Fenomenul a reunit un grup de persoane, care au încercat să descifreze misterul.
Oamenii au început să audă un zumzet, la început considerând că este sunetul scos de avioane. Sunetul era prezent în general noaptea între orele 22:00 şi 23:00.
Chiar dacă oamenii îşi opresc orice dispozitiv electronic din casă, sunetul nu dispărea. Zumzetul nu se auzea în afara casei sau a maşinii. Fenomenul a reunit un grup de persoane, care au încercat să descifreze misterul.
Samantha Wills, designer de bijuterii şi antreprenor australian, a început afacerea acum 12 ani, când şi-a împachetat lucrurile şi a părăsit oraşul natal din Port Macquarie şi a condus până la Sydney cu ambiţia de a deveni cineva. Succesul ei nu a venit peste noapte, dar Samantha a reuşit să treacă peste toate. Afacerea ei a crescut de la o afacere locală la una internaţională, pornind de la o piaţă din Sidney.
La vârsta de 26 de ani a reuşit să obţină, în urma afacerilor pe care le avea, primul milion de dolari. Astăzi, opt ani mai târziu, designerul de bijuterii are o afacere cu sediul în New York şi o cifră de afaceri de peste zece milioane de dolari cu echipe în Japonia, Franţa şi în ţara sa de origine, Australia.
Afacerea antreprenorului australian a debutat înainte de apariţia platformelor Facebook şi Instagram. ,,Prima încercare prin care am trecut a fost să creez un brand prin care să le dau posibilitatea oamenilor să se implice, să facă parte din el”, a declarat Samantha Wills. În 2004 ea a început să vândă bijuterii realizate manual în faimoasele pieţe locale din Bondi Beach; patru ani mai târziu s-a trezit că are şi mai multe datorii. A investit fiecare dolar pe care îl obţinea în inele, coliere , cercei şi brăţări, dar nu a reuşit să scape de datoriile pe care le avea.
Piesele realizate de designerul australian au reuşit însă să fie validate la nivel internaţional; stiliştii au promovat bijuteriile Samanthei oferindu-le unor vedete internaţionale precum Eva Mendes, Rihanna şi Drew Barrymore. O pereche de cercei aparţinând antreprenorului australian au fost prezentaţi în al doilea episod din Sex & the City.
Munca pe care a depus-o pentru a ajunge la succes este unul dintre motivele pentru care ea a lansat Fundatia Samantha Wills la începutul acestui an. Prin această fundaţie a încercat să ajute la consolidarea rolului femeilor în afaceri, prin schimbul experienţelor sale. “Primul tău milion de dolari este cea mai grea piatră de hotar”, a spus Wills. “Trebuie să înveţi câteva lecţii dacă vrei să faci un milion de dolari: trebuie să te aştepţi la neaşteptat; trebuie să-ţi ştii punctele slabe; să creezi un vis de echipă; să canalizezi eforturile tale de fondator”. Samantha Wills are o avere estimată la peste 7 milioane de dolari.
Belmond Le Manoir aux Quat’Saisons a fost desemnat ca fiind cel mai bun hotel din Regatul Unit în 2016 de către Tripadvisor, după ce a primit peste 1 milion de recenzii, scrie Business Insider.
Hotelul Belmond este situat într-un conac reconstruit situat în mediul rural din Oxfordshire. Are 32 de camere şi apartamente cu un design unic, un restaurant cu două stele Michelin şi grădini frumos amenajate în care te poţi relaxa. Acesta a fost clasat, de asemenea, al treilea cel mai bun hotel din Europa, iar pe plan mondial a reuşit să obţină locul al şaselea. Totuşi, nu este ieftin. O noapte te poate costa peste 1.000 de lire.
Hotelul Gili Lankanfushi din Maldive a fost declarat cel mai bun hotel din lume, conform TripAdvisor.
Complexul Gili Lankanfushi este alcătuit din 45 de vile deasupra apei şi se află pe insula privată din Male Atoll. O noapte la acest hotel costă undeva la 1.000 de dolari, iar în acest preţ intra şi serviciu de majordom. Vilele din cadrul complexului au fost construite din lemn în stil tradiţional. În cadrul complexului se află un cinematograf, un spa şi sunt organizate sesiuni de scuba diving pentru doritori.
