţi, una dintre puţinele sau chiar unica ocazie de interacţiune directă (chiar dacă mediată de tehnologie) cu alţi oameni, şi toţi angajatorii ar trebui să ţină cont de acest lucru şi să nu neglijeze şi vieţile oamenilor din spatele numerelor.” La fel, Simona Chesăraicu consideră că este foarte important ca angajaţii să rămână în contact unii cu ceilalţi şi în regimul de muncă remote. „Pentru sănătatea psihică, sigur, acest aspect este foarte important. Cred că şi pentru rezultatele de business este vital ca angajaţii să fie la curent cu ce fac, în ce stadiu sunt proiectele. Gândiţi-vă la toate întâlnirile de lucru pe care le aveam la birou înainte de pandemie. Chiar dacă ne gândim că multe dintre ele erau de prisos, majoritatea însă erau importante şi esenţiale pentru desfăşurarea proiectelor şi obţinerea rezultatelor.” La rândul său, Raluca Peneş spune că în timp ce până acum şedintele erau organizate periodic pentru evaluarea proiectelor, din punct de vedere operaţional şi din punct de vedere al statusului, în prezent rolul acesora este unul şi mai important în cadrul organizaţiilor. „Şedintele pot fi considerate un «instrument» prin care se încearcă păstrarea şi îmbunătăţirea comunicării în organizaţie, între manageri şi angajaţi, dar şi între colegi. Ne lipseşte comunicarea informală, socializarea din pauzele de masă sau de cafea, iar în aceste condiţii culturile organizaţionale au de suferit, inclusiv sentimentul de apartenenţă la echipă, pe care îl resimt unii angajaţi pare să scadă. Din acest motiv managerii sunt încurajaţi să organizeze şedinţe, dar nu numai operaţionale, ci şi de comunicare, de socializare şi de interacţiune cu colegii din echipă.”

    Viitorul muncii – la birou, remote sau hibrid?

    „Ultimul an ne-a forţat să găsim modalităţile prin care să facem acest mod de lucru (remote – n. red.) unul viabil pentru desfăşurarea proceselor de business. Candidaţii care au lucrat timp de un an de acasă nu vor accepta uşor să îşi schimbe locul de muncă cu unul în care trebuie să lucreze doar de la birou. Deja devine un criteriu de selecţie din partea lor, iar printre primele întrebări pe care le adresează specialistului de resurse umane este inclusă şi aceasta – dacă se lucrează remote, cel puţin parţial. În acelaşi timp, şi angajatorii vor accepta în continuare acest mod de lucru, poate în sistem hibrid, mai ales în cazul companiilor care au reuşit cu succes să se adapteze operaţional şi din punct de vedere al infrastructurii, dar şi care au observat rezultate pozitive. Cu toate că majoritatea studiilor indică folosirea unui model hibrid de lucru pe viitor, această decizie trebuie analizată de fiecare companie în parte, in funcţie de specificul şi organizarea internă, gradul de digitalizare, beneficii versus dezavantaje, dar şi obiective pe termen mediu şi lung”, spune Raluca Peneş.

    În viziunea antropologului Alexandru Dincovici, pe viitor piaţa muncii va fi din ce în ce mai flexibilă, însă cu schimbări legislative, cel puţin la nivel european, care să contrabalanseze efectele negative ale flexibilizării şi să ofere o protecţie mai mare angajaţilor decât în acest moment. În ceea ce priveşte regimul de muncă, el spune că flexibilitatea s-ar putea traduce în adoptarea, de către mai multe companii, a telemuncii ca soluţie permanentă pe lângă munca de birou, însă şi în reducerea orelor de muncă sau a posibilităţii de a schimba zilele libere din weekend cu alte zile din perioada săptămânii. „Munca este bazată pe foarte multe convenţii, şi chiar prejudecăţi, pe care nu le pune nimeni sub semnul întrebării, dar care sunt de multe ori foarte uşor de demontat într-o criză. De la durata optimă a programului de muncă până la miturile legate de lipsa productivităţii asociată cu telemunca sau la durata săptămânii de muncă, nimic nu este bătut în cuie şi nu trebuie neapărat să rămână aşa. Pe termen lung nu cred că putem scăpa de un regim hibrid, din mai multe considerente. Va fi dificil să ne întoarcem în totalitate la regimul clasic de lucru, la birou. Atâta timp cât telemunca a funcţionat pentru anumite companii, lipsa flexibilităţii va fi o poziţie epistemică dificil de apărat de către acestea. Iar regimul hibrid va menţine o flexibilitate benefică pentru relaţiile de muncă şi bunăstarea angajaţilor, păstrând totuşi o anumită (infra)structură necesară bunei funcţionări a companiilor şi a unor procese esenţiale. Sper că societatea va evalua într-una mai blândă cu cetăţenii şi piaţa muncii se va modifica în acelaşi sens, oferindu-le angajaţilor o viaţă mai bună. Pentru că, până la urmă, acesta este principalul beneficiu al telemuncii, pentru foarte multă lume.”

    Mădălina Bălan este de părere că organizaţiile care aveau deja adoptată politica de remote work vor continua să o păstreze şi poate chiar să mărească procentul de timp de lucru în această paradigmă. „Organizaţiile reticente au început să adopte şi vor trebui să adopte un mod de lucru mai flexibil. Vom ajunge acolo unde este posibil ca munca să fie desfăşurată hibrid în procente diferite, desigur, de la companie la companie, în funcţie de cultura şi de specificul de activitate şi de preferinţele angajaţilor. Dar este cert că modul hibrid de lucru – început înainte de pandemie – va deveni regulă şi nu excepţie pe piaţa muncii şi la nivel local. Mai ales pe măsură ce se schimbă generaţiile, acest mod flexibil de lucru este foarte apreciat şi conexiunea interumană nu mai este văzută doar în paradigma faţă în faţă, fizic.” Dincovici atrage însă atenţia că pentru a fi sănătoasă, mai ales într-o perioadă nesigură şi dificilă, telemunca trebuie să fie concepută în mod echilibrat, şi să ţină cont de condiţiile diferite de muncă dintre birou şi locuinţă. „Nu trebuie să compenseze cu prea multe mecanisme de supraveghere şi control pierderea contactului vizual cu angajatul, întrucât acest lucru poate avea efectul contrar. Pe termen lung, un regim exclusiv de telemuncă poate şi duce mult mai uşor la burnout, întrucât o monitorizare constantă a productivităţii, schimbarea indicatorilor de performanţă precum şi estomparea distincţiei dintre spaţiu de muncă şi spaţiu privat/de trai îşi spun efectul foarte repede. Se poate trece foarte uşor de la munca de acasă la trăitul de la birou, şi acest efect negativ al telemuncii trebuie evitat şi de angajat şi de angajator.”

    La rândul său, Simona Chesăraicu crede că după ce se încheie perioada de pandemie, fiecare business e nevoie să îşi găsească un model de lucru care să răspundă şi nevoii de flexibilitate a angajatului şi celei de contact social, de relaţionare cu ceilalţi. „Noi suntem fiinţe sociale şi avem nevoie de ceilalţi, avem nevoie de contact autentic, prezent, cu oamenii cu care împărţim sarcini de lucru. Îmi permit chiar să spun că avem nevoie să ne simţit prezenţa fizică unii altora, pentru a rămâne într-o zonă de echilibru psihic şi emoţional. Avem nevoie şi să putem să separăm – măcar o parte din zilele de lucru – spaţiul personal, intim, de cel în care ne desfăşurăm munca.”

