Excedentul transferurilor curente s-a majorat cu 192 milioane euro, iar cel al balanţei serviciilor cu 161 milioane euro, în timp ce deficitul balanţei comerciale s-a redus cu 165 milioane euro, potrivit datelor anunţate vineri de Banca Naţională a României (BNR). “Deficitul contului curent în perioada ianuarie – mai 2012 a fost finanţat în proporţie de 24,2 la sută prin investiţii directe ale nerezidenţilor în România, care au totalizat 465 milioane euro (faţă de 849 milioane euro în perioada ianuarie – mai 2011)”, se arată într-un comunicat al BNR.
Tag: deficit
-
Guvernele trec, acordurile cu FMI rămân. Până când?
Obişnuinţa de a gândi în termeni politici şi nu economici a dominat, ani de-a rândul, discuţiile despre acordurile cu FMI, ajunse un fel de fatalităţi enigmatice, abătute pe capul României fie pentru că un guvern de o anumită culoare politică era incapabil să conducă ţara, fie pentru că un guvern sau altul era incapabil să se opună presupuselor conspiraţii străine contra ţării. Ieşirea (cu scântei) a guvernului Tăriceanu, în 2005, din acordul de atunci cu FMI a fost salutată în România ca o dovadă binevenită de independenţă, pentru ca în 2009, când relaţia cu instituţia de la Washington a fost reluată în epoca Boc, să iasă la iveală dezastrul economic real acumulat în scurta epocă de independenţă.
În urmă cu câteva luni, guvernatorul BNR reflecta public pentru prima oară că după ce actualul acord se termină, adică în martie 2013, cel mai bine ar fi să nu mai încheiem încă unul. “Ar însemna că lucrurile merg bine şi că nu mai avem nevoie de un profesor. Dacă te lungeşti într-un asemenea acord, nu e un mesaj bun”, spunea Mugur Isărescu, adăugând că noile ancore externe după 2013 ar urma să fie doar tratatele cu UE. Între timp, premierul Victor Ponta avea să reflecteze la rândul lui că poate ar fi bine să semnăm un nou acord preventiv cu FMI în 2013, cu aceeaşi funcţie a celui actual, adică de “certificat de sănătate” bun de arătat pieţelor financiare. Cât despre preşedintele Traian Băsescu, faptul că după acordul din 2009-2011 a urmat cel actual a fost promovat şi asumat explicit ca o cale de a-i împiedica pe viitorii guvernanţi de la alte cheltuieli bugetare fără număr, inclusiv în caz că el n-ar mai fi la putere.
De fapt însă, “certificatul de sănătate” al FMI n-a existat niciodată: întotdeauna a fost vorba, pe de o parte, de o componentă de tratament pur şi simplu (cum s-a întâmplat din 2009 până în 2011, când am avut una dintre cele mai drastice ajustări fiscale din Europa, de la un deficit structural de circa 8% din PIB la unul de circa 3%), pe de altă parte de o convalescenţă sine die – aşa cum este acum, când, conform teoriei FMI, după stabilizarea fiscală trebuie să urmeze o serie de privatizări şi dereglementări la capătul cărora se găseşte idealul creşterii economice perfect sustenabile, cu retragerea aproape totală a statului din economie. Iar cum din 2010 încoace, ideea de boală a căpătat şi un chip – sperietoarea Grecia -, respectarea de la un trimestru la altul a ţintelor fiscale asumate cu FMI a ajuns prima grijă grijă şi principalul motiv de mândrie pentru toate guvernele, fie că s-au numit Boc, Ungureanu sau Ponta. Frica a păzit şi va păzi bostănăria în continuare, indiferent cât de intense ar fi crizele politice interne ori cât de diferite ar fi culorile politice ale guvernanţilor.
“Dacă scena politică în mod tradiţional turbulentă din România a fost în general ignorată de pieţe, ca zgomot de fond, de data aceasta ofensiva spre putere a USL e suficient de serioasă încât să creeze condiţiile pentru o depreciere durabilă a leului. Din fericire însă, Guvernul a fost foarte atent să evite comparaţiile cu Ungaria şi discuţii furtunoase ca ale lui Viktor Orban cu finanţatorii internaţionali”, observă Mateusz Szczurek, economist-şef pentru ECE în cadrul ING Bank, comentând deprecierea bruscă a leului cu ocazia demersurilor de suspendare a preşedintelui Băsescu. “Dimpotrivă chiar, ţinta de deficit convenită cu FMI a fost îndeplinită în prima parte a anului, după cum spune ministrul de finanţe Florin Georgescu (deşi ni se pare destul de surprinzător, ţinând cont de rezultatele din ianuarie-mai), iar premierul Victor Ponta a promis demisia miniştrilor care nu vor respecta angajamentele faţă de FMI”, constată Szczurek.