Podiumul celor mai bune hoteluri din lume a fost completat de Hotelul Nayara din Costa Rica şi Shinta Mani Club din Cambogia.
„Când vorbesc cu cineva la telefon, cel mai rău mă supără dacă respectivul ţine aparatul pe speaker: mă simt captiv, într-o cutie mică, un pitic neputincios discutând cu un uriaş. Este numai un sentiment personal, nu ştiu dacă în vreun cod al manierelor e prins şi acest aspect, în fond e vorba de o facilitate tehnică pe care o poţi folosi, dar cheful de discuţie îmi dispare rapid şi folosesc primul motiv fezabil pentru a renunţa la conversaţie. În mintea mea miicimea pe care mi-o impune carcasa telefonului este transferată şi problemei mele, aceasta devenind brusc lipsită de importanţă dacă interlocutorul nu este suficient de captivat astfel încât să îşi ridice aparatul la ureche, pentru a mă auzi mai bine.
În urmă cu vreo şapte luni de zile am iniţiat în revistă un demers care astăzi mi se pare similar chestiei cu telefonul pus pe speaker: o voce subţirică dintr-o cutiuţă aruncată pe un birou răvăşit. Este vorba de un apel către clasa politică, căreia îi ceream să nu rupă echilibrul economiei româneşti, şi enumeram inconsecvenţele primelor şase luni de guvernare în materie de economie.“
„Când a început, săptămâna trecută, Marele Deranj Naţional Legat de Retragerea Trupelor din Irak primul lucru la care m-am gândit a fost episodul atacului cavaleriei uşoare. În cursul Marelui Deranj extrem de invocată a fost Imaginea României. Şi Angajamentele. Şi s-a spus că cât de mult se strică imaginea României.
Eu cred că n-am stricat nimic, pentru că nu avem ce strica, nu poţi strica ceva ce nu există.
Recapitulare: Atacul cavaleriei uşoare este un episod din Războiul Crimeei, în octombrie 1854. O sumă de comandanţi incompetenţi, un ordin greşit transmis şi greşit înţeles şi 670 de oameni au pornit la un galop nebun, o şarjă spre moarte, în bătaia tunurilor inamicului. Un atac ce adună la un loc eroism pur şi zădărnicie, cu totul un distilat fin de fire omenească cântat de lordul Tennyson într-un poem faimos.
Uite tot aşa şi noi, de ceva vreme, tot galopăm la deal după cum ne ordonă unii sau alţii, urmând vreun ordin ce i se năzare unuia sau altuia. Şi aici nu mă pot abţine să nu-l citez pe Tennyson – «…Tunuri în stânga lor, Tunuri în dreapta lor, Tunuri în faţa lor…» – înţelegeţi orice de aici şi faceţi orice analogie, că oricum nu greşiţi. Şi aşa, între tunuri, şi noi în galop, cu imaginea României, cică, pe post de stindard.
În primul rând că negativul, în sens fotografic, pe care îl putem defini drept imagine actuală a României nu era o rochiţă imaculată pe care anunţul făcut de liberali a pătat-o iremediabil.“
„În continuare întrebarea mi se pare îndreptăţită – la ei de ce da şi la noi nu. Că şi la noi aerul şi mâncarea şi vinul şi fetele şi ceva monumente şi pitoresc cât cuprinde…
Cred că am înţeles asta în ultima încăpere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai ştiu cărui papă, o încăpere în care turistul lipăitor intră, de regulă, obosit, trage o panoramare de trei secunde – «…ceva de pozat? …nişte picturi pe pereţi… a’ sunt tocmai aproape de tavan şi nu se văd prea bine, las’s c-am mai făcut…» şi pleacă. Pe mine m-a oprit muzica care a început să picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 şi vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un băiat şi o fată, care au început să istorisească, puţin cântat şi mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor şi Psyche, adică tocmai frescele care împodobeau camera. Pe un ecran, filmări meşteşugite ale frescelor în cauză alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce făceau şi o făceau bine şi frumos, muzica aceea suavă curgea în continuare, aşa că m-am aşezat pe canapeaua din mijocul încăperii şi am avut parte de cea mai grozavă jumătate de oră din anul acesta. Nu a avut absolut nici o importanţă faptul că nu înţelegeam decât un cuvânt din o sută, îmi ajungeau imaginile şi vocile celor doi şi faptul că puteam privi şi frescele, live.“
„Noaptea se întâmplă să fiu CelMaiMareScriitorRomânînViaţă – atunci ideile capătă o lumină specială, aparte, vin mai uşor şi pleacă mai greu, aşa că ai timp să le prinzi pe îndelete şi să le fixezi grijuliu, cu ace cu gămălia frumos colorată, fie pe pagini albe de hârtie, fie pe pagini cu extensia .doc. Câteodată ideile vin în vis şi, ca să nu trăiesc dezamăgirea pe care presupun că a încercat-o marele regizor, prefer să pierd câteva ore din somnul de frumuseţe pentru a definitiva echivalentul poveştii băiatului ce iubea o fată.