    Am întrebat-o şi pe Mihaela N. dacă ar fi gata să plece de la actualul job în momentul în care ar fi chemată înapoi la birou, dar spune că nu ar renunţa la locul de muncă actual în favoarea unuia complet remote, dacă ar fi să ia în considerare doar acest criteriu.

  • FSLI: 2,5% din PIB alocaţi Educaţiei, în condiţiile în care 800 de şcoli au toalete ca în Evul Mediu

    „Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ, care apără interesele a peste 165.000 de membri de sindicat, dezaprobă public politica Guvernului-Cîţu prin care este refuzată orice formă de dialog social. Cele trei federaţii sindicale reprezentative din învăţământ au suspendat o acţiune de protest pentru care au obţinut aprobare, pentru ca reprezentanţii lor să se întâlnească cu prim-ministrul Guvernului României, Florin Cîţu. Acesta a refuzat să dialogheze”, se arată într-un comunicat al FSLI.

    Sindicaliştii susţin că munca „asiduă” a guvernanţilor este orientată doar spre tăierea cheltuielilor, pentru a reduce cât mai mult deficitul. „Această politică a uşilor închise promovată de Coaliţia: PNL-USR PLUS-UDMR, ne aminteşte de perioada nefastă a Guvernului Boc din anii 2009-2010, când austeritatea impusă a fost cuvântul de ordine. Constatăm că năravurile celor care au guvernat atunci, au revenit”, se arată în comunicat.

    FSLI cere intervenţia preşedintelui Klaus Iohannis, având în vedere că bugetul de austeritate propus pentru educaţie va însemna „eşecul Programului domniei sale, <România Educată>”.

    „2,5% din PIB ar urma, potrivit unor surse neoficiale, să fie bugetul alocat educaţiei în anul 2021 de la bugetul de stat. Cum traducem acest procent? România este codaşa ţărilor membre ale UE în ceea ce priveşte investiţia în educaţie care este, în medie, de aprope 5% din PIB la nivel european. Asta înseamnă continuarea politicii de subfinanţare a unui domeniu pe care specialiştii îl consideră fundamental pentru progresul economic. Când România are peste 800 de unităţi şcolare cu toalete ca în Evul Mediu, cum îşi permit guvernanţii să nu facă efortul de a suplimenta fondurile pentru educaţie? De fapt, domnul Florin Cîţu pune acum în practică ceea ce a afirmat atunci când era ministru de finanţe: <Pentru mine educaţia şi sănătatea nu sunt domenii prioritare>. O viziune toxică, domnule prim-ministru”, au mai transmis sindicaliştii din învăţământ.

    Aceştia atrag atenţia că politica de austeritate afectează şi salariile angajaţilor din învăţământ, dar şi că eliminarea indemnizaţiei de hrană ar fi o altă lovitură pentru mulţi salariaţi din Educaţie. „Având în vedere că în învăţământ sunt aproximativ 60.000 de salariaţi care câştigă lunar aproape de salariul minim pe economie, eliminarea acestei indemnizaţii ar avea consecinţe grave asupra lor, pentru că nu ar avea din ce să supravieţuiască. Printre cei loviţi de această decizie sunt şi cadrele didactice tinere care au venituri lunare mai mici de 2.500 de lei”, susţin sindicaliştii.

    „Refuzul guvernanţilor de a majora salariile personalului didactic, aşa cum prevedea legea, neasigurarea sumelor necesare pentru calculul corect al salariilor, care oricum sunt foarte mici, dezinteresul de a se asigura vaccinurile pentru cadrele didactice care în această perioadă sunt expuse riscului îmbolnăvirii cu Coronavirus, precum şi celelalte probleme prezentate, nu sunt altceva decât motive prin care guvernanţii îi invită pe salariaţii din învăţământ în stradă, pentru a protesta, moment care se va întâmpla cât de curând, dacă este refuzat în continuare dialogul social prin care încercăm să găsim soluţii pentru sprijinirea angajaţilor din Educaţie. Lipsa comunicării şi a negocierilor va transforma acest an într-unul al revoltelor de stradă, iar Guvernul va reuşi să rămână în istorie ca un alt Executiv care a dat greş într-un an de criză, pentru că nu a avut niciun plan de redresare, ci doar de tăiere. Scăderea puterii de cumpărare în rândul salariaţilor din educaţie nu va duce la relansarea economică, ci doar la adâncirea unor discrepanţe sociale existente deja între aceştia şi alte categorii privilegiate”, a declarat Simion Hancescu, preşedintele FSLI.

  • Ministrul Educaţiei ameninţă cu demisia dacă nu primeşte un buget mai mare decât cel din 2020

    Ministrul Educaţiei a declarat, joi, la Antena 3, că nu intenţionează să rămână în funcţie dacă nu i se va da un buget mai mare în 2021 comparativ cu 2020.

    „Am afirmat public, în mod repetat şi în mod deliberat, că, dacă înţelegând constrângerile bugetare din acest an, constrângeri bugetare care nu sunt specifice doar României totuşi am o aşteptare clară, în valoare absolută, raportat la execuţia pe 2021, bugetul Ministerului Educaţiei în special şi bugetul educaţiei în general să fie mai mare, în valoare absolută faţă de execuţia bugetară pe 2020. Este un minim. Acest minim dacă va fi asigurat va fi acelaşi ministru la educaţie. Dacă nu va fi asigurat va fi un alt ministru al Educaţiei care ştie să rezolve problemele fără resurse financiare”, a spus Sorin Cîmpeanu.

    Declaraţia a fost făcută anterior şedinţei la care participă la Palatul Cotroceni, în prezenţa preşedintelui Klaus Iohannis.

    Bugetul pe 2021 nu a fost încă publicat.

     

  • S-au redeschis şcolile. Ce cred profesorii români din diaspora despre sistemul local de învăţământ şi cum cred că poate fi îmbunătăţit

    Şcolile s-au redeschis. Nu toate. De exemplu, Şcoala „Sfinţii Constantin şi Elena“ din Drumul Taberei nu se redeschide, nu din cauza pandemiei, ci din cauza primăriei – şcoala este o ruină, practic. Pandemia a scos la suprafaţă problemele grave din învăţământ.

    Sistemul de învăţământ din România a fost pus în faţa unei încercări puternice în această perioadă în care pandemia de COVID-19 a mutat elevii din sala de clasă în faţa unui laptop sau a unei tablete. Mai mult, pandemia a scos în evidenţă probleme vechi din şcolile locale, probleme care caută soluţii de mulţi ani, cred profesorii români din diaspora.

    „Perioada pandemică a scos în evidenţă diferenţele enorme dintre educaţia la ţară şi educaţia urbană din România. (…)  Cred că adevărata problemă în România este inegalitatea referitoare la condiţiile de învăţare. A recupera această inechitate este adevărata provocare a învăţământului preuniversitar românesc, iar pentru asta avem nevoie de o strategie la nivel de ţară“, crede Constantin Lomaca, profesor de chimie şi biologie la Franconian International School, din Erlangen, Germania.

    Pentru a veni cu soluţii care pot îmbunătăţi sistemul de educaţie din România, actorii din acest domeniu trebuie să îşi facă treaba pentru care „au semnat“, crede el, să colaboreze unii cu alţii, să nu ne lăsăm învinşi când lucrurile nu merg aşa cum şi-ar fi dorit, să nu dea vina doar pe alţii ori pe sistem.

