În apropierea satului se află o centrală electrică care foloseşte apa din lac pentru răcire, acest proces asigurând o temperatură constantă a apei de-a lungul celor 12 luni.
Bungalourile au fost construite drept case de vacanţe, iar localitatea a devenit cunoscută în urmă cu doi ani, atunci când motorul de căutare Bing a afişat un wallpaper cu “satul plutitor” pe una din paginile cu rezultate.
Apartamentul său din New York, de tip penthouse, a reuşit totuşi să surprindă prin opulenţa elementelor prezente, majoritatea în nuanţe de auriu.Murale atent elaborate, candelabre strălucitoare şi coloane din marmură de Carrera au stat ca fundal pentru o sesiune foto din 2010 cu Donald Trump, soţia Melania şi fiul lor Barron.
Centrul European al Consumatorilor – ECC România informează că pasagerii companiilor de transport aerian care au avut zborurile întârziate sau anulate ca urmare a grevei controlorilor de trafic au următoarele drepturi:
– Să fie informaţi asupra drepturilor pe care le au
– Să primească mese şi răcoritoare proporţionale cu timpul de aşteptare şi două apeluri telefonice gratuite.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Centrul European al Consumatorilor – ECC România informează că pasagerii companiilor de transport aerian care au avut zborurile întârziate sau anulate ca urmare a grevei controlorilor de trafic au următoarele drepturi:
– Să fie informaţi asupra drepturilor pe care le au
– Să primească mese şi răcoritoare proporţionale cu timpul de aşteptare şi două apeluri telefonice gratuite.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Caleb Bradham (27 mai 1867 – 19 februarie 1934) este farmacistul american cunoscut în toată lumea drept inventatorul Pepsi-ului. Bradham s-a născut în Chinquapin, Carolina de Nord, a absolvit Universitatea din Carolina de Nord şi a studiat şi la Universitatea de Medicină din Maryland. În jurul anului 1890 a renunţat la studiile de la Universitatea de Medicină deoarece familia sa nu şi-a mai permis să plătească. La întoarcerea în Carolina de Nord, a lucrat ca profesor la o şcoală de stat timp de un an. A deschis ulterior o farmacie pe care a numit-o Bradham Drug Company, în care, la fel ca multe alte farmacii din perioada respectivă, funcţiona şi un dozator de suc. În farmacia sa, Bradham a inventat în 1893 reţeta a ceea ce avea să devină una dintre cele mai cunoscute băuturi din lume: formată dintr-un amestec de extract de nuci de kola, vanilie şi uleiuri rare, „Băutura lui Brad“, redenumită Pepsi-Cola pe 28 august 1898 şi Pepsi în 1961.
Bradham şi-a redenumit băutura în baza unei combinaţii între termenii „pepsină“ şi „cola“. El credea la momentul respectiv că băutura ajuta la digestie la fel de mult ca enzimele de pepsină, deşi aceasta nu era folosită ca ingredient. Asistentul său, James Henry King, a fost cel care a gustat primul această băutură.
La data de 14 decembrie 1902, Pepsi-Cola Company a fost înregistrată în Carolina de Nord, cu Bradham în funcţia de preşedinte. În 1903, Bradham a mutat producţia Pepsi-Cola din farmacia sa într-un depozit închiriat din apropiere. Doi ani mai târziu a început să vândă Pepsi-Cola în sticle îmbuteliate (până la acest moment produsul fusese vândut exclusiv ca sirop în scopuri farmaceutice) şi a oferit două francize îmbuteliatorilor din Carolina de Nord. În 1909, pionierul în automobilism Barney Oldfield a fost prima celebritate care a promovat Pepsi-Cola, produs pe care l-a descris drept „o băutură îndrăzneaţă… răcoritoare, revigorantă, o băutură potrivită înainte de o cursă“. Conceptul publicitar „Delicioasă şi dătătoare de sănătate“ (Delicious and Healthy) a fost folosit în următoarele două decenii.