Noaptea poţi fi StăpânulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucătărie pentru a-şi admira regatul. Liniştea aceea specială ce rămâne după ce supuşii au dat manelele mai încet şi bubuitul de başi din maşini s-a estompat îţi dă un sentiment bun şi te relaxează mai mult decât o oră de somn. Şi mai oferă şi un dram de speranţă. Iar gustul ţigării fumate atunci e cel mai bun, chiar dacă fumatul e plin de pericole.
Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (sună aiurea, n-am ştiut să spun altfel), în funcţie de jocul de calculator care ajunge să mă pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun căpitan de submarin din flota germană din al doilea război mondial, pentru că Silent Hunter III mă acaparează de o bună bucată de vreme; dar am mai fost şi Eliberatorul în saga Gothic sau PurtătorulTuturorSperanţelor în Half Life II.
Ca să nu mai vorbesc de frumuseţea pe care noaptea o dă muzicii puse în surdină, oricare ar fi aceea: descoperi în chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar şi Rammstein sună mai bine noaptea, dacă se poate aşa ceva, pentru că ei sună bine tot timpul.
Un singur regret am, acela că m-am dezobişnuit să fiu PlimbăreţulAiureaînSerileCaldeDeVară, de mână cu cineva drag.“
„Cel mai mare strateg este Dumnezeu. Şi are şi umor. A creat umanitatea şi a pus petrol şi gaze în locuri neprielnice omului, sub gheţuri veşnice, în deşerturi sau pe funduri de oceane. Acum se uită, cu un zâmbet, la felul în care se agită creaţiile sale.“
„Toamnă. Destul de cald, încă. Pelerinaj la moaştele unui sfânt. Un cordon lat, nesfârşit, de oameni înconjoară dealul Mitropoliei. Îi văd o zi, două, trei, la un moment dat mi se părea că sunt aceiaşi, lipiţi de caldarâm, că nu s-au mişcat deloc. Ce-i mâna să stea aşa, înghesuiţi, apăsaţi nu numai de cele lumeşti ci şi fizic? Nu rezist, într-o seară cobor din tramvai şi mă plimb, agale, cale de-o staţie, de-a lungul mulţimii. Pestriţă, haine de firmă lipite de pulovere second-hand, jachete de motociclist lângă broboade, machiaje pronunţate lângă feţe aspre, nebărbierite. Bătrâni şi tineri, câteva fete «din acelea» şi mulţi prinşi de regulă la capitolul «…şi alţii». Alţii destul de eleganţi şi distanţi încât să pară puţin nefireşti în ambianţa aceea. Priviri nu goale, dar opace, ermetice, cumva umbrite. Toţi respectă cu sfinţenie gardurile metalice înşirate de jandarmi, identific chiar şi un soi de lideri de grup, care ordonă deplasarea anevoioasă. Ici-colo mai este îngăduită câte o ţigară, dar destul de discret, palmată.
Ce-i mâna? Nu m-am prins, erau prea diverşi ca să-i categoriseşti numai în oameni necăjiţi care stau din cauza vreunei boli sau a unui necaz; unii prea neliniştiţi ca să fie numai credincioşi, alţii cu personalităţi prea evidente, prea laice ca să pară pelerini.