    „Părinţii ar trebui să pună presiune pe şcoală, să nu accepte abuzuri, dar să o facă în limitele bunului-simţ şi al înţelegerii felului în care funcţionează şcolile şi, în special, rolul profesorului. Şcolile, la rândul lor, ar trebui să consulte periodic părinţii şi să-i ţină la curent cu deciziile luate. Consider este că trebuie intervenit simultan, atât de sus în jos, cât şi de jos în sus. (…) Cred, însă, că mesajul şi măsurile luate la nivel guvernamental ar trebui să fie puţin mai ancorate în concret“, adaugă Constantin Lomaca.

     De pildă, spune dascălul ,nu se înţelege clar, în ciuda declaraţiilor făcute de-a lungul anilor, ce înseamnă “îmbunătăţire“. De ce, cine, ce şi, mai ales, cum să se schimbe lucrurile, ce fel de îmbunătăţiri s-au făcut.

    Constantin Lomaca, profesor de chimie şi biologie la Franconian International School, din Erlangen, Germania: Cred că adevărata problemă în România este inegalitatea referitoare la condiţiile de învăţare.

    „Multe măsuri par a fi luate sub diverse presiuni sau indicaţii, iar o viziune reală reflectată în practică nu se observă. De exemplu, nu s-a clarificat, încă, nici programul guvernamental România Educată, astfel încât să fie pe înţelesul fiecărui profesor şi nici măsurile luate, până acum, nu par să aibă o anume viziune. Deci, în primul rând ar trebui un anume consens şi acceptarea paşilor pe o anumită perioadă, fără critici aprige la fiecare pas“, explică el.

    Constantin Lomaca spune că ţările care au transformat şi reformat educaţia cu succes recunoscut internaţional, precum Polonia, Estonia şi Portugalia, au avut consens politic şi au creat programe concrete şi coerente, pe care le-au implementat cu consecvenţă în etape ce au durat cel puţin şase – opt ani.  

    „În România se observă o tendinţa de a îmbrăţişa extremele educaţionale, fie un neoconservatism esenţialist, fie un progresivism superficial înţeles. Rar se găseşte o cale de mijloc, fundamentată mai întâi teoretic, potrivită cu viziunea educatională şi reflectată într-un plan de implementare consecvent.“

    Ce se poate învăţa în ceea ce priveşte educaţia de la alte ţări nu este un anume model, ci o anumită modalitate de acţiune.

    „Exact ca-n business: există o strategie, există un plan de implementare a strategiei, te ţii de el, ai date precise, te uiţi la aceste date când iei anumite decizii, ştii cine e responsabil, nu laşi derapajele nesancţionate şi tot aşa. Toate acestea, pe fundalul unei descentralizări reale şi curajoase, combinată cu eliminarea sau măcar reducerea influenţei politicului din şcoli“, concluzionează dascălul.

    Aura Imbarus, profesor de limba engleză care predă la liceu şi colegiu în California, Statele Unite ale Americii, vorbeşte despre o serie de aspecte din şcolile unde predă care ar putea fi implementate şi în şcolile din România.

    „Sunt mai multe aspecte de luat în calcul şi de menţionat, şi anume: indiferent de vârstă, te poţi întoarce oricând pe băncile şcolii să o iei de la capăt – nu există vârstă potrivită pentru asta. Există şcoli pentru bugetele fiecăruia – dacă vrei să înveţi, înveţi, nu există scuze pentru a nu învăţa şi a te dezvolta, (…) hands-on curriculum în care exemplifici situaţiile din societate şi din viaţa reală, să le oferi copiilor exemple şi studii de caz reale să le rezolve, descentralizarea sistemului în care studenţii vin şi îşi aduc aportul la crearea unei matrice şcolare eficiente şi utile“, spune ea.

    Teodor Niţu, profesor de fizică la Seisen International School din Tokyo, Japonia, crede că sistemul educaţional românesc trebuie să se adapteze practicile educaţionale moderne şi să pună elevii pe primul loc.

    „Cred foarte mult că, dacă vrem să creştem valoarea sistemului educaţional românesc, şi nu vreau să ştirbesc cu nimic valoarea lui actuală, şi să ne aliniem la politicile şi practicile educaţionale moderne, cele ale secolului 21, atunci toată lumea ar trebui să înţeleagă că trebuie să muncim, să colaborăm, să găsim cele mai bune soluţii, să nu mai conteze din ce parte vin ele şi să punem copiii pe primul loc“, spune el.

    Pe lângă îmbunătăţirea funcţionalităţii sistemului educaţional românesc, cel mai important lucru constă în schimbarea mentalităţilor tuturor celor implicaţi în educaţie: a profesorilor, a celor care se ocupă de administraţia şcolilor, a părinţilor şi, nu în ultimul rând, a societăţii civile şi a clasei politice, crede Teodor Niţu.

    „Este destul de simplu să înţelegem că după cum îi educăm pe copiii noştri, aşa se vor vedea schimbările la nivel de societate şi de ţară, în viitor. Cum poţi să creezi viitorul societăţii pe care ţi-o doreşti dacă nu ai grijă de educaţia copiilor tăi?“, concluzionează el.

    Cristina Gheorghe, fondatoare a organizaţiei educaţionale SuperTeach şi preşedinte al Institutului Dezvoltării Personale, spune că sistemul de învăţământ din România se confruntă cu trei probleme sistemice principale.

     „Prima se referă la oamenii din sistem şi la mentalitatea acestora: majoritatea funcţionează cu o mentalitate de tipul focus pe mine (inward) vs. focus pe obiective comune şi ceilalţi (outward), gândirea la scară mică (meschină) vs. gândirea cu viziune (big thinking); dincolo de mentalitate, trebuie impulsionat leadership-ul în educaţie, concept deseori neînţeles, alături de valorizarea importanţei rolului de profesor.“

    A doua problemă majoră ţine de impact, spune ea.

    „Sistemul din România nu evaluează deloc impactul pe care şcoala îl are în viaţă, reuşita şi succesul personal şi profesional al elevilor care ies de pe băncile şcolii, practic, nu construieşte competenţe în rândul elevilor, competenţe necesare pentru secolului 21.“

    A treia problemă se referă la procesul de învăţare, spune reprezentanta SuperTeach.

    „Ne raportăm la ore care se desfăşoară în clase şi la un mod de predare în care 99% se realizează frontal vs. experienţele de învăţare pe care profesorii le pot oferi elevilor, dar şi obiectivele de învăţare şi activităţile nu doar cognitive şi academice, ci şi emoţionale, spirituale; nu în ultimul rând, concentrarea profesorilor de a-i învăţa pe copii, preponderent în spaţiul şcolar“, concluzionează Cristina Gheorghe.

    Teodor Niţu, profesor de fizică la Seisen International School din Tokyo, Japonia: Este destul de simplu să înţelegem că după cum îi educăm pe copiii noştri, aşa se vor vedea schimbările la nivel de societate şi de ţară în viitor.