Ca să reamintim cum stă situaţia, pentru ca ţinta de deficit bugetar de cel mult 2,2% din PIB pentru acest an să fie atinsă, după ce pe primele cinci luni a ajuns deja la 1,2%, deficitul ar trebui să fie doar în jur de 1% din PIB în perioada iunie-decembrie. Efortul va fi mare, având în vedere nu numai perioada electorală, ci şi faptul că în toţi anii, cheltuielile bugetare cresc de obicei în a doua parte a anului. La aceasta se adaugă chestiunea arieratelor la buget, care au reînceput să crească începând din primul trimestru, conform ultimului raport al FMI, publicat săptămâna trecută (vezi grafic). Misiunea FMI pentru următoarea evaluare a acordului vine în România la 24-25 iulie, iar în funcţie de rezultatele discuţiilor, potrivit ministrului Georgescu, va urma rectificarea bugetară şi “vom şti exact care vor fi sumele redistribuite în cadrul bugetului, cine e cu plus şi cine e cu minus”.
Aceeaşi frică păzeşte bostănăria în relaţia cu FMI şi în cazul celei de-a doua componente a “certificatului”, respectiv convalescenţa – restructurarea şi privatizarea companiilor de stat. Numai că aici, deşi niciodată autorităţile nu s-au opus deschis Fondului, cu argumentul teoretic legitim că ar vrea să păstreze în administrarea statului active esenţiale din energie sau transporturi, toate guvernele au adoptat tacit aceeaşi tactică de tergiversare. O comparaţie între scrisoarea de intenţie a guvernului Boc din iunie 2011, adică la prima evaluare a acordului actual, şi cele ulterioare e instructivă. Autorităţile promiteau acum un an că vânzarea prin bursă ori către investitori strategici a pachetelor statului la Petrom (10%), Transelectrica, Transgaz, Romgaz (câte 15%) şi Oltchim se va face până la sfârşitul lui 2011, iar la Hidroelectrica şi Nuclearelectrica vor fi vândute pachete minoritare până la sfârşitul lui mai, respectiv iunie 2012.
-
Găletuşa, lopăţica şi euro de 5 lei
În comunicarea unei bănci centrale cu publicul în chestiuni financiare apare pericolul ca “mass-media, simplificând, să ia exact aspectul care din punctul nostru de vedere este cel mai puţin important, dar din punctul de vedere al inflamării publicului este cel mai periculos”, spunea săptămâna trecută Mugur Isărescu, guvernatorul BNR. Afirmaţia nu era o lamentaţie despre presă, ci o reflecţie despre lacătul la gură pe care e silit să-l poarte orice bancher central, bancher sau demnitar al statului atunci când face prognoze şi proiecţii despre viitor, pentru că trebuie să menţină un echilibru aproape imposibil între obligaţia de a informa corect publicul şi răspunderea de a nu-l panica inutil. “Evident că am avut şi avem scenarii multiple pe care le luăm în calcul despre economie, curs, Grecia, inflaţie. Dar cum le comunicăm? Căci nu se va lua nimic din tot acest efort decât o cifră care începe să se vânture pe burtierele televiziunilor până când chiar creezi o problemă”, a comentat Isărescu.
Cu tâlc, guvernatorul a început să vorbească imediat după o prezentare a unui expert din BNR despre erorile de prognoză din ultimii ani făcute de diversele autorităţi în legătură cu evoluţia PIB şi a inflaţiei, prezentare care includea mai multe scenarii luate în calcul la vremea respectivă şi care mergeau de la cele mai optimiste până la cea mai pesimiste ipoteze, pur şi simplu pentru că “e mai bine să te pregăteşti pentru ce e mai rău, ca decident de politici, şi să ai pe urmă surprize plăcute”. Niciunul dintre scenariile cele mai rele, din fericire, n-a ajuns atunci “trivializat pe burtierele televiziunilor”. Ajung în presă însă şi creează panică aferentă estimări precum faimoasa “euro ar putea ajunge în bălării, la 6-7 lei”, a lui Eugen Rădulescu din BNR în 2010 (care nici măcar nu era scenariul cel mai rău calculat pe atunci), sau mai nou “euro va ajunge la 5 lei în toamnă”, smulsă dintr-o declaraţie a lui Mişu Negriţoiu, şeful ING Bank România, care voia să spună că leul va rămâne vulnerabil la presiuni speculative pe termen lung, pentru că România are o expunere grecească mare în sectorul bancar şi o pondere mare de credite luate în euro.
