ALEX VLĂDUŢOIU este managing director la Alfred Net
Indiferent de domeniu sau de industrie, tendinţa pe care o avem este de a ne compara cu cineva sau cu ceva. Uităm însă adesea un aspect foarte important: să ne uităm în propria ogradă, să ne recunoaştem propriile greşeli şi apoi să le eliminăm, în aşa fel încât să putem face performanţă. Dacă încercăm să restrângem domeniile şi discutăm despre securitate, în speţă spectrul sistemelor de securitate, pot spune că nivelul de dezvoltare al pieţei de profil în România diferă în funcţie de cum îl priveşti.
Dacă ne uităm la cifre, piaţa sistemelor de securitate din România s-a dublat în ultimii şapte ani şi a ajuns la puţin peste 1 miliard euro. Se poate spune că stăm bine, dar aceste investiţii sunt oare direct proporţionale cu gradul de protecţie pe care ar trebui să îl ofere?
Cu părere de rău constat că piaţa sistemelor de securitate în România, din punctul de vedere al tehnologiei, este încă departe de restul Europei. Din păcate, în România, cu unele excepţii, investiţiile în tehnologiile de securitate se fac pentru că „dă bine“. Puţini sunt conştienţi că o astfel de investiţie se face în urma unui proces complex de factori, începând de la analiza de risc, definirea cerinţelor şi a procedurilor operaţionale, urmând apoi proiectarea sistemelor de securitate ce vor fi puse în aplicare cu ajutorul tehnologiilor. Trebuie să se înţeleagă faptul că sistemele de securitate sunt doar o unealtă menită să pună la dispoziţia utilizatorului funcţionalităţile necesare şi să îi uşureze şi eficientizeze acestuia procedura de lucru. Sistemele de securitate nu dau oamenii afară, ci sunt complementare.
Putem identifica mai mulţi factori ce conduc către un grad scăzut de securitate, mai ales în urma unor investiţii făcute în acest sens. Un factor major îl reprezintă lipsa poziţiei de manager de securitate în instituţii, fie acestea publice sau private. Prin prisma rolului său bine conştientizat de către conducerea instituţiei respective, managerul de securitate va fi capabil să efectueze analize de risc, să definească necesităţile din punct de vedere al securităţii şi siguranţei, să definească procedurile operaţionale şi, în baza acestora, să determine nevoile tehnologiilor în care ar trebui să se investească.
În lipsa unei astfel de persoane şi implicit a unui departament de securitate, este aproape imposibil ca o entitate să fie capabilă să îşi identifice riscurile şi să îşi definească cu exactitate necesităţile. Însă dacă nevoia de protecţie, securitate şi siguranţă este conştientizată, una din soluţii ar fi contractarea serviciilor de consultanţă în domeniu. Rolul consultantului nu îl va suplini pe cel al managerului de securitate, însă ar trebui să ajute la identificarea riscurilor prin efectuarea analizei de risc.
Din păcate, de cele mai multe ori, nivelul de înţelegere şi cerere al clientului este dat de nivelul de cunoştinţe şi experienţă al ofertantului. Adesea clientului i se oferă o soluţie, nu neaparat în concordanţă cu necesităţile acestuia şi, mai mult chiar, bazată pe o tehnologie nu tocmai nouă, dar în perimetrul de confort al instalatorului.
Dacă facem o paralelă cu pieţele externe, în România încă se promovează tehnologii vechi. De ani buni, pe pieţele din Europa, inclusiv sistemele de securitate au urmat trendul IP, adică implică din ce în ce mai mult IT-ul şi, fireşte, ţinând pasul cu domeniul IT, evoluează. Deşi în Europa de Vest trecerea către sisteme bazate pe IP a început de aproape zece ani, în România debutul acestui trend este destul de timid. Un exemplu, trist pentru mine, este că în urma unui proces de achiziţie publică pentru un proiect destul de important din Bucureşti s-au cerut tehnologii vechi de mai bine de zece ani. Păcat! Pe bani europeni, încă cerem tehnologii vechi, al căror preţ este mai mare comparativ cu o arhitectură bazată pe tehnologii prezente şi a căror mentenanţă necesită costuri adiţionale.
De regulă, cu toţii fugim de investiţii. Cui îi place să dea bani? Dar întrebarea corectă ar fi: „Cui îi place să piardă bani? Câţi dintre managerii companiilor s-au întrebat cum pot să reducă pierderile provocate de infracţionalitate?“. O medie anuală a pierderilor cauzate de furturi la o companie publică de infrastructură din România depăşeşte zece milioane de euro – conform directorulului general al instituţiei publice. Tot dumnealui a cerut ajutorul americanilor şi israelienilor în această problemă, iar aceştia au intenţii serioase să „ajute“ România cu serviciile celor mai bune firme de securitate. Cu alte cuvinte, din prisma dumnealui, România nu are experţi în domeniu şi nici că nu are nevoie de ei, dacă îi are cumva.
Ar trebui pus accent pe implementarea poziţiei de manager de securitate şi implicit pe înfiinţarea unui departament de profil în cadrul instituţiilor. Ar trebui să ne intereseze mai mult analiza de risc, pentru că doar în urma ei se pot identifica necesităţile şi se pot defini soluţiile, implicit se pot implementa sisteme inteligente de securitate şi telecomunicaţii. Trebuie să se înţeleagă faptul că aceste tehnologii sunt IT-based şi evoluează constant. De aceea sunt de părere că securitatea şi IT-ul trebuie să facă o echipă bună. Faceţi apel la un consultant sau expert, pentru că fiecare are rolul său, nimeni nu trebuie să le ştie pe toate, dar munca în echipă va duce la rezultate pozitive! Învăţaţi să evaluaţi potenţialul contractorului, pentru că nu tot ce străluceşte este aur.