  • Fost ministru al Educaţiei: Vom avea „generaţia COVID-19”. Abia în ani vom recupera ce am pierdut

    Fostul ministru al Educaţiei, prof. dr. Andrei Marga, a spus, miercuri seara, la Aleph News, în emisiunea „Ochii pe mine” că a fost împotriva opririi şcolii în timpul „aşa-numitei stări de urgenţă”. „Nicio ţară nu a făcut o întrerupere a şcolii totală, pe cât a făcut România. Ea a fost o eroare”, a spus Marga, care este de părere că vom avea „generaţia COVID-19”.

    „Sigur, e bine că s-a repus şcoala oarecum în mişcare, însă aş spune că ar trebui toate eforturile pentru a restabili şcoala, măcar cum a fost (…). Doi, ar trebui văzut ceea ce se face cu materia. Sigur, numai în România s-a luat decizia aceasta de a reduce materia. Atenţie, acesta este un gest foarte periculos! Nicio generaţie nu trebuie să fie afectată reducându-i materia. Acum este foarte greu să mai recuperezi. Dincolo de optimismul care se afişează, recuperarea completă, din nefericire, nu este posibilă. Vom avea generaţia COVID-19! Abia în ani se poate compensa ceea ce s-a pierdut”, a spus Marga.

    Fostul ministru spune că „marea educaţie” se poate face mergând în bibliotecă şi punând mâna pe cărţi.

    „Fără îndoială, cine nu recurge la computer, la online, la accesul prin digitalizare se handicapează singur. Digitalizarea îţi creează un canal extraordinar de a intra în cărţi, în documente, în tot ce îţi doreşti. Aceasta este un fapt. Marea educaţie se face mergând în bibliotecă, punând mâna pe cărţi, citindu-le, repetându-le. Ca să fiu mai clar, contactul cu cartea pe suport fizic rămâne indispensabilă unei educaţii de calitate”, a mai spus Andrei Marga, la Aleph News.

    Andrei Marga este de părere că a venit vremea reformei în Educaţie, că multe lucruri nu au fost duse până la capăt şi multe s-au stricat, iar şcoala viitorului o vede având profesorul în centrul ei.

  • Este bine sau rău că au fost închise şcolile în perioada pandemiei? Cum au fost afectaţi copiii de această perioadă şi ce probleme uriaşe a scos la iveală în România şcoala online

    Pandemia de COVID-19 a schimbat vieţile oamenilor din întreaga lume, fie că vorbim de Jeff Bezos şi ceilalţi miliardari ai planetei, de oamenii de ştiinţă izolaţi în staţiile de cercetare din Antarctica sau de culegătorii de pe plantaţiile de orez din Asia. Ceea ce a început ca o criză sanitară s-a răsfrânt pe neaşteptate în toate sectoarele de activitate ale omenirii. În scurt timp după conştientizarea amplorii epidemiei apărute în China, guvernele au început să ia măsuri pentru a limita răspândirea infectărilor. Se instaura, treptat, lockdownul.

    Unul dintre primele sectoare vizate de blocaj a fost sistemul educaţional. De ce? Pentru că închiderea şcolilor este un pas firesc în protocolul urmat de majoritatea statelor în cazul pandemiilor, cum s-a văzut şi în cazul crizelor sanitare precedente. Cât ne costă însă acest fenomen?

    În primăvara trecută, presa de pretutindeni titra cu fonturi mari titluri care, la prima vedere, nu prevesteu impactul uriaş pe care aveau să îl aibă aceste decizii luate de autorităţi: „Coronavirus: UK schools, colleges and nurseries to close from Friday” (Coronavirus: şcolile, colegiile şi creşele din Marea Britanie se închid de vineri), BBC; „New York City Public Schools to Close to Slow Spread of Coronavirus” (Şcolile publice din New York se închid pentru a limita răspândirea coronavirusului), The New York Times; „Italy shuts all schools over coronavirus outbreak” (Italia închide toate şcolile din cauza coronavirusului), CNN; „Senegal orders all schools closed in response to coronavirus” (Senegal ordonă închiderea tuturor şcolilor ca răspuns la coronavirus), Reuters; „Coronavirus: South Korea reports record daily spike, Japan to close all schools” (Coronavirus: Coreea de Sud raportează creşteri zilnice, Japonia închide toate şcolile), CNBC.

    Curând însă, oamenii au început să realizeze ce înseamnă blocarea sistemului educaţional. Pentru că nu era vorba de o situaţie de scurtă durată, apărută izolat, în urma unei calamităţi, a unui atentat sau, pur şi simplu, din cauza vremiirele. Era o criză mondială care avea să afecteze, potrivit Naţiunilor Unite, „aproape 1,6 miliarde de elevi” şi care avea să scoată la iveală handicapurile sistemelor educaţionale, lipsa unui bun management, să adâncească inegalitatea socială şi producă un dezastru economic pe termen lung, pandemia de COVID-19 cauzând „cea mai puternică perturbare în masă a educaţiei din istorie”, după spusele celor de la UNICEF.

    O întrebare fără niciun răspuns corect

    Unul dintre titlurile apărute atunci în presă, formulat drept o întrebare de către cei de la The New York Times, mi-a rămas în minte, pentru că stârneşte o problemă de ordin etic – în orice variantă, răspunsul pare unul greşit. Întrebarea era: „Is closing the schools a good idea?”

    La prima vedere, răspunsul evident, ţinând cont de factorul sanitar, a fost şi este „Da!”. Da, pentru că şcoala este un mediu propice pentru răspândirea virusului SARS-CoV-2, pentru că elevii şi profesorii pot declanşa o întreagă pânză de paianjen a infectărilor şi pentru că în rândul copiiilor este, poate, cel mai greu să impui măsuri de siguranţă precum purtarea măştii sau spălatul frecvent pe mâini.

    Aşadar, şcolile s-au închis. În majoritatea statelor s-a decis trecerea la învăţământul online. Însă „da” nu a fost singurul răspuns corect. Nu pentru toţi elevii, studenţii şi profesorii din sistem. Potrivit UNESCO, „aproximativ 40% din ţările cu venituri mici şi medii nu şi-au putut susţine elevii în timpul pandemiei de COVID-19”, statisticile referindu-se la cei care locuiesc în zone mărginaşe, cei săraci, minorităţile sau persoanele cu dizabilităţi. Ce a însemnat, aşadar, blocarea sistemului educaţional tradiţional şi migrarea spre online la nivel mondial?

     

    Un pas uriaş  în spate

    Deşi pentru unii elevi mersul la şcoală presupune multe sacrificii, precum străbaterea unor drumuri neasfaltate, pline de noroi, cu încălţăminte neadecvată condiţiilor meteo, a unor distanţe mult prea mari sau îndurarea bullyingului, şcoala reprezintă, totuşi, nu doar locul în care pot învăţa pentru a-şi depăşi condiţia socială şi pentru a-şi construi un viitor mai bun. Este şi locul în care au şansa de a se bucura câteva ore de căldură, de apă potabilă, de o toaletă, este locul în care au posibilitatea de a învăţa să folosească un PC de care nu dispun acasă, ba chiar, pentru unii, locul în care pot mânca singura masă din ziua respectivă, oferită prin programe guvernamentale precum „Cornul şi laptele”. Sunt lucruri pe care şcoala online nu le oferă.