Şi am intuit că, mai mult decât credinţa, reală sau mimată, ce i-a adunat şi i-a obligat să accepte trecutul osului prin os, la viteză de melc, este dorinţa de a-şi înşela soarta.“
„…tânăra gânditoare. îi spun aşa pentru că nu-mi place cum sună filosoafă, deşi mi-a oferit un răspuns esenţial şi existenţial. Se afla pe un trotuar desfundat de margine de Bucureşti, cu câteva sacoşe mari într-o mână. Cu mâna cealaltă, de care mai atârna un copilaş de puţini ani, împingea un cărucior rablagit în care se afla un copilaş de puţine luni. Ţipau în gura mare şi unul şi celălalt, căruciorul avansa anevoie şi hurducat, iar sacoşele o încurcau la mers. Eram singuri pe o bucată bună de drum şi inevitabil privirile ni s-au întâlnit. A răspuns uităturii mele curios-miloase cu un zâmbet trist şi mi-a spus, cu un glas limpede şi clar: «…cred că aşa-i şi în iad…». M-am uitat în jur, atent, şi n-am simţit nevoia să o contrazic.“
„Tramvaiul 7, de 1 Mai, adică aproape gol. Două doamne în vârstă, dar cu aer neaşteptat de sportiv discută peste scaune de câte în lună şi în stele – religie, educaţie, excursii. «…ştii ce-aş face eu dacă aş avea bani?», spune cea mai energică. «O sală cu filme porno! ştii câţi bani se câştigă?! Am văzut eu, în Turcia», continuă ea repede.
«Ei, da’ poţi?», întreabă cealaltă, cu o aparenţă cumva mai bisericoasă. «…cum să nu poţi, de ce să nu poţi?», ridică tonul prima.
«Aşa, că nu te lasă», replică bisericoasa, cu năduf.
«…şi mai sunt şi internetul şi prejudecăţile. Ba şi forfetarul», am adăugat eu în gând, închizând cartea din care încercam, fără succes, să citesc.
Interesantă situaţie, nu? Şi pur românească, în esenţă: avem dorinţa de a face, îndoiala, întrebările, evaluarea, ba chiar şi concluzia, pusă, desigur, chiar înainte de a începe treaba. Iar cele mai importante segmente ale discuţiei nu sunt cele ce ţin de ideea în sine şi de cine o are, aşa cum greşit şi facil s-ar putea crede, ci părţile cu banii şi cu cei ce te lasă sau nu să faci ceva, la noi.“
„Închideţi ochii şi repetaţi, în gând, de câteva ori, cuvântul «balastieră». Nu simţiţi deja în nări un iz de râu curgând domol şi umezind malul sălbatec-buruienos? Mocheta sau covorul nu s-au transformat deja într-un covor scrâşnitor de pietriş? Balastiera are ceva primordial, de început de lume. Poate fi şi început de carieră.
Săptămâna trecută am stat de vorbă cu un om interesant, cândva personaj important, astăzi numai împăcat cu sine şi cu problemele pe care le are. Mi-a plăcut şi am sporovăit vreo trei ceasuri despre o mulţime de lucruri, pentru că ieşirea din viaţa să-i spunem publică nu i-a alterat abordarea pragmatică a vieţii. Printre altele mi-a vândut un pont la care recunosc că nu m-aş fi gândit, sau poate că da, dar după un consum serios de celule herculepoirotiste: vrei să pui de-o afacere înfloritoare, rapid? Fă o balastieră! Pentru că ritmul rapid al construcţiilor din Bucureşti a creat un deficit de banal nisip şi de banal pietriş. Ceva utilaje, ceva basculante, ceva bani, nu puţini pentru un jurnalist ca mine, nu mulţi pentru cineva cu talent pentru afaceri, o bucată de mal de râu, poate ceva relaţii, că deh, trăim unde trăim şi puterea da a ocupa o cincime din piaţă, ce vreţi mai mult? Ziua următoare balastiera mă obseda, ştiţi sentimentul – uite comerţul exterior la şapte luni… balastieră… uite cu desconspirarea… da banca dă oare bani pentru aşa ceva?…uite cu ratingul îmbunătăţit al României… da un excavatorist bun se mai găseşte sau au plecat toţi în Spania? Aşa că am zis să dau un google.ro, să văd ce şi cum.“
Da, o să văd ce şi cum.
“În ultimii 26 de ani condiţiile şi modalităţile de instruire şi de examinare a noilor conducători de autovehicule s-au relaxat atât de mult, încât nu m-ar mira ca, din populism, să auzim că s-a renunţat definitiv la examinare, iar permisul se obţine mai uşor decât un bilet de autobuz, poate chiar prin SMS”, a afirmat Florin Gheorghe.
