A fost şi este o vreme a fierberii în Republica Moldova, iar acordul privind asistenţa financiară rambursabilă între România şi Republica Moldova, semnat la Chişinău, la 7 octombrie 2015, în valoare de 60 de milioane de euro, va trece, desigur, rapid prin maşina de vot a Casei Poporului. Şi, dincolo de nevoia de reforme cerută de români şi de europeni, cei mai nevoiaşi cetăţeni ai Republicii Moldova vor primi un ajutor de urgenţă care i-ar putea ajuta să iasă cu bine din iarnă. În continuare?
Să ne întoarcem un pic în timp, în anul 2005; premierul Vasile Tarlev vizitează Bucureştiul, vizită privită drept o încercare de apropiere a autorităţilor moldovene de România şi o distanţare faţă de Moscova. Dar Republica Moldova era în situaţia de a face faţă unei crize energetice, în condiţiile în care Centrala Electrică de la Cuciurgan, situată în Transnistria, sistase livrările de energie către republică. Centrala se afla în proprietatea gigantului energetic rus RAO EAS Rossii şi asigura mai mult de jumătate din necesităţile de energie electrică ale republicii.
Centrala de la Cuciurgan a oprit livrarea curentului pe motiv că distribuţia de electricitate, deţinută de grupul Union Fenosa, refuzase majorarea tarifului de la 3,05 la 4,08 cenţi pentru un kilowatt-oră. Decizia furnizorului poate fi interpretată ca fiind una de natură economică, dat fiind refuzul Chişinăului de a accepta majorarea preţului. Dar mulţi au spus că decizia avea şi o pronunţată încărcătură politică în contextul relaţiilor dintre Moldova şi Rusia, nu tocmai prieteneşti atunci. La mijloc, România. Oficialii români au invocat la întâlnirile cu Tarlev o datorie de 30 de milioane de dolari, care data din perioada 1998 – 1999, când republica s-a confruntat cu o situaţie asemănătoare, oprirea livrărilor de la Cuciurgan.
În mai 1999 Moldova datora CONEL, compania de electricitate de atunci, aproape 9 milioane de dolari. Datoria urma să se compenseze prin participarea unui consorţiu românesc alcătuit din SNP Petrom şi un grup de firme private la privatizarea distribuitorului moldovean de produse petroliere Tirex Petrol. Un şir lung de negocieri fără finalitate şi viziunile diferite ale celor două părţi asupra preţului tranzacţiei au făcut ca afacerea să cadă. Tirex a fost preluată de o companie germană, care a oferit 500.000 de dolari pentru 82% din acţiuni şi s-a angajat să investească 5 milioane de dolari în infrastructură. La începutul anului 2000 datoria moldovenilor pentru electricitate crescuse la 22 de milioane de dolari, la acea dată echivalentul facturii pentru gazele naturale necesare României pentru o lună de zile.
Situaţia este discutată la o întâlnire a premierilor de atunci, Mugur Isărescu şi Dumitru Braghiş, în ianuarie 2000, dar fără nicio finalitate. În martie, CONEL avertiza Moldtranselectro că va opri livrările, dacă nu îşi primeşte banii, iar la începutul lui aprilie vine propunerea guvernului Republicii Moldova: plata în bani şi produse agricole, pentru început seminţe de porumb în valoare de 2 milioane de dolari (datoria era deja de 28 de milioane de dolari).
Porumbul provenea din confiscări de la diverşi agenţi economici şi a fost refuzat de CONEL. Alegerile şi schimbarea politică din anul 2000 au făcut ca problema datoriei să treacă în planuri secunde, în România. Abia în august 2001 Adrian Năstase, în calitate de premier, mai făcea referire, nemulţumit, la problema datoriei, dar în alt context: datoriile Republicii Moldova faţă de Ucraina au fost transformate, prin intermediul unei societăţi private, în acţiuni la reţelele de electricitate, ceea a determinat anularea licitaţiei lansate pentru aceste reţele, la care participau şi societăţi româneşti. Şi apoi nimic, timp de patru ani. A mai fost pomenită la vizita lui Tarlev şi pe urmă becul s-a stins, figurat vorbind.
Este doar un episod din istoria alambicată a relaţiilor dintre România şi Republica Moldoba, bazate pe o frăţie oportunistă. Am citit analize care vorbesc despre o Moldovă menită să rămână veşnic un stat asistat, care şi-a epuizat opţiunile de politică externă, adică apropierea de Rusia sau de Europa. Proeuropenismul de acum mi se pare a fi din nou o soluţie dictată de aceleaşi raţiuni oportuniste. Iar nemulţumirea moldoveanului din stradă nu are de-a face cu Rusia sau Europa, ci cu corupţia, cu sărăcia, cu nivelul de trai scăzut. În rest, opţiunile pentru România sunt destul de reduse, deşi spaţiu de manevră ar fi. Putem impune condiţii (asta dacă nu va apărea o mână prietenească de ajutor pentru Chişinău din partea Moscovei), putem investi, putem primi şi şcoli tineri, putem oferi în continuare ajutor populaţiei.
Există un semn de întrebare, dacă România va putea face asta în anul electoral 2016, cu propria populaţie destul de nemulţumită şi cu o clasă politică descalificată.