    În plus, pentru copiii din familiile sărace noul context a adâncit şi mai mult inegalitatea socială. Dacă până acum educaţia era printre puţinele lucruri prin care îşi puteau cel puţin egala colegii cu posibilităţi materiale, deoarece aveau la ea acces gratuit şi egal deopotrivă, acum pentru unii este imposibil să ţină pasul cu ceilalţi în lipsa resurselor tehnologice necesare, şcoala online fiind, pentru această categorie de elevi, un concept de neatins. Vorbim despre elevi care nu au nici măcar curent electric. O statistică realizată de Teacher Task Force arată că 50% dintre elevii din toată lumea – 826 de milioane – nu au un computer acasă, 43% – 706 milioane – nu au internet, iar 56 de milioane de elevi nu pot folosi un telefon mobil pentru a accesa informaţii deoarece nu există acoperire pentru reţele mobile în zona în care locuiesc. Mai mult, tot o statistică a UNICEF realizată în parteneriat cu Save the Children arată că numărul copiilor care trăiesc în sărăcie multidimensională a crescut la aproximativ 1,2 miliarde din cauza pandemiei, un plus de 15% – 150 de milioane de copii faţă de cifrele înregistrate înainte de apariţia crizei sanitare.

    În România, un sondaj realizat de fundaţia World Vision România relevă faptul că 20% dintre copiii care trăiesc în mediul rural sunt doar uneori sau nu sunt niciodată fericiţi, iar o pondere de 7% afirmă că au o viaţă rea. „Pentru ei, singura şansă la un viitor este educaţia, un sistem modern de învăţământ, care să le ofere tuturor şanse egale, indiferent de mediul de provenienţă şi starea materială a familiei”, afirmă reprezentanţii fundaţiei. „Continuarea şcolii online pentru toţi elevii, neluând în considerare rata de infectare sau accesul real al copiilor la educaţie, va duce la creşterea nivelului de abandon şcolar şi va crea lacune majore în educaţia unei întregi generaţii de elevi. Educaţia este vitală!”, a declarat Mihaela Nabăr, director executiv World Vision România, citată de ZF.

    Elevii înscrişi acum în sistemul educaţional se estimează că vor pierde, pe durata anilor de activitate în câmpul muncii, o valoare cumulată de 10 trilioane de dolari, arată datele UNESCO. „Pentru a realiza magnitudinea acestei cifre, trebuie să ne gândim că este echivalentul a 10% din PIB-ul global, jumătate din producţia economică anuală a Statelor Unite, şi este de două ori mai mare decât cheltuielile publice anuale globale pentru învăţământul primar şi secundar.” De altfel, analfabetismul, în creştere în urma blocajului din învăţământ, costă economia globală 1,5 trilioane de dolari pe an.  

    Consecinţele închiderii şcolilor şi ale lipsei accesului la şcoala online transformă aşadar elevii de astăzi în şomerii de mâine.

    Factorul afectiv

    În lucrarea „Politica”, filosoful grec Aristotel numeşte omul un „animal social”. Integrarea în societate este un atribut firesc şi o necesitate a fiinţelor umane, lucru indicat şi prin celebra piramidă a lui Maslow, care plasează nevoia de apartenenţă la un grup printre cele mai importante nevoi ale oamenilor. Apartenenţa la o comunitate şi socializarea cu semenii ne ajută să ne dezvoltăm, să împărtăşim opinii, experienţe, să învăţăm unii de la alţii.

    Pandemia a creat însă o prăpastie între oameni şi, cu toate că această distanţare este una necesară pentru a ne menţine în siguranţă, nu putem nega faptul că lipsa interacţiunii ne afectează sănătatea mintală şi emoţională. Omul s-a transformat, pe neaşteptate, dintr-un animal social, obişnuit să îşi petreacă timpul în haită, într-un lup singuratic. Iar copiii sunt cu atât mai afectaţi, cu cât rezilienţa lor la schimbări drastice nu e încă formată. Ei nu au avut, de pildă, ocazia de a experimenta mutatul din casa părinţilor, pierderea unui job, reorientarea profesională, formarea unei familii sau alte schimbări majore, cu care cei mai mulţi dintre adulţi sunt deja obişnuiţi – evenimente care ne călesc şi ne uşurează adaptabilitatea la contexte neaşteptate. A lua un copil dintr-o clasă plină de elevi, de prieteni cu care este obişnuit să îşi petreacă mare parte din programul zilnic, şi a-l izola în faţa unui calculator ore bune din zi, să nu mai vorbim şi de situaţia în care va trebui să petreacă acele ore în plus în preajma unor părinţi supuşi unui nivel de stres uriaş în această perioadă în care graniţele dintre „acasă” şi „la muncă” au dispărut, riscul de a se pierde cu firea şi de a deveni violenţi fiind în creştere, este invariabil o situaţie care va declanşa deopotrivă afecţiuni mentale, precum anxietate sau depresie, cât şi fizice: sedentarism, obezitate, tulburări de atenţie sau probleme de vedere.

    Potrivit unui studiu realizat în aprilie 2020 de asociaţia nonprofit Active Minds, 80% dintre respondenţi – elevi de liceu şi studenţi – au declarat că pandemia a avut un impact negativ asupra lor, 1 din 5 respondenţi a spus că sănătatea psihică i s-a înrăutăţit, 91% au experimentat stres şi anxietate, 81% – dezamăgire şi stări de depresie, 80% – singurătate, iar 48% probleme financiare. În România, sondajul World Vision indică faptul că aproximativ o treime dintre elevi au fost stresaţi şi s-au plictisit acasă, aproximativ 20% s-au simţit confuzi, au fost îngrijoraţi şi trişti, iar 25% dintre ei au gestionat doar rareori sau deloc problemele cu care s-au confruntat.

     

    Şcoala, un refugiu pierdut

    O altă dramă a pandemiei este strigată de glasurile mute ale fetelor care, odată ce porţile şcolilor s-au închis, au rămas pradă abuzurilor şi violenţei domestice, în special în Africa, Orientul Mijlociu şi alte zone defavorizate în care acest fenomen este unul extrem de întâlnit iar educaţia este unul dintre puţinele drepturi pe care le-au câştigat, după lupte duse de eneraţii cu societatea patriarhală, egalitatea de gen fiind încă în multe state din regiune un subiect tabu.

    Potrivit Plan International, peste 120 de milioane de fete din Africa nu merg la şcoală din cauza restricţiilor impuse de pandemie, iar multe se tem că nu se vor mai întoarce niciodată în sala de curs. Violenţa nu este însă singurul lacăt pus pe uşa coliviei acestor fete. Nivelul de sărăcie, adâncit de criza economică actuală, a determinat familiile să le folosească drept monedă de schimb pentru achiziţionarea de alimente şi alte bunuri necesare supravieţuirii – fie că sunt căsătorite pentru zestre sau supuse abuzurilor şi exploatării sexuale contra cost. În Kenya, una dintre liniile naţionale de urgenţă sprijinită de departamentul pentru egalitatea de gen a raportat în iunie 1.108 apeluri, de zece ori mai multe decât în februarie 2020, majoritatea fiind legate de violuri asupra copiilor. Iar abuzurile sexuale, violenţa şi căsniciile în rândul minorilor sunt urmate de sarcinile nedorite şi la vârste fragede, situaţie în legătură cu care organizaţiile caritabile din Malawi, de pildă, au înregistrat o creştere de 350% a apelurilor de urgenţă în intervalul martie-mai 2020, creşteri similare fiind raportate şi în Tunisia, Niger, Africa de Sud, Uganda şi Somalia. Din nefericire, problemele vor fi răsfrânte şi asupra sănătăţii mamelor minore şi a copiilor născuţi din aceste căsnicii încheiate forţat, care le afectează într-un final nu doar calitatea vieţii, ci şi durata acesteia.

