Dar a apărut oroarea cu copilul omorât de câini şi ideea mea nu a mai avut niciun rost. Nu te poţi bucura într-o lume bolnavă; poţi, cel mult, să te rogi să nu-ţi pierzi uzul raţiunii, logica, bunul simţ. Şi aş vrea să evidenţiez o latură grotescă a poveştii, cea cu pasatul răspunderii.
Benjamin Disraeli este o figură ciudată atât în rândul scriitorilor, cât şi al politicienilor – astăzi o să ne ocupăm de politică. Îl socot pe Disraeli cel mai onest politician al tuturor timpurilor, aceasta pentru că în 1868, la auzul veştii că va conduce guvernul britanic, a exclamat, suficient de tare încât istoria să consemneze: „Ura! Ura! Am ajuns la borcanul cu miere!”. Nu am mai auzit sau văzut sau citit despre un politician care să rezume esenţa luptei politice aşa de franc şi nici nu cred că a mai existat vreunul.
Totuşi, domnul Disraeli a fost un politician adevărat, pentru că peste ceva vreme, când a aflat că va fi înlocuit de eternul său rival Willian Gladstone, a scris ceva texte meditative pe marginea puterii, a responsabilităţii şi a datoriei sacre a politicianului faţă de Dumnezeu şi popor. La fel de firesc, nu?
Pasarea răspunderii de care pomeneam nu este o noutate, ci ţine de teme perene precum „greaua moştenire„. De ani de zile, întâmplă-se orice, în secunda trei apare câte un ins care îşi declină responsabilitatea, blindat cu acte normative, decizii, hotărâri sau pur şi simplu tupeu. Dar pasarea răspunderii a devenit acum un spectacol grotesc, pentru că se face mârlăneşte, fără măcar cuvenita eleganţă: disputele între Palatul Victoria şi Cotroceni, legate de privatizarea CFR Marfă, de Roşia Montană sau de gazele de şist, promptitudinea cu care foşti primari ai Capitalei au soluţii deşi nu au făcut mare lucru, graba cu care actualii pilaţi se spală pe mâni, toţi nevinovaţii anchetaţi şi care au răspuns la orice acuzaţie. Se iau sau au fost luate decizii care, în timp, s-ar putea dovedi nefaste pentru naţia aceasta amărâtă, care ne-ar putea costa mult mai mult decât nişte bani. Cine va răspunde atunci şi cu ce măsură? Ştiţi, dacă tot spargeţi şampanii când ajungeţi la borcanul cu miere, obişnuiţi-vă şi cu gustul ţărânii.
„Anschluss – Alice in Wonderland” este o pictură semnată de Oscar Kokoschka, pictor şi scriitor austriac, reprezentant de seamă al curentului expresionist (şi cred că din punct de vedere economic trăim o perioadă expresionistă, în care emoţiile influenţează şi modifică realitatea). A trăit o poveste de amor cu Alma Mahler, văduva compozitorului Gustav Mahler, poveste intensă şi scurtă, întreruptă de înrolarea artistului în armata austriacă, în primul război mondial. Este rănit în Rusia şi se întoarce acasă, în 1918, cu minţile relativ rătăcite. În acest moment expresionismul din artă capătă viaţă: Kokoschka apelează la serviciile unei creatoare de păpuşi pentru a-i furniza o replică a Almei, cât mai exactă şi cu detalii cât se poate realiste. În şase luni Hermine Moos, maestra păpuşăreasă, îi furnizează rezultatul strădaniei sale, o replică a iubitei.
Oscar Kokoschka va imortaliza păpuşa în tablouri şi va încerca să-şi regăsească pasiunea, dar Alma cea din cârpe şi lemn îl va dezamăgi pe artist; în scurt timp el realizează tristeţea demersului său şi renunţă la surogatul de femeie: la capătul unei beţii crunte, o duce în grădină, cu alai, şi îi sfărâmă de cap o sticlă de vin roşu.
„Anschluss – Alice in Wonderland”are un mesaj politic evident, referindu-se la anexarea Austriei de către Germania lui Hitler. În timp ce Viena arde în flăcări, unii nu văd, nu aud sau nu vorbesc. În stânga Fecioara cu un Prunc echipat cu mască de gaze, iar în dreapta o Austrie dezgolită, care îndreaptă un deget către privitor: „…ştii, mâine ai putea fi în locul meu”.