În paralel cu administrarea farmaciei sale, Bradham a fost preşedinte al The People’s Bank din New Bern, iar la un moment dat a fost propus drept candidat pentru funcţia de guvernator al Carolinei de Nord. A fost de asemenea ofiţer de marină în rezervă timp de 25 de ani. A fost numit locotenent în Miliţia Navală din Carolina de Nord, a fost promovat comandant în 1904, căpitan în 1913 şi s-a pensionat ca amiral în retragere.
În culmea succesului, a autorizat francize Pepsi-Cola în 24 de state americane. Totuşi, pe 31 mai 1923, Bradhama declarat falimentul companiei. Principalul factor care a influenţat eşecul afacerii lui a fost preţul ridicat al zahărului de imediat după Primul Război Mondial. Dacă înainte de război, preţul era de trei cenţi/livră, după război acesta a crescut la 28 de cenţi. Bradham cumpărase o cantitate mare de zahăr la preţul respectiv, care apoi a căzut rapid. În consecinţă, a vândut activele companiei către Craven Holding Company pentru 30.000 de dolari. După ce a declarat falimentul, Bradham s-a întors la operarea farmaciei sale. Ulterior, activele Pepsi au fost cumpărate de Charles Guth, preşedintele Loft, un producător american de dulciuri cu magazine care conţineau aparate de sucuri. El voia să înlocuiască sucurile Coca-Cola din magazinele sale după ce compania a refuzat să îi ofere un discount. Guth i-a determinat pe chimiştii de la Loft să rescrie formula Pepsi-Cola. În intervalul 1922-1933, în trei ocazii diferite, compania Coca-Cola a avut oportunitatea de a cumpăra Pepsi-Cola, însă a refuzat achiziţia cu fiecare ocazie. În 1965, Pepsi-Cola a fuzionat cu Frito-Lay, formând PepsiCo., companie cu venituri de peste 63 de miliarde de dolari şi peste 263.000 de angajaţi anul trecut, potrivit informaţiilor oficiale.
Este aproape imposibil să vorbeşti despre Steve Jobs fără să strecori cuvinte precum geniu, vizionar sau legendă a lumii tehnologiei. Dar în spatele acestei măşti atent construite a stat de fapt un tiran cu o personalitate extrem de dificilă. Reputaţia mai puţin cunoscută a lui Steve Jobs a început să prindă contur încă din anii ’80, în primii ani ai Apple. Jeff Raskin pusese bazele Macintosh şi coordona acest proiect când i-a scris lui Mike Scott, preşedintele Apple, pentru a se plânge cu privire la Jobs, un “copil teribil” care părea să fie din ce în ce mai interesat de munca lui. L-a descris atunci drept cineva care acţionează fără să gândească, ia decizii de multe ori absurde fără să se consulte cu nimeni, nu se ţine de promisiuni, nu respectă obligaţii, nu vine de multe ori la întâlniri sau şedinţe şi este adesea iresponsabil. Şi pare să fi avut dreptate.
Una dintre cele mai interesante povestiri ce ilustreaza caracterul lui Steve Jobs este cu legata de parcarea din fata companiei. Daca nu gasea rapid un loc pentru a-si parca masina atunci cand era grabit, Jobs mergea in fata sediului companiei si parca in locurile pentru handicapati, cateodata ocupand chiar doua locuri. Acest lucru a devenit cunoscut in cadrul companiei si de multe ori angajtii ii puneau biletele pe parbriz pe care scria “parcheaza in alta parte”. In plus, acestia au transformat simbolul mic al scaunului cu rotile care se gaseste pe indicatorul din fata locului de parcare intr-un Mercedes. Atitudinea inventiva a lui Steve Jobs in a gasi un loc de parcare este asemanatoare cu cea din business: pentru el regulile de baza nu se aplicau.