    Un handicap la nivelul întregului sistem

    O altă categorie de elevi şi studenţi adânc afectată de contextul disruptiv creat de pandemie în sistemul educaţional este reprezentată de studenţii cu dizabilităţi. În prezent, la nivel mondial unu din zece copii prezintă o dizabilitate, conform Naţiunilor Unite, elevii cu dizabilităţi având cele mai mici şanse de a beneficia de soluţiile învăţământului la distanţă, deoarece mulţi sunt predispuşi în paralel şi la o situaţie materială precară, care le limitează accesul la internet şi software-uri de învăţare.

    Să ne gândim, de pildă, la teleşcoală sau la cursurile online, în varianta de bază. Unui copil cu deficienţe de vedere şi/sau de auz îi este complet inutilă o astfel de soluţie, deoarece nu va putea vedea/auzi lecţiile şi explicaţiile profesorilor. Iar şcolile, în special în ţările în dezvoltare, nu au acces la tehnologii care să asigure acelaşi nivel de învăţare şi pentru copiii cu dizabilităţi, precum convertirea textelor în sunete sau în litere Braille. Handicapul acestor elevi şi studenţi se răsfrânge aşadar la nivelul întregului sistem, neputincios  în a le acorda şanse şi acces egal la educaţie în situaţii de criză precum cea pe care o trăim în prezent.

     

    Gaudeamus igitur, cântat via Zoom

    În luna mai, universitatea Cambridge din UK, anunţa, pentru prima dată în istoria instituţiei, că în anul academic 2020-2021 cursurile vor fi ţinute online, devenind prima instituţie majoră care a mutat oficial în online un întreg an universitar. Exemplul său a fost urmat rapid de universităţi din toată lumea. Dar, pe cât ar părea de simple cursurile online pentru studenţii obişnuiţi cu tehnologia, pe atât de provocatoare sunt.

    Una dintre cele mai evidente probleme este diferenţa de fus orar. Chiar dacă, teoretic, un student ar putea participa la cursuri online de la mii de kilometri distanţă, ce înseamnă acest lucru pentru o persoană aflată într-o ţară în care ora de începere a cursului coincide cu ora sa de culcare? Nu e un simplu disconfort, ci o situaţie care poate genera dereglări grave ale organismului şi probleme medicale pe termen lung, precum insomnii, nevroze sau depresie.

    Factorul „neprevăzut” şi-a spus cuvântul şi în privinţa accesibilităţii facultăţilor. Să luăm exemplul studenţilor sau al viitorilor studenţi internaţionali din SUA. În iulie 2020, guvernul Statelor Unite anunţa că acordarea vizelor va fi oprită temporar. O astfel de decizie poate zădărnici ani întregi de planuri şi sacrificii pentru a studia la universitatea mult visată. Într-o situaţie asemănătoare au fost sau sunt şi studenţii înscrişi în schimburi de experienţă ca Erasmus.

    Interdicţiile de călătorie nu afectează însă sistemul universitar doar la nivel individual, pentru fiecare student în parte, ci are un impact major şi asupra instituţiilor în sine. Potrivit unei analize realizate de dr. Mirka Martel în rândul universităţilor din SUA, în urma apariţiei pandmiei de COVID-19 aproximativ 85% din instituţiile chestionate anticipau o scădere a interesului studenţilor pentru a studia internaţional în următorul an academic.

    Cu bibliotecile universitare şi municipale închise sau cu acces limitat, lipsa resurselor de studiu vine ca o completare a acestor probleme, la care se adaugă, pentru mulţi studenţi, lipsa unui spaţiu individual de studiu, a unei camere personale.

    Un alt efect al migrării spre online este şi creşterea fenomenului copiatului, în special pentru că şcolile şi universităţile au fost luate prin surprindere şi nu au avut implementat un sistem care să gestioneze acest fenomen în cadrul cursurilor online. ProctorU, o companie care oferă servicii de supraveghere online, a raportat că în intervalul ianuarie-martie 2020 procentul studenţilor prinşi copiind a fost de sub 1% din 340.000 de examene. În schimb, în intervalul aprilie-iunie, numărul de examene pe care le-a supravegheat a crescut la 1,3 milioane, iar rata de copiat a crescut la peste 8%. Dacă ne gândim că această tendinţă se remarcă şi în rândul studenţilor de la facultăţile de medicină sau drept, de pildă, viitori profesionişti în mâinile cărora ne vom încredinţa sănătatea, viitorul, ba chiar şi viaţa, statisticile devin alarmante.

     

    Catedra din bucătărie

    După ce au fost şi, în unele state, încă sunt printre cele mai expuse categorii profesionale în faţa riscului de contractare a virusului SARS-CoV-2, profesorii s-au lovit de o nouă provocare: şcoala online. Pandemia i-a luat pe nepregătite, văzându-se nevoiţi să îşi adapteze peste noapte metodele de predare şi evaluare. În multe state, un impediment este lipsa pregătirii în direcţia predării online. În regiunea subsahariană de pildă, doar 64% dintre profesorii din şcoala primară şi 50% dintre profesorii din învăţământul secundar au beneficiat de trainingul minim, care de multe ori nu a inclus abilităţi tehnologice de bază, după cum arată statisticile publicate de Teacher Task Force (TTF). Alături de cei din regiunile sărace se află, într-o situaţie similară, dascălii de vârste mai înaintate, care nu au avut ocazia, în timpul pregătirii didactice, să se familiarizeze cu tehnologiile actuale.

    Sondajul celor de la World Vision România indică şi în rândul profesorilor probleme afective apărute pe durata susţinerii cursurilor online. Astfel, adesea sau aproape tot timpul unul din cinci cadre didactice (20%) a fost îngrijorat şi stresat şi unul din zece a experimentat tristeţea şi teama. 16% dintre cadrele didactice nu au fost mulţumite niciodată sau au fost rareori mulţumite de modul în care au utilizat tehnologia digitală pentru predarea online, iar 12% nu s-au adaptat niciodată sau s-au adaptat rareori bine situaţiei.

    Gestionarea unei clase de elevi cu temperamente diferite din faţa şi prin prisma unui ecran preţ de câteva ore pe zi, cinci zile pe săptămână, reprezintă o muncă epuizantă chiar şi pentru cei mai bine familiarizaţi cu tehnologia. În plus, foarte mulţi dintre profesori au copii care poate nu înţeleg că părintele, chiar dacă de acasă, are totuşi un job şi nu le poate acorda atenţia dorită, lucru care le complică şi mai mult eforturile, în special în cazul celor cu posibilităţi materiale limitate, care sunt nevoiţi, de pildă, să îşi  împartă spaţiul de lucru cu restul membrilor familiei.

     

    O LECŢIE DUREROASĂ RĂMÂNE, TOTUŞI, O LECŢIE

    Deşi pandemia a declanşat un dezastru de proporţii la nivel mondial, într-un final va rămâne în amintirea noastră drept o lecţie. Una dureroasă, dar din care am învăţat şi vom învăţa multe. În primul rând să rămânem uniţi şi empatici, chiar dacă fizic am fost şi suntem distanţaţi.