Astfel, un deputat vine cu o idee care ar putea să pară radicală pentru mulţi viitori şoferi – sau doritori de permis.
Un salariu anual de peste 240.000 de euro (190.000 de lire sterline), trei luni de vacanţă şi nicio noapte nedormită sunt câteva dintre caracteristicile unui loc de muncă oferit într-o zonă idilică din Noua Zeelandă. Totuşi, postul nu a atras niciun angajat, scriu jurnaliştii de la The Independent.
Postul despre care scrie publicaţia este de medic în Insula de Nord a Noii Zeelande. Medicul ce activează în prezent în zonă, Alan Kennym a declarat că serviciile sale au explodat în ultimul an, dar nu a găsit pe nimeni care să îl ajute.
”Pot să le ofer un salariu cu adevărat bun, este incredibil. Am din ce în ce mai mulţi pacienţi şi câştig din ce în ce mai mulţi bani. La sfârşitul zilei, ajung la concluzia că sunt totuşi prea mulţi pacienţi pentru mine”, a declarat publicaţiei New Zealand Herald Kennym. Medicul spune că pe listele sale are până acum 6.000 de pacienţi.
”Îmi iubesc munca şi aş vrea să mi-o desfăşor în continuare aici, dar nu fac faţă fără ajutorul unui alt medic; mă lovesc de un zid în încercarea de a atrage aici alţi doctori”, a spus el.
În mod normal, un medic generalist din Noua Zeelandă câştigă între 60.000 şi 95.000 de lire sterline; totuşi, în pofida ofertei generoase pe care a făcut-o, dr. Kenny a declarat că nu a primit nicio aplicaţie în ultimele patru luni.
Izolarea, lipsa şcolilor şi serviciile de Internet slab dezvoltate sunt câteva din motivele pentru care medicii evită zona rurală a Noii Zeelande, potrivit The Guardian.
CELE MAI INTERESANTE GALERII FOTO
Călătorie spectaculoasă pe cel mai mare râu subteran aflat într-o peşteră – GALERIE FOTO
Fotografii incredibile ale şahului din Iran şi ale haremului său – GALERIE FOTO
Titanicul se pregăteşte de un nou drum. Va pleca din Jiangsu, China, pâna la Dubai – GALERIE FOTO
Cea mai izolată localitate din lume. Acolo trăiesc 800 de oameni – GALERIE FOTO
Imagini din epoca de aur: cum se distrau oamenii din URSS în anii ’70 şi ’80 – GALERIE FOTO
Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs – GALERIE FOTO
Imagini incredibile cu tribul care nu a fost atins de lumea modernă – GALERIE FOTO
Cum arată noul avion privat de 20 de milioane de dolari al lui Jackie Chan – GALERIE FOTO
Înainte de aderarea la Uniunea Europeană, oficialii de la Bruxelles au constatat că peste jumătate din populaţia României trăieşte în mediul rural, iar acest lucru nu era acceptabil. Astfel, problema s-a rezolvat româneşte. Peste 50 de comune au primit statutul de oraş, dar fără beneficiile unei urbe, însă cu taxele aferente. Localnicii au rămas prinşi între taxe „de oraş“ şi agricultura de subzistenţă.
Odată cu această transformare, li s-a promis modernizarea localităţii: asfalt în loc de praf şi canalizare în loc de toaleta din spatele curţii. Asta s-a întâmplat în urmă cu aproape zece ani. „În anul 2014, populaţia deservită de sistemul public de alimentare cu apă a fost de 12.454.909 persoane, reprezentând 62,4% din populaţia României“, se arată într-un comunicat al Institutului Naţional de Statistică. România a promis în Consiliul Uniunii Europene că până în 2018 toţi românii vor fi conectaţi la reţeaua de apă şi canalizare. Însă de atunci şi până acum, numărul celor conectaţi a crescut doar cu circa 1 milion şi jumătate.
Potrivit ultimului recensământ realizat în 2012, în România numărul total al oraşelor şi al municipiilor a ajuns la 319, dacă nu luăm în calcul şi Capitala. Astfel, din 2002 şi până în prezent 55 de comune au devenit oraşe.
Conform Legii nr. 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea „Planului de amenajare a teritoriului naţional“, „de regulă“ o localitate poate primi rangul III şi poate fi numită astfel oraş dacă aceasta are o populaţie stabilă cuprinsă între circa 5.000 de locuitori şi 30.000 de locuitori şi dacă are o rază de servire de 10 până la 20 de kilometri.