Despre prognozele de 5 lei/euro, Isărescu spune că “suferă rău”, pentru că ignoră faptul că acum euro scade faţă de dolar, adică invers faţă de 2007-2008, şi “se duce spre 1,2 dolari, poate chiar 1,1”, iar dacă se întâmplă ceva cu Grecia, chiar spre 1 – ceea ce înseamnă automat un potenţial mai mic de depreciere a unei monede din Est faţă de euro. Iar aici avem de luat în calcul dependenţa primară a monedelor nu de fundamentele economice, ci de injecţiile de bani noi (relaxare monetară) operate deja sau aşteptate de pieţe din partea Băncii Centrale Europene şi a Rezervei Federale a SUA. Aşa se şi explică de ce majoritatea analiştilor din băncile străine, care mizează pe noi episoade de relaxare monetară în cursul verii, nu prevăd variaţii impresionante nici pentru euro, nici pentru leu ori altă monedă din Est. Cei de la Raiffeisen, de pildă, văd un curs de 4,45 lei/euro pentru septembrie şi decembrie, urmat de o apreciere la 4,40 în martie 2013, iar prognoza pentru euro/dolar este 1,28 pentru septembrie şi decembrie. Chiar şi cârcotaşii de la Danske Bank, cunoscuţi pentru scepticismul lor din trecut faţă de România, văd un curs neschimbat de 4,45 lei/euro pentru finele fiecărui trimestru, până în martie 2013, respectiv un curs euro/dolar de 1,28 peste 3 luni şi 1,30 peste 6 luni.
În fine, cei de la Citigroup, în raportul de săptămâna trecută privind vulnerabilitatea ţărilor din Est faţă de o eventuală ieşire a Greciei din zona euro, indică riscuri pentru România şi Bulgaria pe canalul comerţului cu Grecia şi statele de la periferia zonei euro, precum şi pe canalul reprezentat de prezenţa importantă a băncilor greceşti. Pe canalul cursului însă, nu aceste ţări sunt cele mai expuse, susţin analiştii americani, care consideră că zlotul polonez şi forintul unguresc sunt cele mai vulnerabile monede din zonă faţă de fuga de risc a investitorilor, aceleaşi două ţări fiind şi cele mai expuse la o majorare a CDS-urilor pentru datoria statelor slabe ale zonei euro. Explicaţia stă în faptul că Polonia a atras influxuri masive de capital în ultimii trei ani (cca 12% din PIB), a căror ieşire ar afecta brutal zlotul, iar Ungaria nu are un acord cu FMI care să-i protejeze moneda contra volatilităţii. România nu mai are de-a face acum nici cu influxuri excesive de capital care să-i fi supraapreciat moneda şi nu e nici lipsită de umbrela FMI.
Ce influenţă concretă pot să aibă în economie aceşti factori aflăm dintr-un raport prezentat tot de experţii BNR săptămâna trecută, care compara efortul de reducere a deficitului extern în România, ţările baltice şi Bulgaria. La noi, ajustarea a fost mai puţin pronunţată în România după 2009, inclusiv pentru că fluxurile de capital către România s-au redus mai puţin, graţie acordului cu FMI şi acordului de la Viena (de limitare a dezintermedierii bancare din Est), care au evitat o deteriorare şi mai mare a cererii interne. Cu alte cuvinte, “în lipsa acordului cu FMI şi a celui de la Viena, am fi putut avea o corecţie mai mare a deficitului, dar cu preţul unei recesiuni mult mai mari”, a rezumat viceguvernatorul BNR, Cristian Popa.