    În ceea ce priveşte domeniul educaţiei, criza actuală este, cu siguranţă, un duş rece care ar trebui să mobilizeze guvernele în a implementa măsuri şi în a adopta reglementări amânate prea mult, pentru a transforma sistemul, pe alocuri putred, neputincios,
    într-un organism sănătos, capabil să susţină elevii, studenţii şi profesorii în procesul educaţional. Ajutându-i pe cei mai slabi, societatea se ajută pe sine. Pentru că, aşa cum a spus cândva umanistul Desiderius Erasmus, „cea mai mare speranţă a unei naţiuni se bazează pe o bună educaţie a tinerilor săi”.

  • Românii care au reuşit ca în doar cinci zile să lanseze un modul de predare video de la distanţă

    În 2020, Kinderpedia a răspuns crizei Covid-19 prin lansarea pe platformă şi în aplicaţia mobilă a funcţionalităţilor necesare desfăşurării orelor online, atât la şcoală, cât şi la grădiniţă.

    Descrierea inovaţiei:

    În martie 2020, când şcolile s-au închis, Kinderpedia a lansat, în numai 5 zile, un modul de predare video la distanţă, prin integrarea aplicaţiei Zoom şi lansarea ei direct din orar. Orice profesor activ pe platformă poate da drumul unei lecţii video la distanţă direct din orar, de pe web sau din aplicaţia mobilă. În scurt timp, am lansat modulul de teme, cu corectare direct în aplicaţie. Acesta este un instrument extrem de valoros şi util, pentru că simplifică, pe de o parte, comunicarea cu elevul şi familia şi, pe de altă parte, facilitează primirea de feedback, un factor crucial în procesul de învăţare. Pe 19 martie, la doar o săptămână de la închiderea şcolilor, Kinderpedia a semnat un protocol cu Ministerul Educaţiei prin care au oferit soluţia gratuit instituţiilor publice de învăţământ. 11 module Kinderpedia, cele mai utile activităţii profesorilor, rămân gratuite pe viaţă. Kinderpedia este o soluţie completă de comunicare şi management dedicată şcolilor şi grădiniţelor, bazată pe o colaborare permanentă şi o comunicare în timp real între dascăli, elevi şi părinţi. Platforma digitală reuneşte toate instrumentele administrative necesare pentru buna desfăşurare a orelor la clasă. De la
    check-in cu QR code pentru a face prezenţa elevilor, sau accesul instantaneu la orar, catalog şi carnet de note, până la predarea video la distanţă şi modulul de teme sau mesageria rapidă, Kinderpedia furnizează infrastructura digitală pentru modernizarea sistemului de învăţământ din România, precum şi la nivel european. În plus, platforma oferă funcţii de facturare automată, management financiar şi plată online a taxelor şcolii, prin integrarea cu sisteme de plată electronice. În vara 2020, Kinderpedia a încheiat o nouă rundă de finanţare, în valoare de aproximativ jumătate de milion de euro. Runda condusă de Roca X, în calitare de lead investors, i-a mai adus în rândul finanţatorilor companiei şi pe investitorii de la Growceanu şi a avut şi o componentă de crowdfunding, desfăşurată pe SeedBlink, cea mai mare platformă regională de equity crowdfunding.

    La începutul acestui an, platforma pentru educaţie a lansat plata cu cardul a taxelor şcolare şi a altor cheltuieli direct în aplicaţie, prin integrarea cu BT Pay. Echipa tehnică lucrează în prezent la implementarea altor soluţii de plăţi electronice.

    Fondatorii Kinderpedia sunt Daniel Rogoz (CEO), inginer şi antreprenor experimentat în tehnologie, Evelina Necula (CMO), profesionist în marketing şi comunicare şi Valentin Ilea (CTO), SaaS Software Engineering certificat Zend.
     

    Elementul de noutate:

    Kinderpedia este prima aplicaţie pentru educaţie din România care a permis profesorilor să predea online, fără să necesite înregistrarea într-o altă aplicaţie.  A durat mai bine de o lună până când un jucător internaţional a reuşit să facă ceva similar iar o altă aplicaţie locală a făcut-o la sfârşitul anului şcolar.
     

    Efectele inovaţiei:

    Peste 2.000 de şcoli şi grădiniţe s-au înregistrat pe Kinderpedia în câteva săptămâni de la închiderea şcolilor. Numărul de utilizatori a depăşit 100.000 în luna iunie, de mai bine de cinci ori mai mare faţă de cel de la începutul lunii martie. Peste 5.000 de profesori au beneficiat de training pentru utilizarea platformei în cadrul Atelierelor Kinderpedia. La conferinţele inspiraţionale organizate în perioada aceasta, cum sunt „Educaţie Conectată: Şcoala în 2020” sau „Grădiniţa 2.0: Conectare şi empatie în educaţia timpurie”, au participat, de asemenea, mii de dascăli.

    Maple Bear CEE, şi Maple Bear UAE, ambele parte a celei mai mari reţele globale de francize educaţionale canadiene, Maple Bear Global Schools, au ales Kinderpedia ca sistem unic de operare pentru toate şcolile şi grădiniţele Maple Bear din cele două regiuni. Platforma le pune la dispoziţie toate funcţionalităţile necesare ca să susţină activitatea de predare/ învăţare şi pe cea administrativ-financiară, atât online, cât şi la clasă.

    Proiectul Kinderpedia a apărut în ediţia specială a Business MAGAZIN, dedicată celor mai inovatoare companii din România. 

     

  • În avangarda tehnologiei pentru educaţie

    Evenimentele anului 2020 demonstrează elocvent cât de importantă este tehnologia într-o lume a educaţiei digitale sau online. Dar ceea ce este mai puţin evident la o primă vedere este rolul pe care îl va juca edge computing pentru a face faţă cererii, inevitabil în creştere, pentru disponibilitate IT, continuitate operaţională, conectivitate şi disponibilitate.

    Pentru ca educaţia digitală să fie un succes, căderile de tensiune nu trebuie să se întâmple, ceea ce înseamnă că atât instituţiile de învăţământ, cât şi finanţatorii lor, guvernamentali sau privaţi, trebuie să găsească mijloacele necesare pentru a-şi moderniza infrastructura IT pentru a obţine experienţe de învăţare consecvente şi de impact. Sistemele de edge computing, care încorporează echipamente de rezervă de energie, cum ar fi sursele de alimentare neîntreruptibilă (UPS), IT integrat, software şi monitorizare de la distanţă, vor fi, fără îndoială, necesare pentru a sprijini şi a permite toate aceste tehnologii viitoare.

     

    Ce este edge computing?

    General descris drept o strategie de plasare a resurselor de calcul sau stocare la marginea reţelelor, edge computing aduce datele şi aplicaţiile aproape de dispozitive, de sursele de date şi de utilizatorii acestora.Un exemplu este conceptul de micro centre de date în care, în loc să existe un singur centru de date centralizat cu care „discută” toate dispozitivele finale, un număr mai mare de centre de date reziliente sau localizate sunt situate mai aproape de aplicaţiile pe care le deservesc.

    În şcoli şi în alte instituţii de învăţământ, implementarea de edge computing poate ajuta la gestionarea datelor şi a sistemelor IT în mai multe campusuri. Un alt exemplu este în localizarea IT în căminele studenţilor. Cu o extindere continuă a învăţării online şi a accesibilităţii de la distanţă, studenţii accesează mai frecvent materiale de învăţare care solicită mult reţelele de date din camerele de cămin sau de acasă, în special în condiţiile de carantină date de pandemie. În consecinţă, echipele IT sunt puse în situaţia de a construi, cât mai aproape posibil, camere de server mai mici, care sunt adesea micro centre de date securizate – o provocare care creşte exponenţial.