În prezent, conform calculelor noastre, în România există 34 de oraşe în care trăiesc mai puţin de 5.000 de locuitori, cu 16 mai multe decât în 2002, şi 57 de oraşe cu sub 6.000 de locuitori, faţă de 41 în 2002. Cel mai mic oraş în funcţie de numărul de locuitori este Băile Tuşnad, cu peste 1.600 de locuitori.
La 1 ianuarie 2015, în cele 2.861 de comune locuiau 9,707 milioane de persoane. Mărimea medie a unei comune din punctul de vedere al numărului de persoane cu domiciliul în localitatea respectivă a fost de 3.393 persoane. Faţă de această medie, valorile individuale variază între 24.941 locuitori în comuna Floreşti (judeţul Cluj) şi 131 locuitori în comuna Bătrâna (judeţul Hunedoara).
După 1989 oraşele proaspăt capitaliste s-au dezvoltat în toate direcţiile, în mod haotic, fără a fi implementat un plan de dezvoltare bine stabilit. Astfel, unele orase, precum Braşov, Oradea sau Cluj, aproape că şi-au triplat suprafaţa intravilană, dar infrastructura nu a ţinut pasul. Nici străzile, nici reţeaua de alimentare cu apă nu au crescut în general în aceeaşi măsură, potrivit datelor INS (1993-2013).
În Bucureşti suprafaţa intravilană (1993-2013) a crescut 56%, iar suprafaţa verde a scăzut cu 6,8%. Timişoara a înregistrat creşteri la suprafaţa intravilană, lungimea străzilor, suprafaţa spaţiilor verzi, dar şi lungimea reţelei de alimentare cu apă. În Iaşi situaţia este puţin atipică, în sensul în care suprafaţa intravilană a crescut cu 94%, dar şi spaţiile verzi s-au mărit cu 50%. În schimb, lungimea străzilor a rămas aproape neschimbată (creştere de 0,8%), iar lungimea reţelei de alimentare cu apă a scăzut cu 5,2%. În general, în majoritatea oraşelor din România suprafaţa intravilană a crescut, însă nu în aceeaşi măsură s-au dezvoltat reţelele de drumuri sau canalizare.
Conform site-ului numbeo.com, care măsoară în toată lumea indicatori precum rata infracţionalităţii, poluare, calitatea serviciilor sanitare, preţuri imobiliare sau puterea de cumpărare, Cluj-Napoca pare a fi oraşul cu cea mai bună calitate a vieţii din România. Este situat pe locul 53 în lume, înaintea unor metropole precum Ankara (61), Budapesta (67), Milano (69) sau Bucureşti (74).
Cinci regiuni din România rămân printre cele mai sărace din UE, excepţie făcând Ilfov-Bucureşti, Vest şi Centru, însă Sud-Est este foarte aproape de a ieşi din categoria în care PIB pe cap de locuitor, calculat la paritatea puterii de cumpărare, este sub 50% din media UE, potrivit Eurostat.
Cea mai săracă regiune este Nord-Est, la numai 34% din media europeană, urmată de Sud-Vest Oltenia, cu 41%, Sud-Muntenia, cu 43%, şi Nord-Vest, cu 48%.
Castelul a fost iluminat în mai multe culori, iar la fiecare oră publicul a fost invitat să vadă un show de 10 minute în care au fost sincronizate fragmente de muzică şi lumini oferite de cele 135 de proiectoare cu LED-uri poziţionate la baza zidurilor exterioare, în principalele turnuri şi pe terasele exterioare ale monumentului.
Spectacolul a fost completat cu momente de dansuri medievale în care au evoluat mai multe domniţe şi cavaleri de la castel.
Primăria municipiului Hunedoara: „Evenimentul organizat ieri seară la Castelul Corvinilor este cu siguranţă unul dintre cele mai reuşite din manifestările organizate pentru promovarea muncipiului Hunedoara, a Castelului şi a turismului.
Peste 10.000 de vizitatori au fost prezenţi la Castelul Corvinilor, conform estimărilor.Numărul impresionant al vizitatorilor ne confirmă faptul că aceste evenimente ne duc pe drumul cel bun în transformarea Hunedoarei în principala destinaţie turistică a Transilvaniei.