Până acum, nu am întâlnit niciun bancher care lucrează în România şi care să pună problema puţin invers, respectiv de ce băncile au dat credite celor care nu au educaţie financiară.
Sau de ce băncile au vândut credite în franci elveţieni şi chiar în euro celor care nu au educaţie financiară şi care nu au înţeles la ce risc valutar se expun în cazul în care cursul valutar al francului elveţian sau al euro în raport cu leul creşte.
În 2005, câteva bănci din România, deţinute de străini, au început să vândă credite în franci elveţieni şi apoi în euro, pentru ca românii să se încadreze în condiţiile de creditare, având în vedere că la împrumuturile în lei, mai scumpe, nu îndeplineau parametrii.
Deci bancherii au făcut produse bancare speciale pentru acest lucru, vânzându-le apoi clienţilor, pe care îi caracterizează ca fiind fără educaţie financiară.
În încercarea de a îmbunătăţi relaţia cu clienţii, deteriorată major în criză, băncile au început diverse programe de educaţie financiară: le explică mai mult clienţilor ce înseamnă un credit, la ce riscuri se expun dacă lucrurile în economie şi în viaţa lor se înrăutăţesc, încearcă se le explice cum se gestionează un buget al familiei, le oferă mai multe variante de împrumut etc.
Toate aceste demersuri sunt binevenite, chiar dacă acest lucru ar fi trebuit să fie făcut de la începutul anilor 2000, atunci când a început procesul de creditare a persoanelor fizice.
Indiferent ce ar face fiecare, cea mai bună educaţie financiară pentru un client o reprezintă, paradoxal, luarea unui credit. Până atunci, aproape nimeni nu este interesat de educaţie financiară, nu se uită la dobânzi, nu se uită la evoluţia cursului valutar din perspectiva influenţării ratei de plătit, nu-şi pune problema impactului aspura soldului a creşterii cursului valutar la un împrumut în valută, nu numai asupra ratei lunare.
Până când nu iei un credit, nu-ţi pui problema preţului unui apartament pe metru pătrat, nu întrebi în dreapta şi în stânga de alte preţuri. În perioada de boom, nimeni nu se uita la aceşti parametri, nimeni nu-şi punea problema că un metru pătrat în Bucureşti ajunsese ca în Viena sau în Berlin, în condiţiile în care salariile erau de trei ori mai mici.
Atât timp cât banca îţi dădea credit cu toate mâinile, ca să iei un apartament cu două camere de 60 de metri pătraţi cu 80.000 – 100.000 de euro în Bucureşti, în Militari, nu-ţi puneai întrebări existenţiale privind viitorul, respectiv ce se întâmplă dacă francul sau euro creşte (banca spunea că francul elveţian este cea mai stabilă monedă), dacă salariul scade şi rămâi fără job, dacă preţul apartamentului se reduce.
Banca lucra pentru tine, fiind mai educată şi mai responsabilă cu clienţii, aşa că lăsai pe seama ei toate aceste răspunsuri.
Când toate aceste lucruri s-au întâmplat, lumea a început să pună întrebări, să calculeze metru pătrat versus metru pătrat în alte ţări versus salariile din alte ţări comparativ cu cel primit în România. Toţi au aflat ce este Euribor sau Robor, toată lumea a devenit expertă în preţul apartamentelor versus puterea de cumpărare, toţi au început să se uite la fiecare leu plătit din salariu, leasingul auto a devenit dintr-o dată costisitor la BMW‑ul luat, salariul lunar în lei a devenit dintr-o dată prea mic pentru necesarul lunar odată cu creşterea ratei în lei.
Uitaţi-vă cât de experţi aţi devenit în informaţii, date financiare şi imobiliare, în cele mai bune oferte de pe piaţă începând de la haine până la baxul de apă, în DAE şi preţ pe metrul pătrat la apartament, în preţurile la maşini, în cele mai ieftine vacanţe, în cele mai ieftine bilete de avion pentru vacanţă, astfel încât să economiseşti 25-50 de euro, în oferte de job versus compania care ar vrea să vă angajeze (dacă nu poate să-mi plătească salariul şi peste un an?), în bârfele legate de viaţa companiilor astfel încât să nu vă treziţi că lucraţi la o firmă în insolvenţă etc.
Dintr-o dată Isărescu a devenit mai interesant, ce face cu cursul, ce face cu dobânzile, toate declaraţiile şi informaţiile oferite de avocatul Gheorghe Piperea sau deputatul Daniel Zamfir (iniţiatorii legii dării în plată şi a conversiei creditelor în franci elveţieni la cursul istoric) erau citite de trei ori, toţi cei afectaţi de creşterea ratei au început să-şi studieze contractele de credit, toată lumea a început să citească legile ca să găsească articole pe baza cărora să dea banca în judecată pentru că au fost înşelaţi prin reclamă mincinoasă etc.
Dintr-o dată, multă lume a început să prefere stabilitatea unui job în care salariul intră la timp în locul unor oferte care la prima vedere sunt de nerefuzat.
Dintr-o dată, sticla de vin luată la restaurant pe cardul de credit a devenit foarte scumpă.
Dintr-o dată, nu mai lăsaţi bacşiş „fără număr“, ca un nabab, ci ca un neamţ.
Dintr-odată, economisirea la bancă pentru a avea bani în cazul în care mai vine o altă criză a devenit o necesitate, chiar dacă dobânzile sunt mici, mici.
Dintr-o dată, plata accelarată a creditului a devenit o prioritate, dacă există surse disponibile pentru acest lucru.
Dacă nu aţi fi avut un credit, dacă nu aţi fi avut aceste probleme, nici nu v-aţi fi gândit la educaţie financiară, care până la urmă înseamnă, simplist vorbind: ce pot să-mi permit, la ce cost, uitându-mă la condiţiile actuale. Dar, mai ales, înseamnă să vă puneţi problema: dacă se întâmplă aceste lucruri – creşterea cursului, creşterea dobânzilor, pierderea jobului, tăierea salariului, scăderea preţului apartamentului, apariţia unui copil etc. – mai pot să plătesc?