După ce se încheie influenţa factorilor speculativi de moment (sau atunci când ea are ocazia să se manifeste mai puţin) intră în scenă factorii interni, fundamentele economice ale unei ţări, evoluţiile politice şi gradul în care moneda este sau nu apărată de banca centrală. Dându-le acestor factori prevalenţă, alături de riscurile specifice legate de Grecia, analiştii ING Bank România estimează un curs de 4,45 lei/euro la sfârşitul lui iunie, respectiv 4,50 la finele fiecărui trimestru, până în martie 2013. “Punctul de bază al datelor statistice pentru PIB în T1 este contractarea semnificativă a consumului privat cu 2%, care, având în vedere ponderea mare a acestuia în PIB, înseamnă o contribuţie negativă la creşterea economică de 1,3%”, a comentat Vlad Muscalu, economistul-şef al băncii, referindu-se la anunţul de săptămâna trecută privind scăderea PIB în T1 cu 0,1% faţă de T4 2011, deşi faţă de T1 2011 a crescut cu 0,3%. “Acesta a fost primul trimestru cu o astfel de contractare din T3 2010 încoace, adică din trimestrul cu tăierile de salarii şi majorarea TVA, şi chiar şi atunci reducerea consumului a fost mai mică, de 1,3%.” Remarca e cu atât mai importantă cu cât consumul intern privat a fost şi este văzut de autorităţi drept speranţa relansării în 2012, în condiţiile în care de la exporturile spre o zonă euro ameninţată ea însăşi de recesiune nu se mai poate spera la fel ca în anii trecuţi.
Cum poate însă publicul să-şi dea seama dacă o prognoză enunţată public merită să fie crezută ca atare sau, dimpotrivă, tratată cu circumspecţie, precum cele făcute de cei ce “trăiesc din greu” din speculaţii financiare, cum s-a exprimat guvernatorul BNR despre managerii de fonduri speculative citaţi de Financial Times? Problema nu e specific românească şi ţine de zdruncinarea din temelii a modului cum cetăţenii au ajuns să vadă economia şi în general lumea după momentul Lehman Brothers. Excitaţia produsă de schimbarea guvernelor, de riscul mereu fluturat al unei recesiuni în W, al “furtunii perfecte” din zona euro, al schimbării din temelii a sistemului financiar sau de protecţie socială au dus peste tot la o sensibilitate mult mai mare faţă de orice gen de previziune negativă, catastrofică, şi la o neîncredere pe măsură în orice estimare pozitivă sau liniştitoare din partea autorităţilor, tocmai pentru că acelea pozitive dinainte de criză nu s-au adeverit. Ceea ce ştiam înainte despre economie, curs şi deficite a fost uitat, pus la îndoială sau înlocuit cu diverse teorii şi prognoze noi, uneori radicale şi bizare. E dreptul oamenilor să le încerce şi pe ele; tot ce contează e să-şi dea seama că nu-s decât nişte ipoteze printre altele.
-
De ţinut minte. Cifrele săptămânii
2,8%
cu atât a scăzut volumul cifrei de afaceri pentru comerţul cu autovehicule şi motociclete în martie 2012 faţă de martie 2011 (serie ajustată), în timp ce faţă de februarie 2012 a crescut cu 2,7%1,9%
scăderea producţiei industriale în UE în martie 2012 faţă de martie 2011 (serie ajustată), în timp ce în zona euro scăderea a fost de 2,2%2,1%
creşterea economiei SUA în primul trimestru faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, creşterea faţă de trimestrul precedent fiind de 0,5%5,5%
creşterea economică a Letoniei în primul trimestru faţă de aceeaşi perioadă din 2011, cea mai mare din UE, pe locurile următoare fiind Lituania (4,3%) şi Estonia (4%)11,4 mld. euro
deficitul comercial al UE în luna martie (cifre ajustate sezonier), faţă de 12,4 mld. euro în februarie
-
România care se scaldă în bani
De la bun început trebuie să ignorăm vacarmul politic care însoţeşte în această perioadă deciziile de politică economică. Desigur, guvernul PDL şi-a declarat intenţia de a restitui eşalonat salariile tăiate şi pensiile taxate de CASS, dar acum, din opoziţie, acuză USL fie de populism pentru că face ea aceste restituiri, fie de incompetenţă tocmai pentru că le face eşalonat. De partea cealaltă, USL a acuzat permanent PDL că subordonează ţara dictatului FMI şi că vinde bogăţiile ţării, dar acum, venită la guvernare, a renunţat la critici şi continuă programul cu FMI, cu tot cu privatizările şi constrângerile bugetare aferente.