In momentul in care ela a preluat conducerea Apple, in 1997, compania abia se mai tinea pe picioare; inainte de moartea lui Jobs, Apple avea un capital de 105 miliarde de dolari, plasandu-se in fata Dell si in spatele Intel
Este greu de vazut cum aceste lucruri s-ar fi intamplat daca Apple s-ar fi conformat cu filozofiile standard de la Silicon Valley, spun analistii de pe piata, care considera ca Apple creaza produsele dupa niste tipare vechi: incuie usile si nu mai spune nimic pana produsul este perfect si gata pentru a putea fi lansat. “Si toate acestea se datoreaza lui Steve Jobs care era un manager foarte atent, din toate punctele de vedere” a spus Cordell Ratzlaff, un manager Apple. “Nu scapa niciun produs fara sa fie analizat cu minutiozitate de catre acesta, avea grija sa verifice tot, pana la nivelul pixelilor”.
In ce priveste modul in care se comporta cu angajatii, Jobs era cunoscut ca fiind incapatanat si foarte dur. “Chiar si cel mai favorizat angajat putea sa ajunga sa primeasca o multime de reprosuri din partea lui”, a spus Edward Eigerman, un inginer din cadrul companiei, intr-un interviu realizat de Wired. “Mai mult decat in oricare alta parte unde am lucrat inainte aici imi era frica sa nu fiu concediat”, a completat acesta. Insa cu toate acestea angajatii lui Jobs i-au ramas devotati, probabil datorita farmecului sau personal. Andy Heartzfeld, cel care a creat originalul Macintosh OS, a spus ca Jobs l-a batut la cap cu o “staruinta mesianica”.
Pe de alta parte, Cordell Ratzlaff, care a lucrat aproape de Jobs aproximativ 18 luni spunea ca Jobs are abilitatea de a scoate tot ce e mai bun din om. ” Am invatat o multime de lucruri de la el”, a adaugat acesta.
O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.
Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?
Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.
N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.
O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.
Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?
Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.
Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.
Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.
Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!
O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.
Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?
Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.
N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.
O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.
Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?
Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.
Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.
Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.
Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!
În unele ediţii ale Noului Testament, ”Numărul Fiarei” apare ca fiind 616.
Cu toţii cunoaştem semnificaţiile atribuite de-a lungul timpului numărului 666. În Noul Testament, se face referire la el ca fiind ,,Cifra Diavolului”, iar din epoca modernă a început să fie cunoscut drept ,,Numărul Antichristului”. Totuşi, ce îi face pe oameni să creadă că această cifră ar putea fi malefică? Când şi unde a apărut această concepţie? Răspunsurile ni le dau specialiştii.
Vezi aici cel mai mare secret al Bisericii. Ce înseamnă în realitatea temutul 666
Clădirea se află în nordul Bucureştiului, are 9 etaje şi 18.600 de metri pătraţi. Imobilul este 100% închiriată, având drept principal chiriaş spitalul privat Ponderas Academic Hospital, care face parte din reţeaua de sănătate Regina Maria.
Tranzacţia este prima din seria celor pe care le are în plan Hili Properties plc pentru România, o piaţă în care grupul are deja o prezenţa notabilă prin cele 68 de restaurante McDonald’s, menţionează comunicatul.
Echipa de avocaţi a fost coordonată de Miruna Suciu (Managing Partner) şi Crina Ciobanu (Managing Associate), alături de avocaţii Dan Ciobanu (Partner) şi Bogdan Ghera (Senior Associate).
Premier Capital este şi operatorul francizei McDonald’s în România, alături de Estonia, Grecia, Letonia, Lituania şi Malta. Pe lângă parteneriatul cu McDonald’s, grupul Hili Ventures este implicat şi în distribuţia produselor Apple, dar şi ân logistică, inginerie, tehnologie şi afaceri imobiliare.
Suciu Popa a gestionat numeroase fuziuni şi achiziţii, acordând asistenţă unor companii precum Enel Investment Holding, SABMiller Limited, Central Bottling Company sau Orbico ân tranzacţiile efectuate în România.