    Avantajele sistemelor de edge computing localizat includ redundanţă (inexistenţa unui singur punct critic) şi timpi de răspuns globali mai rapizi pe o reţea distribuită. Deoarece datele nu trebuie să fie transmise la distanţă, acestea sunt procesate la margine. 

    Edge computing, cunoscut şi sub denumirea de IT distribuit, poate remedia deficienţele de performanţă ale cloud computing şi poate uşura drumul către conformarea la reglementările de date sau la alte reglementări, printr-o gestionare mai bună şi mai locală a datelor. Aceste probleme devin din ce în ce mai presante odată cu digitalizarea în continuă dezvoltare şi creşterea aplicaţiilor Internet of Things (IoT). Estimările curente arată un număr gigantic de 38,6 miliarde de dispozitive conectate până în 2025, la nivel global.

     

    Capacitatea la limită?

    Şcolile şi alte medii educaţionale folosesc din ce în ce mai mult senzorii IoT şi etichetele de identificare în radiofrecvenţă (RFID) pentru a monitoriza echipamentele şi activitatea de învăţare a elevilor. Acestea necesită de obicei o lăţime de bandă cu latenţă ultra-scăzută pentru a obţine fiabilitate. Pentru educaţie, investiţiile în edge computing vor permite progrese în tehnologie, precum şi eficienţă operaţională, care va aduce beneficii atât elevilor, cât şi şcolilor.

    Prognoza Barclays Research privind cheltuielile globale pentru tehnologia educaţiei este că acestea vor ajunge la 342 miliarde de dolari la nivel global până în 2025, atingând la o impresionantă rată anuală de creştere de 12% până în 2030. Studenţii de la toate nivelurile de astăzi au nevoi mult mai sofisticate decât transmiterea la distanţă a unui manual, în speranţa că au acces la un computer şi la predarea de la distanţă. Este vorba despre mult mai mult decât simpla mutare a literaturii şi lecţiilor tradiţionale online, sau chiar decât difuzarea de videoclipuri sau podcast-uri în clasă – deşi chiar şi aceste opţiuni care par simple pot fi costisitoare în ceea ce priveşte lăţimea de bandă, resursele şi investiţiile finale.

    Personalizarea şi învăţarea adaptativă, tehnologiile imersive şi gamificarea nu sunt, nici ele, simple inovaţii, ci sunt deja adoptate, susţinute de tehnologii mari consumatoare de date, de la realitatea augmentată (AR) la realitatea virtuală (VR). Aceste tehnologii avansate nu numai că oferă experienţe de învăţare noi şi memorabile, dar şi permit instituţiilor să adapteze livrarea materiilor la nevoile individuale ale cursanţilor.

     

    Accelerarea transformării

    Între timp, criza sănătăţii a schimbat educaţia pentru totdeauna, sectorul fiind nevoit să adopte schimbări tehnologice suplimentare aproape peste noapte. UNESCO raportează că 195 de ţări au închis campusurile şcolare atunci când Covid-19 s-a răspândit în întreaga lume, afectând aproximativ 1,5 miliarde de studenţi din întreaga lume. Acest nivel mai ridicat de activitate online pe mai multe segmente va continua probabil până în 2021 şi după aceea, chiar şi pe măsură ce criza sănătăţii dispare.

    Transformarea digitală accelerată a provocat stres şi tensiune imense asupra echipamentelor învechite, atât hardware şi de conectivitate pentru consumatori, precum şi asupra infrastructurii şcolare existente. De la camere de servere la servicii de telecomunicaţii, sunt afectate şi facilităţile de învăţare terţiară şi pentru adulţi la fel de mult ca şcolile primare şi secundare, deoarece cererea de predare virtuală şi software mobil continuă să crească.

    Prin urmare, furnizorii de educaţie continuă să trebuiască să facă faţă unor provocări uriaşe pentru a asigura atât capacitatea pe termen scurt, cât şi tehnologiile şi abilităţile necesare. Potrivit Portalului European de Date, nouă la sută dintre studenţii din Europa nu au acces la „un spaţiu liniştit pentru a studia”, subliniind nevoia crucială a resurselor adecvate care să fie furnizate de organizaţiile de educaţie.

    În plus, populaţia are acces variabil la computere şi conexiuni la internet. Chiar şi acolo unde instituţiile au reuşit să îndeplinească cerinţele de bază de conectivitate şi lăţime de bandă şi să răspundă cererii acumulate, există încă probleme de rezilienţă şi disponibilitate – ca să nu mai vorbim de dificultăţile de implementare a unor regimuri de securitate web eficiente şi coerente şi de monitorizare a comportamentelor într-o reţea distribuită.

     

    Ce e vechi trebuie înnoit. Cu edge computing

    Pentru profesioniştii din sectorul educaţional, edge computing ajută la dezvoltarea experienţelor de e-learning sau de predare online. Managerii IT care se confruntă cu aceste circumstanţe ar trebui să adopte un plan în trei etape pentru a sprijini iniţiativele de educaţie online.

    În primul rând, operatorii IT ar trebui să îşi protejeze infrastructura de edge computing utilizând surse de alimentare neîntreruptibile (UPS) şi unităţi de distribuţie a energiei (PDU) pentru a se asigura că au o capacitate şi un timp de funcţionare adecvate.

    Al doilea pas este de a verifica starea întregii infrastructuri IT, analizând modul în care sistemele locale pot fi actualizate pentru a optimiza performanţa. Aici sistemele de răcire, rafturile şi carcasele pot necesita modernizare sau modificări de topografie pentru a oferi o eficienţă energetică mai mare. Este posibil să fie nevoie de măsuri de securitate fizică şi cibernetică suplimentare pentru a asigura protecţia împotriva erorilor umane, pe măsură ce procesele de calcul sunt desfăşurate în zone dispersate geografic.

    In fine, pe termen lung, furnizorii de educaţie ar trebui să ia în considerare utilizarea software-ului de gestionare a infrastructurii centrelor de date (DCIM) şi a inteligenţei artificiale (AI) de nouă generaţie pentru a oferi capabilităţi de monitorizare la distanţă în timp real, alerte proactive şi pentru a putea trimite prompt echipele de service să remedieze orice problemă. Acest lucru îi va ajuta pe profesioniştii din domeniul educaţiei să se adapteze la noul normal şi le va oferi acces mai bun din locaţii îndepărtate, din afara de campusurilor.

    Cu cât privim mai mult în viitor, cu atât tehnologiile digitale joacă un rol mai important în educaţie şi nu există nicio îndoială că edge computing,  fiabilitatea şi conectivitatea neîntreruptă vor fi cruciale pentru educaţie. Astăzi, o singură zi de nefuncţionare poate fi la fel de problematică pentru sălile de clasă virtuale, precum o zi liberă la şcoală. Asigurarea unei experienţe de învăţare diverse, eficiente şi digitale este o necesitate pentru următoarea generaţie de elevi şi studenţi.

    Advertorialele din Business Magazin sunt marcate cu (P), Opinia specialistului, Articol cu conţinut publicitar sau Advertorial. 

     

     

    Joris Verdickt, Segment VP, Enterprise End Users Europe, Schneider Electric