În realitate, consensul de idei între foştii şi actualii guvernanţi, în frunte cu preşedintele ţării, este remarcabil în această perioadă, din trei raţiuni clare: apropierea alegerilor, cadrul bugetar fixat de UE şi FMI şi necesitatea de a găsi nişte pârghii noi de a stimula economia, atâta vreme cât nici investiţiile străine, nici exporturile nu au pentru moment suficientă forţă ca motoare esenţiale de creştere. La acestea se adaugă pericolul de fugă a capitalurilor în contextul crizei din zona euro, reflectat direct în deprecierea leului. (Despre acest pericol, guvernatorul Mugur Isărescu a vorbit săptămâna trecută, explicând că acum situaţia este exact inversă decât cea din primăvara trecută, când capitalurile speculative începuseră să revină în Europa de Est, iar BNR era preocupată să evite o eventuală apreciere prea mare a leului. Explicaţia n-a împiedicat, din nefericire, proliferarea teoriilor furioase ale conspiraţiei, care îi atribuie BNR şi lui Isărescu deprecierea leului, fie cu scopul ocult de a sabota guvernarea USL, fie dimpotrivă, cu scopul de a susţine politica USL, încurajând o creştere economică inflaţionistă doar pentru ca în scripte cifrele despre PIB şi deficit să arate bine.)
Care ar fi motivele de îngrijorare de pe urma restituirilor şi a “reîntregirilor”? Niciunul, ne asigură autorităţile. Majorarea salariilor din sectorul public cu 8% de la 1 iunie (restul “reîntregirii” urmând să aibă loc în exerciţiul bugetar următor) nu modifică ţinta de inflaţie, urmând să aibă un impact marginal, de 0,2-0,3% asupra inflaţiei, estimează guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Dacă la salariile mărite se adaugă restituirea în etape a sumelor din pensiile de peste 740 de lei taxate de CASS, deficitul bugetar creşte doar de la 1,9% la 2,2% din PIB (numerar), ceea ce asigură încadrarea în plafonul “european” de 3% din PIB, afirmă şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks. La rândul său, preşedintele Traian Băsescu a insistat că mărirea de salarii “nu produce niciun fel de deficit structural crescut la fondul de sănătate şi la fondul de pensii, ci dimpotrivă, reduce deficitul la fondul de pensii, ca urmare a aplicării CAS la o sumă mai mare pentru fiecare salariat bugetar”. Ministrul de finanţe Florin Georgescu a asigurat că programul de privatizări asumat cu FMI va continua şi că în acest an nu se va mai schimba nimic în politica fiscală, nu va creşte şi nu va scădea niciun impozit sau taxă.
Atât temeiul, cât şi efectele benefice scontate ale eliberării de bani în plus de la buget pentru consum rămân discutabile. Raportul BNR asupra inflaţiei în primul trimestru, publicat săptămâna trecută, precizează limpede că “este posibil ca temperarea creşterii anuale a câştigurilor salariale să fi avut un efect limitativ asupra cererii de consum, însă, din perspectiva costurilor unitare cu forţa de muncă, evoluţia a fost insuficientă pentru restabilirea corelaţiei cu productivitatea muncii” (în traducere, faptul că salariile au crescut mai încet poate să fi frânat cererea de consum, însă productivitatea a rămas tot în urma costului cu forţa de muncă). Cât despre efecte, chiar cu o creştere a salariilor cu 15-16% în vară (adică aşa cum prevedea de curând preşedintele Băsescu), impactul potenţial ar fi fost limitat, cel mai probabil, la o creştere de 0,4% a consumului şi de 0,3% a PIB, conform calculelor prezentate de Dan Bucşa, economistul-şef al UniCredit Ţiriac Bank. Atunci de ce toţi guvernanţii insistă atât de mult asupra acestei măsuri?
“Efectul psihologic va fi de creştere a încrederii populaţiei, stimulând comerţul cu amănuntul. Rămâne de văzut dacă această creştere a optimismului va ajuta construcţiile de locuinţe să compenseze încetinirea probabilă a lucrărilor de infrastructură”, comentează Dan Bucşa. Adică ar fi vorba de ceea ce ministrul Florin Georgescu definea drept o viziune care “nu e socialistă, comunistă sau populistă, ci propune un echilibru, un ‘trade-off’ între eficienţă şi echitate care să fie viabil pentru toată lumea”, pentru că “atunci când drepturile individului la o viaţă decentă sunt afectate, e afectată şi baza democraţiei”. De aceea, explica Georgescu, înseşi organismele financiare internaţionale, inclusiv FMI, “promovează coeziunea socială şi o creştere economică incluzivă, pentru că altfel aţi văzut ce se întâmplă, oamenii umplu străzile”. Ministrul făcea aluzie de fapt la o carte din 1975 a economistului american Arthur Okun care spunea că presiunea pieţei poate duce la excluziune socială pentru grupurile care nu-şi mai pot asigura din muncă un standard minim de viaţă, ceea ce pune problema unui compromis între eficienţă şi echitate, între principiile economice ale capitalismului şi principiile politice ale democraţiei.
Or, într-o astfel de viziune, chiar un plus de venituri simbolic sau o repartizare mai echitabilă a austerităţii (de genul impozitului progresiv în locul cotei unice, despre care la noi inclusiv Consiliul Fiscal a conchis că şi-a epuizat deja virtuţile de stimulare a fiscalizării economiei gri) pot scădea tensiunile sociale şi pot ridica moralul unor cetăţeni descurajaţi să mai consume şi demotivaţi să muncească. Iar cu aceasta ne întoarcem la consensul de care spuneam mai sus, patronat de FMI şi de Comisia Europeană de la Bruxelles, de unde comisarul Olli Rehn prezice că România va avea anul acesta o creştere de 1,4% (sub estimarea de 1,6% din februarie), “susţinută în principal de cererea internă”. Acest consens nu numai că nu va fi afectat în perioada de până la alegeri, dar are chiar şanse să se consolideze (încă o dată, în ciuda războaielor verbale între actorii politici), pe măsură ce la nivelul UE câştigă teren abordarea axată pe măsuri de stimulare a creşterii, în loc de măsuri de amplificare a austerităţii. Este vorba de un pariu, de un experiment uriaş, al cărui rezultat o să-l vedem. Dar, în tot cazul, e bine să ştim de unde vine şi cum stau lucrurile.
-
Graficul săptămânii: Motoare de creştere pentru economie
Conform estimărilor lor, dacă România reuşeşte să amelioreze absorbţia fondurilor europene la peste 60% şi să atragă mai multe investiţii străine în agricultură, industrie şi turism, are şanse mari să-şi reducă deficitul de cont curent la 2-3% din PIB pe termen mediu.
-
Negocierile s-au încheiat cu succes: FMI a acceptat creşterea salariilor bugetarilor
“Practic, acordul este negociat şi încheiat cu succes. Ca efect al caracterului ferm al politicilor şi reformelor structurale, sectoriale cuprinse în acord s-au identificat sume suplimentare care au permis majorarea deficitului bugetar, respectând ţinta limită de 3% în relaţia cu Uniunea Europeană pentru acest an şi de asemenea respectând angajamentele faţă de Fondul Monetar Internaţional”, a spus Florin Georgescu, ministrul desemnat pentru Finanţe.
Deficitul in numerar convenit anterior cu FMI era de 1,9% din PIB, iar ţinta stabilită după metodologia ESA solicitată de Comisia Europeană este de 3% din PIB.
Mai mult pe www.mediafax.ro.
-
Ce a spus Ponta după întâlnirea cu delegaţia FMI-CE-BM
Dacă discuţiile se vor finaliza într-un proiect al scrisorii de intenţie, atunci în prima şedinţă a noului guvern, prevăzută pentru 8 mai, “urmează să aprobăm această scrisoare de intenţie pentru a intra în următoarea şedinţă a board-ului FMI, probabil în iunie”, a spus Victor Ponta.
Ponta a precizat că va face publică lista noului guvern la 1 mai, în cursul serii, urmând ca votul de învestitură să aibă loc la 7 mai.
El a spus că, din cifrele economice din acest moment, există premise pentru revenirea salariilor la nivelul din 2010, dar acest lucru ar presupune o schimbare a ţintei de deficit. În ce priveşte restul măsurilor economice pe care USL s-a angajat să le introducă şi care au fost vehiculate de presă în aceste zile (crearea unui milion de locuri de muncă, introducerea impozitului progresiv cu cotă maximă 16% etc.), acestea vor face obiectul proiectului de buget pe 2013 pe care USL îl va prezenta în luna septembrie.
De asemenea, Ponta a promis că în cel mult o lună de zile de la învestire, noul guvern USL va prezenta un audit asupra realităţii situaţiei bugetului. “Nu suntem într-o situaţie atât de fericită. Am văzut semnale că ‘noi plecăm, dar vă lăsăm cămările pline’. Ştiţi că sunt pline de datorii”, a afirmat premierul desemnat.
Mai mult pe www.mediafax.ro.